ADORMIREA MĂRIUȚEI.
Sărbătoarea Constantin și Elena cade către sfârșitul lui mai, când primăvara e pe ducă, dar tot mai are încă destule flori și prin grădini și pe câmp. Prin grădini iasminul abia acum înflorește, trimițând până departe mireasma lui dulce și tare, din delicatele lui mici potire albe. Bujorii, gherghinele și-au dezvelit în soare florile aprinse, mari și roșii.
Garoafele sângerii miresmează ușor straturile și adieri subțiri din parfumul lor pătrund până în suflet. Vioalele albe și roșii, cu rozetele cărnoase, delicate, abia și-au deschis câte-un ochi; ele vor înflori pe îndelete, dar aerul e plin de pe-acum de mirosul lor. Peste toate se ridică și plutește ca o ceață nevăzută mireasma rezedei înflorite de curând, mărunțel și sfios, peste care au dat năvală sute de albine, zăpăcite de-atâta dulceață.
Da, grădinile sunt încă în floare și către sfârșitul lui mai, iar câmpul nu rămâne în urma lor. În iarba înaltă, ce se apropie de coasă, înflorește acum ochiul boului în fire singuratice, sau în tufe, cu petalele desfăcute și albe, cu miezul rotund și galben, cât un bănuț de aur nou – un fel de crizantemă sălbatică ce împodobește, de-acum până la coasă, luncile și fânețele. Se ridică cutezător ciucurul roșu al trifoiului, deși numai culoarea e de capul lui, încolo n-are nici o aromă.
Înflorește acum coada șoricelului – o floare în ciorchine albe, cu mireasmă dulce, care aduce aminte de iasmin. Și se ridică sau se leagănă, în rând cu iarba undulată de vânt, pâlcuri de sânziene galbene și albe, cu mirosul lor pipărat și amețitor.
După un obicei vechi al satului, în ziua praznicului de Constantin și Elena se ținea examenul de sfârșit de an. Venea vara și cei mai mulți părinți aveau nevoie de copiii lor să-i trimită cu vitele la pășune, sau cu noatenii.
Ca de obicei, și în anul ăsta, cu o zi înainte de examen, dascălul ieși cu școlarii pe câmp să aducă cele mai mari ramuri verzi din pădure, iar ceilalți să adune flori, să împodobească școala. De câte ori plecau din clasă și din curtea școlii, la excursie pe câmp, fiecare școlar și școlăriță își avea tovarășul, același de la întâiul drum.
Acum, în preziua praznicului, când porni dascălul cu toți școlarii la câmp, Anuța Surdului se trezi singură, fără tovarășă. Se zăpăci că nu știa ce să facă. Se uita în dreapta, se uita în stânga: toate copilele aveau tovarășe, nici una nu era singură.
Își duse pumnișorii la ochi și începu a suspina.
Ce-i, tu Anuță, ce-i cu tine? o întreabă dascălul.
Păi, n-am tovarășă, domnule!
Da’ cine ți-e tovarășă? N-a venit la școală?
Nu, domnule. Nu poate!
Cum? De ce nu poate?
E Măriuța Bologoaei, domnule!
— Așa! Ea este! Sărăcuța de ea! Dascălului i se muie glasul: Măriuța Bologoaei era bolnavă de trei săptămâni. Luă de mână pe Anuța Surdului și o duse la două fete, care erau în rândul din curte al școlarilor și se țineau de mână.
— Anuța n-are soață, le zise el, că tovarășa ei, Măriuța, e bolnavă, știți și voi. Luați-o cu voi. Veți fi trei în rând.
Școlarii ieșiră cuminți, în rânduri frumoase, în uliță și luară drumul spre câmp, să aducă ramuri verzi și flori să împodobească școala pentru examenul de mâine.
În vremea asta, Măriuța zăcea albă ca o floare vestejită, în pătucul ei de lângă fereastră. Rugase pe mamă-sa să-i pună așternutul aproape de fereastră, să poată vedea în curte, să poată vedea cerul senin și, prin văzduh, zborul rândunicilor. Sub streașina casei lor erau, de mulți ani, trei cuiburi de rândunici, și suveicile, cu coada neagră, înforfecată, mereu țeseau linii nevăzute prin aer, întorcându-se mereu la cuiburile lor.
De câte ori le vedea întorcându-se și le auzea ciripind mărunt pe marginea cuiburilor, pe Măriuța o gâdila la inimă, și un zâmbet i se înfiripa în jurul gurii cu buzele arse de febră.
