BUNICA IOVA.
Pentru dumneaei nu mai are nici un preț viața asta. De privește cu ochi mici, ca două capete galbene de viespe, în lume, vede lumea spălăcită, cum ar fi o măsăriță ce-a fost albastră odată, dar acum nu mai are nici o culoare. Se și uită dumneaei încruntată la oameni, cu un dispreț rece, ce-l arată câteodată și prin ridicarea buzelor. Trece, în casă, de la vatră pe laviță, apoi merge iar la vatră, fără s-o întrebe cineva ce are. Nici că are dumneaei ceva, numai i se urăște, că n-are nici o treabă. Pe-afară, într-un pui de ger de să-i facă nasul vânăt în două clipe, nu cutează să iasă. Mai strânge tăciunii de pe vatră, ia chiar în palmă jarul împrăștiat, fără s-o ardă, și-l aruncă în sobă. Apoi se uită la mâța ce-și ridică spinarea în semicerc și umblă s-o ajungă cu degetele noduroase, rășchirate.
— Cheeț!
Când, pe ușa deschisă, abia se deslușește, în frigul alb ce năvălește în casă, sluga voinică, bunica Iova clătină din cap, să vadă mai bine, și-i face apoi semn să se apropie.
Dar, ai gătat-o?
Nu chiar, bunico, nu chiar. Mai am de făcut trei găurele.
Apoi, dacă le gați, mi-o aduci mie.
Așa-i?
Aduc, doar amândoi am vorbit. Va fi tare frumoasă!
Noa, vezi! Cată să fie tare frumoasă.
Sluga își vede de lucru, iar bunica Iova se gândește la minunea ceea de fluieră, pe care i-a făgăduit-o unui nepoțel, cel mai mic și cel din urmă care mai ținea la bunica. Cei mai răsăriți ascultau și nu prea de dânsa, dar mai ales nu prea stăteau de vorbă cu ea. Cel mai mic s-a supărat chiar acum, și, într-un plâns cu sughițuri, i-a spus mamei că nu se mai culcă în patul bunicii, că bunica-i suflă-n obraz.
Și-i bătrână, mânca-o-ar pământul s-o mănânce, de nu mai știi de multe ori ce s-alegi din vorbele ei. Mai aude și greu, pe lângă alt năcaz, și are doi obraji mâncați de strâmbuțele și pârăiașele bătrâneții, de să fi apucat pe drumurile acelea o furnică, ar fi rătăcit ca printr-un labirint. O bărbiță ascuțită și-o gură curat ca de pungă ce-o desfaci cât țin baierele.
Nepoții îi iau dintr-o alunecare a mânuței creițarul din pieptarul de lână, la care bunica ține foarte mult. Se gândește că cine știe ce cuceriri va face cu el. Când se pipăie, începând să spună ce le-a cumpăra bunica pe creițar, nu mai e nici creițarul, nici nepotul. Și când răsar nepoții prin casă, întreabă de la vatră:
Mă, care-ați furat creițarul?
Eu nu l-am furat!
Nici eu!
Eu nici nu l-am văzut!
Nici eu!
Dacă grijește mai bine de bănuț și le cumpără gogoroane roșii de zahăr, îi cheamă pe toți în jurul ei și desface tolcerașul de hârtie.
— Ție două, ție două, ție.
Dar n-apucă să spună cât le va da tuturor, și cel mai ștrengar i-l zmâncește din mână și fuge afară. Ceilalți – după el.
Bătrâna rămâne tare necăjită, ia lemnul să alunge mâța de pe vatră, dar izbește în gol.
Cheeț! Când vin nepoții, întristați, în casă, bunica își ridică ochii.
Ție datu-ți-a?
Nu mi-a dat.
Da’ ție?
Nici mie.
Nici ție?
Nici mie.
Toate le-a mâncat el?
Toate!
— Spartul, că parcă-i spart, de nu se mai satură! zice bunica Iova, și se jeluie la noră-sa.
De, maică, ce să le faci, îs ca dracii.
Ha? face bunica, și nu mai zice nimica. Seara, când vine acasă feciorul, tatăl ștrengarilor, se întoarce cu jalba către dânsul.
— Și care zici că le-a mâncat pe toate?
Ioniță.
Ioniță? Hm!
— El, că parcă-i spart, de nu se mai satură! Și iară nu mai zice nimica. Vede dumneaei că Ioniță-i vinovatul, și alta ce i-ar mai fi trebuit?
