Angheluș

ANGHELUȘ.

În țigănimea afumată, plină de larmă, de la marginea satului, Angheluș e împărat.

Când trece el printre bordeiele pitite în pământ, cu câte un singur ochi de fereastră murdar și speriat, țiganii i se feresc din drum, țigăncile tinere îl săgetează din ochi de păcură, aprinși, harancele clatină din cap cu admirație, iar dancii înhoalbă ochi mari, rămânând cu gurile căscate.

Și Angheluș trece mândru printre toți, cu trupul drept, ca un militar, cu pălărie moale, fină, pe cap, cu straie de catifea verzie, cu ghetele elastice, scumpe. Pe jiletca lui face semicerc un pui de șarpe de aur, iar pe degetele-i scânteie inele grele, împodobite cu pietre scumpe.

Angheluș e de-aici din sat. Bătrâna lui trăiește și acum, și, câtu-i ziulica de lungă, stă pe podmol, sub streașina bordeiului, și colbăiește din luleaua de cărămidă roșie. Ea singură, în toată țigănimea, nu se miră de ce trăiește și azi în zdrențe și-n sărăcie.

Angheluș i-ar fi putut face o casă domnească, ar fi putut s-o îmbrace în mătase, ca pe-o baroniță, dar n-a vrut nici el și n-a vrut nici bătrâna. Angheluș avea de împărțit într-alte părți, iar când aducea ș-acasă bogății, de prin șetre și prăvălii, haranca se cutremura, îl privea cu spaimă și zicea:

— Vai de mine, Angheluș, au să te prindă și au să-ți rupă oasele!

Și feciorul abia cuteza să descarce, pe-o noapte, la ei acasă, lucrurile furate, iar dimineața, când piereau scumpeturile, pierea și Angheluș.

S-a întâmplat însă că, mai nainte, vreo trei țigănci tinere, de-aici din țigănime, au dus-o numai în petrecani, și veșmintele lor, la fiecare trei săptămâni, erau nouă-nouțe.

Începuse să li se facă pielița fină, de un brunet trandafiriu, de traiul cel bun, iar țiganii lor nici nu mai cutezau parcă să se apropie de ele, văzându-le curate ca niște doamne. Știau cu toții că aici lucrează mâna lui Angheluș, și cele trei favorite spuneau în gura mare că bărbat vrednic ca Angheluș nu mai este.

Dar binele n-a ținut mult. Angheluș le părăsi în grabă, ca să-și aleagă altele, într-alte sate, cine știe pe unde.

Și se vede că de la o vreme a dat peste una pe care n-o mai putea sătura cu furăturile sale, căci se pornise prin toate orășelele din jur o adevărată goană împotriva lui Angheluș.

Spuneau neguțătorii de stofe, spuneau aurarii că se prăpădesc din pricina hoțului aceluia de Angheluș. Nu trecea o zi de mărturie, în tot jurul, ca să nu se fure un lanț de aur, o pereche de cercei, inele scumpe, o stofă de mătase.

Și păgubașii, să-i fi împușcat, nu puteau să pună mâna pe tâlhar. Nici nu băgau de seamă paguba, până seara, când să-și adune târgașul. Atunci: de la cutare lipsește ceea, de la cutare ceealaltă. Stăpânii se mâniau, se aprindea cearta cu calfele, cu ucenicii, se cărau la pumni, răsunau plesnituri de palme.

Zadarnic, nimenea nu știa, nimenea nu văzuse pe hoț. Și când, pe urmă, după multe întrebări, după cercetări îndelungate, se da de urma tâlharului, ieșea la iveală că într-o prăvălie s-a strecurat un domn cu pardesiu sur, într-alta unul cu o barbă neagră, într-a treia unul cu o ceteră subsuoară. Și toți aceștia erau unul: blestematul de Angheluș.

Se puse deci lumea la pândă, cu-o sete mare să-l prindă, sau cel puțin să-i dea o sfântă de bătaie, soră cu moartea. Dar pe Angheluș, după furături mai mari, îl înghițea întunericul. Puteau să-l caute jurații satelor, puteau să scormonească acasă la bătrână, până și pe unde râma godacul. nimic nu puteau afla. Și cum de-o vreme încoace fura tot mai des, noaptea se ținea mereu ascuns.