Cât erau de frumoase, de zvelte și de dulci! Și cum ciripeau de mărunt! Oare ce gândesc ele când vorbesc așa cu puișorii lor de pe marginea cuibului? Le pare bine de ei?
Se bucură? Cum să nu se bucure, dacă-i iubesc! Uite, toată ziua aleargă să le aducă de mâncare! Oare ce le dau de mâncare?
Mamă-sa i-a spus că musculițe, pe care le prind din zbor. Nu-i mirare că le pot prinde, dacă zboară așa de repede!
Cum stă pe spate, cu capul pe pernă, vede prin geam și în înaltul cerului. Acolo se rotește uneori un uliu mare, care se mistuie nu se știe unde în văzduh, și iar se arată. În parii din gard se lasă uneori – nu știe, stau într-un picior, ori cum – țărci sau coțofene cu coada lungă, cu aripile tivite cu negru, și cârâie repezit, și se tot închină. Se ceartă aprins o vreme, apoi fâlfâie din aripi și pleacă într-altă parte.
Măriuța știe că țărcile caută și cuiburile cu ouă de găini, și, dacă le află, nu mai rămân în urma lor decât cojile. Fie! Da’ păsările-s frumoase, păcat că nu știu cânta frumos!
Baremi așa cum fluieră mierla galbenă ce se oprește adeseori în nucul din grădina lor. Adevărat că uneori și mierla se prostește și miorlăie ca mâțele.
De trei săptămâni, toată primăvara de-afară năvălește, prin fereastra asta, în sufletul Măriuței.
Peste zi mamă-sa îi aduce din grădină flori proaspete. A început cu florile de păpădie, care-și revarsă mai întâi aurul în iarba verde; au urmat curând ramuri de păducei înfloriți, apoi potopul de flori de cireș, de vișini, de peri și de meri. Măriuța voia să aibă mereu în pat, pe perini, lângă capul ei, o floare, o crenguță înflorită. Le mirosea cu nesaț, iar când nu o vedea mamă-sa și le lipea de obrajii fierbinți. Cât erau de răcoroase!
Măriuța mamei, nu ți-e foame? Ea clătina din cap.
Un strop de lapte! Același semn.
Un păhăruț de apă!
Apă! Își muia buzele, înghițea cât o păsărică.
Lasă paharul aici, pe fereastră, mamă.
Ajungi cu mâna la el? Făcea semn din cap că ajunge. Pe mamă-sa o mânca supărarea de când se îmbolnăvise copila. Era sură la obraji, ochii îi căzuseră în orbite, slăbise.
— Bagă de seamă că o să te îmbolnăvești și tu! zicea bărbat-său.
Ea făcea semn cu mâna că nu-i mai pasă de nimic, chiar să moară, dacă nu i se mai ridică din pat copila. Nu mai aveau alt copil.
Nu se știa din ce se îmbolnăvise Măriuța.
Într-o zi se întorsese cu durere mare de cap de la școală și ăsta fusese tot semnul. Copila căzuse la pat și nu-l mai părăsi. În sat nu era doctor, orașul era departe și bani să plătească o căruță și pe doctor, de unde să ieie?
Măriuța înghițea în silă puțin lapte și bea apă. Apă multă: ar fi stat cu buzele și cu limba tot în pahar.
Copila părea că-i dusă mereu cu gândul, că se risipește în primăvara de afară. În altă parte a camerei, de unde să nu poată vedea afară, nu putea răbda patul. Mamă-sa încercă în zadar, când vremea afară era urâtă și rece, să o ducă de la fereastră. Dar puține zile fură friguroase și întunecoase de trei săptămâni, de când Măriuța căzu la pat.
Încă a doua săptămână se rătăci un cuc în grădina lor și ea-l întrebă în gând: „Câți i-a da, pân s-a mărita?” Și pasărea își spuse numele cadențat, în răstimpuri egale, de zece ori. Acum era de opt ani. Așa că se va mărita când va fi de optsprezece – socoti ea – și un zâmbet luminos îi inundă obrajii palizi și subțiați.
Nu vorbi nimănui de taina ce i-o spuse cucul. Se simțea bine și liniștită în sufletul său cu siguranța asta. Apoi nu simțea nici o durere, nici nu-și dădea seama că-i bolnavă.
Îi părea, de când stătea în pat, că e o altă copilă.
Nu-i mai Măriuța de pân-acum. Și-i părea că se face tot mai ușoară, ca un abur, și se risipește, se risipește în primăvara de afară.
