BOURELUL.
De nici o vietate nu se miră Sandu ca de bourel, cum îi spuneau în satul lui la melc.
Minunate erau toate gângăniile de prin iarbă, din grădina lor, de la puzderia furnicilor din mușuroaiele răscolite cu un băț, până la cosașii verzi, care zboară zbârnâind de la picioarele lui, fac un arc în cer și iar se lasă în iarbă. Frumușică era și gâza lunguiață, cu aripi tari, tivite cu alb, cu două fire de cornițe subțiri ca ața, care, dacă o luai în mână, făcea: „Seceriș-seceriș”. Oamenii spuneau că vestește apropierea secerișului. Îi plăcea cum o târăia gros pe nas, ca popa lor în altar, bondarul rotund și greu, îmbrăcat în catifea neagră, cu niște puncte galbene pe la urechi.
Fluturi ca fluturi, nu pune mare preț pe ei.
Parcă se împiedică mereu în aer cu aripile mari și moi, și zboară fără nici o rânduială.
Dar gâzele cele mărunte de prin iarbă, cu aripi vârtoase, poleite în atâtea culori, unele care se luptă să treacă un fir de iarbă, îi iau mereu ochii lui Sandu.
Vorbă să fie! Îi plac lui și gândacii verzi de pe floarea albă a bozilor, și cei blonzi din april, și cei mai cafeni și mai mari din mai, care umplu serile aerul, cu zborul lor ce se încurcă și se descurcă mereu, și chiar rădașca, gândacul cel mai mare, aproape cât o păsărică, cu coarne lungi, dințate, în care poate rupe un gătej uscat, dar care se rătăcește rar prin sat, ci se ține prin stejarii pădurilor.
Tot ce se mișcă și-i viu îi place lui Sandu.
Adică nu chiar toate vietățile. Râmele ce se târâie pe pământul moale, după ploaie, nu-i plac, și trece pe lângă ele ca și când nu le-ar vedea, dar le vede și-i scârbă; de șerpi i-i frică, dar nu prea are unde-i vedea, iar pe broaștele cele holbate nu le poate suferi, prea seamănă la cap cu femeile bătrâne.
El se uită, privește cu băgare de seamă tot ce vede viu, și, de la o vreme, nu se mai miră așa de tare, ca atunci când le-a văzut întâia oară. Începe să le cunoască.
De bourel însă nu se mai poate mira destul, oricât de adeseori l-ar vedea. Pentru Sandu, bourelul e ciudățenia lumii. Unde mai poate fi o asemenea vietate?
Primăvara prin buruienile uscate din grădina lor, găsește multe scoici de bourel, dar sunt goale. Le adună și le dă frățiorilor mai mici, să se joace cu ele. Soră-sa, Măriuța, pe cele mai mici le înșiră într-o ață, găurindu-le cu acul, și le pune, în loc de mărgele, la grumaji. Câte o scoică se sfarmă la împunsul cu acul, în care are arnici roșu, dar nu-i nici o pagubă, îi aduce el altele, sunt destule prin iarba uscată de lângă gardul grădinii.
El le ridică mereu, ușoare ca o coajă de ou, și tot adună, poate tot va afla vreuna cu bourelul înăuntru. Dar caută zadarnic: toate sună a gol. Unde vor fi boureni din ele?
Dacă-i casa lor, pentru ce au părăsit-o? Și ei unde sunt acum? Unde au iernat?
Mai târziu, când crește iarba și buruienile năpădesc grase și înalte pe lângă garduri, iată că vede unele scoici mișcându-se. Se pune buburuz și se uită cu băgare de seamă: e bourel de bună seamă! Iată-i cornițele!
Iată-i trupul moale, chiar ieșit bine din găoace. Se târăște încet, parcă mai mult stă pe loc și pipăie mereu înainte cu cornițele care au la capăt un sâmbure mic, negru, ca o picătură, ca gămălia unui ac. Dacă încerci să-l atingi cât de ușor, c-un firicel de iarbă, cornițele i se sug repede, și trupul se trage în găoace. Acum îl poți lua în mână, nu mai mișcă nimic, nu se mai vede nimic. Găoacea e grea și rece.
Dacă-l pui în iarbă și o vreme nu te mai atingi de el, iar își scoate întâi cornițele, tot pipăie și le lungește mereu, și apoi iese și o parte din trupul sur, moale și cleios, și începe a se târî, lăsând în urma lui o potecuță alburie.
Își duce casa în spate, scoica alb-vineție.
Sandu nu poate ști cât mai este în găoace din trupul bourelului. A încercat el de mai multe ori să-l scoată, să vadă cât e de lung, dar melcul s-a tras cu putere mare în scoică, lunecându-i printre degete. Ce rece era și cum s-a umplut pe degete de mâzgă! Dac-a văzut așa, n-a mai încercat. Mai bine să se uite cum își scoate cornițele și cum se târâie iar.
N-are ochi, nu are glas, nu știi ce mănâncă, n-are picioare și, totuși, e și el o vietate. N-are nici un oscior în trupul lui, numai căsulia-i tare. Oare cum și-o face? Ori intră în vreuna goală? Dar pe cele goale nu ei le-au făcut?
Ce-i mai place lui Sandu, la melc, sunt cornițele. Tare seamănă cu cele ascuțite ale unei vițelușe de-a lor. Și cum simt de iute orice atingere. Parcă ele călăuzesc pe bourel în drumul lui.
Și iată și ciudățenia cea mai mare: un pui de bourel, numai cât un nod, și el cu o părere de căsulie în spinare și cu niște cornițe, minunăția lumii! Mai sunt și astea cornițe?
Ceva mai gingaș n-a văzut Sandu de cându-i el. Și pipăie și ele, și simt, căci la orice atingere de-un firicel de iarbă se trag repede.