Se simțea de multe ori obosit și își hotăra de multe ori, în gând, să nu-și mai puie așa des viața în primejdie. Dar când își aducea aminte de fata care-l trimitea în foc, Angheluș își iuțea pașii, ca să ajungă cât mai curând acolo departe, la pădurea de sălcii bătrâne, care ascundea apa liniștită a Mureșului.

Nu-i un an de când norocul l-a adus mai întâi în părțile acestea. Era primăvara, băteau vânturi călduțe, apa Mureșului venea mare, vuind, și glasuri adânci și aspre o străbăteau parcă. Și Angheluș ajunsese la țărmul negru al apelor în puterea nopții, după o pescuire bogată. Trebuia nesmintit să treacă pieptul acesta de apă întunecat, care fierbea umflându-se ca de patimi mari.

— Hei! podarule! Să vie degrabă podarul!

răcni Angheluș în fața acestui dușman care i se pusese curmeziș în drum.

Dar vântul venea tot mai aspru din toate părțile, trezea glasuri amare din sălcișul bogat de pe țărm. Angheluș săgetă cu ochii prin întuneric și porni într-o parte, unde se zărea bordeiul podarului. Bătu la fereastră, zgâlțâi la ușă, până ce un glas dinlăuntru răsună clar, ca un clopoțel de argint: Cine-i acolo?

Străin ce vrea să treacă, răspunse Angheluș, cutremurat de glasul acela, nespus de dulce. Atunci cineva dinlăuntru zise gros, ca dintr-o bute:

— Pe furtuna asta nu se poate! Vin apele mari și-i primejdie!

— Ai de la mine un galben, bădicule, un galben împărătesc. Numa să nu întârzii.

Acum Angheluș desluși mișcări grabnice înlăuntru, și glasul cel gros zise:

— Iute, Ravecă! Trebuie să ajuți și tu. Altfel, ne mănâncă peștii până mâine. Și îndată ușa bordeiului se dădu în lături. Un trup mare, ciolănos, ieși întâi, aplecat de spinare, și cercetă îndată după rude. Pe urma lui lunecă din bordei o fată înaltă, numai în ie, cu-o șurță neagră, legată pe la mijloc. Cei doi podari nici nu băgară de seamă pe străin; își luară uneltele și porniră la podul care gemea în verigile de fier ce-l țintuiau de țărm. Apele îl izbeau în coaste, se frângeau, alunecau, huind pe sub dânsul.

— Dar unde dracu-i omul nostru? întrebă bărbatul, gata de plecare.

— Iac-aici, bădicule, se auzi un glas în noapte, și pe pod se simți cum cineva sări înlăuntru.

— Dumneata să ții mijlocul, să nu te dai la margini, se auzi iarăși glasul cel gros. Apoi, în țigănește, Ravecăi: Ai grijă, fata tatii. Ruda te poate zvârli în apă.

Angheluș se lumină deodată. Acum nu-i mai era frică de păgubașii care poate-s pe urma lui. Podarul acesta e din sângele lui și n-are să-l descopere.

Podul porni, trosnind din încheieturi, iar valurile, urlând de mânie, îi făceau loc, încet-încet. Angheluș nu simțea nimic.

Credea că-i tot la marginea râului, când, deodată, auzi glasul cel argințiu:

— Griji, tată, că acum dăm de matcă. O simt cum alunecă înaintea noastră.

Bărbatul nu răspunse, ci se simți o opintire mare în coasta podului. Acum lui Angheluș i se păru că se învârte locului, când, deodată, fata se așeză aproape de dânsul. Totuși mai bine putea s-o simtă decât s-o vadă. Și simțea cum i se frânge, cum i se încovoaie, vâslind, trupul vânjos, simțea căldura ce aburea din trupul fetei, care-și încorda acum toate puterile.

Angheluș făcu doi pași spre dânsa, dar fata îi zise poruncitor:

— La mijloc, dumneata, că te duci dracului de nu!

Dar pe Angheluș îl cuprinse o putere neînvinsă. Își uită că-i fugar, își uită că-i pe apă și se trezi în el omul cel vechi, iubitor de femei. Mai făcu un pas, o prinse pe Raveca în brațe și o sărută tare pe gură.

Fata îi arse o palmă și s-apucă din nou de vâslit, pe când bătrânul îi strigă să lase încet, că s-apropie de țărm. Podul era legat acum, dar Angheluș nu voia să se coboare. Spre marea mirare a podarului, Angheluș îi zise în țigănește:

— Tată, lasă-mă să dorm peste noapte la tine în bordei.