În cele trei săptămâni venea uneori tovarășa ei de bancă, Anuța, care nu locuia departe, pe aceeași uliță. O trimitea și dascălul să vadă ce mai este cu ea, și dacă-i mai bine să-i arate ce să mai învețe din carte, să nu rămână în urmă de ceilalți școlari din clasa ei, acum când se apropia, ba era chiar aici, examenul.
Anuța veni de două ori cu carte, în care puse semne, să-i arate Măriuței ce să mai citească.
Dar Măriuța nu înțelese nimic din ce-i spuse tovarășa sa. Se uită ca la un lucru străin, la cartea de citire în care Anuța punea semnele. Ce să facă ea cu cartea aceea?
— Să citești, să știi și tu la examen, o îndemnă Anuța. La examen? Ce putea fi asta?
A treia oară, tovarășa de bancă nu mai veni cu cartea. I-a adus niște flori de liliac învolt, albe ca spuma.
Bolnava zâmbi și-și întinse amândouă mâinile după rămurelele înflorite, și-și îngropă obrăzuțul, rămas numai cât un pumn de copil mic, în ele. Numai acum băgă de seamă Anuța cât erau de subțiri, de firave, brațele Măriuței. Și-i intră o răceală în tot trupul, și se grăbi acasă.
Cât stătea la bolnavă nu vorbeau nimic împreună. Măriuța părea că nu o cunoaște, ori că nu are să-i spună nimic. Era mereu cufundată în lumea ei cea nouă.
Numai primăvara de afară o trăgea cu putere. Ar fi tot privit, ar fi tot ascultat, pipăindu-și mereu florile proaspete de pe perină și răcorindu-și uneori cu ele obrajii aprinși.
Cu trei zile înainte de examen, bolnava nu mai bău nici picurul de lapte de până atunci.
Nu-i mai trebuia decât apă, cu lingurița, căci din pahar sau lingură mare nu mai putea sorbi acum.
Părea că nu o mai cunoaște nici pe mamă-sa. Nu mai vorbea. Dar urmărea și acum zborul și asculta întins ciripitul rândunicilor. Iar într-un rând, când cocoșul lor cucurigă din răsputeri, chiar sub fereastră, ultimul zâmbet trecu pe fața ei.
Când se înapoiară școlarii de la câmp cu ramuri verzi și cu flori sălbatice, Anuța se repezi să-i aducă un mănunchi cu ochiul boului, garoafe, sânziene și coada șoricelului.
I-l pregătise afară de florile pe care le adunase pentru școală.
Curtea era pustie, tinda era goală, pretutindenea liniște, nici o mișcare. Copila se înfioră toată și se strecură cu mare teamă în odaia bolnavei.
Mama Măriuței stătea la căpătâiul ei cu o luminiță de ceară aprinsă în mână. Dar, oare, era mamă-sa? Nu mai semăna! Asta era o femeie uscată și bătrână.
Îi veni să iasă repede pe ușă, dar ochii îi rămaseră pironiți pe fruntea Măriuței. Ce albă era! Și cum juca deasupra flacăra luminiței peste ochii închiși. Copila adormise pe veci, și mamă-sa nu credea. *
A treia zi, pe-o vreme senină și caldă, o duseră la groapă. Dascălul, deși se ținuse examenul, adună pe toți școlarii s-o însoțească. Pe copile le învățase un „vers”, care se cântă la fete tinere.
Mama Măriuței o împodobi cu cununiță de mireasă pe cap. În curte, după ce se isprăvi prohodul, dascălul porni corul școlărițelor: Frunză verde busuioc N-avui în lume noroc!
Busuioace, nu-nflori, Că n-are cin’te plivi. Busuioc, floare frumoasă, N-are cin-să te-amiroasă, Nici la brâu de-aci-n colea Nu te-a purta cineva, Nici la grindă nu-i mai sta, La icoane nici așa! Că pe cine ai avut A pus capul pe pământ! Te-ai bucurat, țintirime, Că frumoasă floare-ți vine: Da’ nu vine să-nflorească, Ci vine să putrezească, Pe părinți să-i amărască, Lumea-ntreagă s-o cernească, Florile să ofilească.
Mai departe corul unison al copilelor nu mai putu continua cu toate stăruințele dascălului: izbucniră toate în plâns și după ele începură și femeile din curte.
Patru feciorași luară sicriul pe sub care trecuseră două năfrămi lungi, și porniră cu Măriuța la cimitir.