Cine a mai văzut asemenea ispravă? Îți vine să râzi, dar te cuprinde și o jale când vezi că un neputincios ca el a și pornit singur în lume. Puișorii de găină îi apără și-i hrănește cloșca săptămâni de-a rândul; cei de rândunică, din cuibul de sub streașina casei lor, stau frumos cu capetele pe marginea cuibului și deschid toți ciocurile, când aud de departe încă ciripitul mamei lor. Rândunica, într-o clipă lasă hrana ce-o aduce, încă din zbor, în ciocul tivit cu galben al unui pui. S-a uitat el bine Sandu: deși toți puii țin ciocurile deschise, pasărea cu coada-n foarfecă nu greșește niciodată: nu dă de două ori dup-olaltă la același golaș.
Așa se îngrijesc viețuitoarele de puii lor.
Dar de puiul de melc nu poartă nimeni de grijă, și, așa de mic și neputincios, e lăsat de capul lui în lume. Ce rânduială va mai fi și asta? Sandu nu crede că e o bună rânduială.
Tot urmărește mișcarea înceată a nodului viu – cu căsuță cu tot nu-i mai mare ca un nasture mic – și îi vin în minte niște vorbe auzite de la copii mai mari:
— Bour, bour, bourel, Scoate coarne de vițel Și te du la Dunăre Și bea apă turbure.
Alții încep așa:
— Bourel, bourel Scoate coarne de vițel.
Sandu le știe într-amândouă formele. Dar nu știe ce-i, nici bour, nici Dunăre. Înțelege atât că bourelul la cornițe seamănă cu vițelușa lor și că, dacă îl mână să bea apă din Dunăre, asta trăbă să fie o apă. Dar unde o fi, pârâu ori vale, cum să meargă bourelul pân-acolo? Și apoi, bea el apă? Cu ce să bea?
N-a văzut să aibă gură!
Fiind așa, cum să nu se minuneze Sandu de melc mai mult decât de toate viețuitoarele ce le cunoaște?
El încă n-a văzut nici arici, nici broască țestoasă. Pe la ei nu s-au pomenit broaște țestoase, arici erau, dar rar se arătau, și numai seara târziu, când el dormea.
I-au spus copiii mari care umblaseră la școală ce sunt aceste viețuitoare, că dascălul li le-a arătat și în chip, și că își duc și ele casa în spate. Broasca țestoasă are crescută în spate o scoică tare osoasă, ariciul o piele groasă, în care sunt împlântați sute de ghimpi ascuțiți ca spini, și că la primejdie se adună și una și altul sub adăpostul din spate, încât nu se mai vede nimic din trupul lor. Dar cele două viețuitoare au și picioare, și gură, și ochi, ba broasca țestoasă are și coadă.
Sandu a încercat să-și închipuie vietățile din carte, de care îi vorbiseră copiii, dar nu putea face nici o asemenea cu bourelul: bietul de el era și mic, și fără picioare, și fără ochi și gură. Apoi avea cornițe, iar acele nu aveau.
Rămânea cu ceasurile să se uite la bourei.
Văzu că-s de toate mărimile, de la puii aceia plăpânzi până la melci mari, cu trupul sur, învărgat parcă, și cu grumaz vânjos, care-i aducea aminte de grumazul taurului din ciurda de vaci, când venea seara de la păscut, tot boncăluind și sucind capul vânăt, cu coarnele țepișe.
Hei! De unde să știe Sandu că pe vremuri, prin munți și pădurile bătrâne de pe la ei, trăia un bou sălbatic, căruia bătrânii îi ziceau bour, că și copiii de român din vremurile acelea au trebuit să cunoască fiara din codru, să vadă cum are coarnele, pentru a asemăna cornițele bourelului cu coarnele ascuțite și țepișe ale bourului!
Iată, poate va învăța la școală că azi numele de bour n-a mai rămas în limbă decât în versurile acestea de joc copilăresc: Bour, bour, bourel, Scoate coarne de vițel.
Ba, dacă-i vorba de știința lui Sandu, a rămas și într-o colindă pe care o știe și el, și care zice:
Colo jos, la mândru loc, Este-un strat de busuioc Cu cărarea prin mijloc, Da’ cărarea cine-o face? Da’ o fiară împungace, Un bour Cu părul sur, Cu copite potcovite, Cu coarnele-ntr-aurite.
Da’ în coarne Ce vezi, Doamne? Galben leagăn de mătasă Pentru Sora cea frumoasă.
El la colindat punea totdeauna în leagăn pe soră-sa cu numele Sora. Dar alți colindători, alți copii care știau colinda, puneau alt nume, pe al unei surori, pe mamă sau chiar pe bunica, dacă voia colindătorul să se pună bine cu bătrâna, să-i umple buzunarele cu nuci și cu mere.
Sandu se miră el de multe câte le vede la ei în grădină. Se miră mult și de niște furnici, cărora le cresc aripi și zboară, și de săculeți albi ce se împrăștie când scormonește în unele mușuroaie. Se reped ca pipăruși furnicile la saci de trei ori mai mari și mai grei decât ele. prind cu gura și aleargă cu ei.
Dar cele care au aripi se-nțelege că pot și zbura! Când le vor fi crescut? Asta nu-i treaba lui să știe. Vorba e că au! Dar cele care duc săculeți au gură cu care te și mușcă, și se opintesc din piciorușe la povară.
Dar bietul bourel? Ce vietate va mai fi și el: fără picioare, fără gură, fără ochi, fără glas. Numai cornițele-s de el!
Și toate viețuitoarele pot fugi din culcușul lor, când e primejdie, numai bourelul nu se poate despărți de culcușul lui.