Podarul încremeni acum deodată. Să fie ăsta un ocnaș cu gânduri rele, ori să fie un nebun? Da, nebun trebuie să fie. L-a sculat pe-o groază de vreme ca asta, să-l treacă, ș-acum, hai, să-l culce la dânsul.

— Nu se poate, voinice, zise podarul.

Angheluș aprinse o lampă de buzunar, hoțească, scoase punga, se aplecă pe podeaua de scândură și vărsă tot aurul ce-l avea. Vor fi fost la douăzeci de galbeni.

— Ți-am dat un galben pentru trecere, dar ai tăi să fie toți de mă duci înapoi și mă lași să mă odihnesc la tine în bordei.

La lumina gazului, aurul ardea acolo pe podele. Bătrânul începu să se scarpine în barbă, iar Raveca începu să tremure.

— I-ai, tată, zise ea, și adă-l acasă.

Podarul se hotărî în grabă; împărți banii în două, pentru el și pentru Raveca, dezlegă podul, și înapoi ajunseră cu mult mai în grabă.

În bordei, bătrânul aprinse o lumină de său, și nu știa ce să zică, cum să înceapă. În urmă, pe când fata spiona, pe furiș, pe străin, și mirarea ei creștea din ce în ce, podarul îl întrebă:

Unde-ți era drumul tău, voinice?

În lume.

Cum în lume?

Trebuia să m-ascund. Furasem, uite, lucrurile astea,

— aici el scoase o traistă mică de piele și deșertă pe masă o mulțime de aurituri, – le furasem, și trebuia să nu mă prindă. Aici, la voi, cred că nu mă va afla nime.

Ochii fetei se aprinseră la vederea acelor minunății de aur, pieptul ei plin, tânăr, tare, se ridica rar, și abia putu îngâna:

— Dă-mi și mie ceva.

Toate ți le dau, zise Angheluș, dacă nu mă spuneți nimănui.

Dar cum să te spunem, zise podarul, când nici nu știm cine ești?

Voi nu știți, da’ vor veni, poate la noapte, poate mâine, să vă-ntrebe: „Unde-i hoțul Angheluș, măi podar? N-a trecut pe-aici?” Ce vei răspunde atunci?

Dacă-i așa treaba, dacă chiar tu ești Angheluș, atunci o sută de ani n-or afla nimic din gura mea!

Și bătrânul ieși îndată să asculte, să cerceteze. Iar Raveca rămase ca de ceară în fața voinicului din neamul lor, de care auzise atâtea bravuri, și ochii ei nu mai căutau la auriturile de pe masă.

Ți-i frică de mine acum, fată, după ce mă știi cine-s? Fata tăcu, și Angheluș o întrebă din nou:

Ți-i frică, hai?

— Ba nu mi-i frică, răspunse ea, ridicând ochii plini de teamă spre dânsul. Nu mi-i frică, ci mi-i drag de tine.

Și când podarul deschise ușa, îi află îmbrățișați, sărutându-se.

— N-are să vie nimenea, zise el, făcându-se că n-a văzut nimic. Acum să adormim lumina și să ne culcăm. Dar nu putea dormi nici unul.

Podarul simțea cum se zvârcolește Angheluș, jos, lângă lavița pe care dormea el, și auzea cum oftează fata. El însuși se gândea ce are să facă. Și, de la o vreme, îl umplu o groază de moarte: au să vie acum, în noaptea asta, cercetători, au să-l afle pe Angheluș la el în bordei, și mâine seara vor zăcea toți trei în temniță.

— Eu și așa nu mai pot dormi acum. Ia să mai văd ce-i peafară, zise el în urmă, și se duse.

Din noaptea aceea Angheluș nici gând n-a mai avut de ducă. Uitase degrabă toate femeile pentru care furase până acum, și nu-și mai putea lua ochii de la Raveca.

Primăvara întreagă și o parte din vară.

Angheluș n-a mai ieșit nicăieri, n-a mai făcut nimic. Se schimbase la port de nimenea nu l-ar mai fi cunoscut; pleca cu Raveca prin pădurea de sălcii de pe țărm, pescuia în apa limpede a râului, și, de două ori pe zi, Raveca își punea la gât, la mâini, în urechi podoabe de aur, pe care le purta veșnic cu sine.

În răstimpul acesta, într-o singură zi numai dispăru Angheluș, fără să spună o vorbă legănată nici podarului, nici fetei.

Și nu veni decât noaptea târziu. Scoase de la subsuoară un teasc de lemn negru, îl desfăcu, și când văzură podarul și fata vioara, bătură în palme de bucurie.

— Știi să cânți, Angheluș? De știi, cântă-ne, că te-ascultăm toată noaptea, zise podarul.

Și Angheluș cântă, înădușind corzile, cântă cu ochii închiși, ca pe altă lume. Iar bătrânul plânse noaptea aceea, și Raveca îl iubi și mai tare.

Lumea credea că Angheluș e mort, ori a trecut într-altă țară. Dar după jumătatea verii, începură iar să se vaiete târgoveții.

Angheluș fura acum cu patimă, cu o plăcere nespusă, tot ce credea că-i șade bine Ravecăi.

Și n-au trecut trei săptămâni, și țiganca avea o bogăție întreagă de veșminte, de podoabe. În bordei nu se îmbrăca niciodată cu ele. În bordei, înaintea lumii ce trecea râul era tot fata cea frumoasă a podarului. Dar cu cât se înmulțeau podoabele aduse de Angheluș, cu atâta creștea patima ei după podoabele astea. Și sta de multe ori ziua întreagă prin pădurea de sălcii și se împodobea. Și tot lucrul scump ce i se lipea de trupul cald, vânjos, o ardea, îi aprindea sângele, și ochii ei erau numai unde de lumină și căldură. Ah, cât n-ar fi dat ea să poată ieși așa împodobită în lume, între oameni, să-i orbească.

Și, cu trecerea toamnei, dragostea ei pentru Angheluș se schimbă parcă în dragostea pentru podoabele aduse de el.

Îmbrățișările ei erau mai puține, sărutările mai scurte, vorbele mai zmănâncite. O apăsa greu că, în gerul iernii, nu mai putea, cum făcea vara, să iasă în sălciș, să-și arunce zdrențele de pe ea și să moară de plăcerea atingerii mătăsii de trup și a tuturor podoabelor. Și dacă aceasta n-o mai putea face decât în zilele mai moi, creștea dorința ei după alte și alte podoabe. Așa că Angheluș puțin mai stătea acum pe-acasă, în bordeiul podarului.

Și-i zicea câteodată:

— Iată, Ravecă, tu ai podoabe destule, lasă să mă mai odihnesc și eu! Ea atunci își întorcea obrazul de la el și nu-i mai vorbea, nu se mai apropia de el până ce nu venea cu o nouă podoabă.

„Asta-i a dracului, își zicea Angheluș de la o vreme, asta are să mă mânce fript.” Dar judeca astfel numai până ce punea mâna pe târgaș. Când pornea cu el spre bordei, inima lui se muia ca ceara, de-o căldură bună ce-i inunda tot trupul.

Își pierduse însă mult, în timpul din urmă, din elasticitatea mișcărilor de pisică și fura tot mai greu, tot mai cu teamă. Și într-o noapte de Făurar venea spre casă tare abătut. Abia scăpase, abia își pierduse urma dinaintea celor ce-l urmăreau. Auzise șoptindu-se prin târg că i-ar fi aflat culcușul, c-ar ști mulți unde se ascunde, și mergea spre casă cu gândul hotărât că n-are să mai fure multă vreme. Va putea să înduplece la asta și pe Raveca. Ea are podoabe destule, au și bani, și nu-l va împinge pe el la moarte.

Era o noapte destul de luminoasă, și Angheluș zărea bordeiul podarului. Putea să meargă cât de încet și cât de liniștit; cum e apa înghețată, trec oameni printr-alte părți râul și nu mai vin pe-aici pe la pod.

Deodată, însă, iată că dintr-un tufiș de salcie se desfac două mogâldețe negre.

Dintr-altul, alte două, și luna, ce dăduse într-un petec de senin, luci deodată din patru baionete. Țiganul ghici îndată ce-i, și, o clipă, îngheță de spaimă. În a doua, însă, sângele i se încălzi, începu să fiarbă, și o porni în goană nebună spre apă. Bordeiul era aproape, dar la bordei nici nu se gândi.

O detunătură, două, trei îl petrecură, dar nici un glonț nu-l ajunse, și Angheluș era gata să iasă la mal, când ceva pârâi sub picioarele lui, și-ntr-o clipă apa verde, rece, îl trase sub podul de gheață.