La culcare-i de multe ori zarvă și-s plânsete aprinse. Cum sunt mulți, trăbă să se culce unul și cu bunica Iova. De dumneaei nu le place la nici unul, că adoarme îndată și horcăie de gândești că se-neacă. Soarta cade tot pe cel mic, că numai el poate fi convins.
Cine nu se culcă cu bunica nu crește mare!
Pe care n-ascultă, îl duce muma-păduri!
Cei mai mari se izbesc pe jos și n-ascultă.
Cel mai mic merge sfios lângă bunica.
Dacă se-ntâmplă și cu ăsta vreo neînțelegere, bunica se silește din răsputeri să dreagă ce-a stricat, să-l îmbune. Mai cu-o jucărie, mai cu zahăr, dar tot mai mult cu vreun bănuț.
Când se-apropie însă Crăciunul, mai are și bunica ceva rost la casă. Că ceilalți ai casei au de lucru. Cine să steie-n toate sările să-i învețe colinde pe copii? Bunica Iova, că și așa n-are cu ce-și omorî vremea.
Și mai era ceva. În întunericul din casă, —numai focul în cuptor, – nepoții nu o văd pe bunica, ci-i aud glasul tainic, ca și când ar veni de după cuptor.
Pe mine să mă-nveți o colindă frumoasă.
— Și pe mine, bunico.
Pe mine, știi, aia cu „doi boieri bogați”.
Pe mine aia cu „mielu grasu, mielu frumosu”. Numai cel mic se oprea la aceleași cuvinte:
Pe mine, pe mine.
Pe tine te-nvață bunica aia cu „doi oameni bătrâni”!
Bunica știe cuvintele, dar n-o mai ajută glasul să spună cumu-i legea și melodia. Că începe încet, pe nas, cu gura aproape închisă, de ți se pare că, într-adevăr, glasul vine nu numai de după cuptor, ci și dintr-altă lume, adus de un vânt încet și slab. După ce mârâie așa, pe nas, mâncând cuvintele, făcând să se-audă numai în răstimpuri vreo silabă mai clară, trece la alt colind, cu altă melodie, pe când nepoțelul a cărui cântare s-a gătat rămâne plin de ciudă, gata să plângă.
Cum ai zis, bunico, după „doi boieri”?
Vezi bine, așa trăbă, „doi boieri”!
Da’ după asta ce vine?
„Bogați”. „Doi boieri bogați, Domnului nostru”.
Și bunica trăbă, în urma urmelor, să spună numai cuvintele, fără cântec. Numai c-aici se-ncurcă dumneaei, că fără arie nu prea află cuvintele. Astfel, colindă de la-nceput până la cuvântul cu pricina, apoi îl spune tare. E migălos și merge încet, încât ceilalți își pierd răbdarea.
El știe destul, bunico. Acum, pe mine.
Pe tine te-nvață bunica.
Al celui mic e colindul cel mai scurt. Bunica i-l colindă dintr-o ruptoare: Doi oameni bătrâni, Hai de dați în câini, Că de ne-or mușca, Voi de dracu-ți da.
Cei mai mari râd de colindul ăsta, dar bunica le spune că-i tare frumos și-l îmbună pe cel mic.
Cu seara de cap, stau în jurul ei, la vatră, și, încetul cu încetul, învață colindele. Numai vorbele de mulțumită le mai trăbă. Aici, bunica Iova știe numai atât: Dă-mi colăcelu, Că mă strânge geru, Dă-mi un covrig, Că mor de frig.
Dar celor mai mari nu le place. Auziseră ei altfel de mulțumite de la colindători. Cel mai mic, însă, e îndestulat și cearcă să spuie cuvintele: Dă-mi lăcelu, Mă cinge gelu.
Dar când știu colindele, vine altă greutate.
Toți cinci nu pot merge laolaltă, ci doi cu doi.
Eu mă duc cu Ioniță.
— Și eu mă duc cu Ioniță.
Ba eu mă duc cu Ioniță.
Toți ar voi să meargă cu Ioniță, că el e cel mai viteaz – nu i-i frică de nici un câine. Apoi, el știe colindul de nu se-mpiedică niciodată.
Bunica-ncearcă să-i îmbune:
Că toți nu puteți merge cu Ioniță!
Că eu mă duc, bunico, cu el!
Ba eu!
Și câte doi încep să plângă deodată.
Ioniță, simțindu-și superioritatea, zice dârz:
— Cu plângoci nu mă duc la colindat!
Și câte doi înceată deodată, grăbind să-și șteargă lacrimile. Bunica-i împarte în două, ținând pe cel mai mic în poală.
— Voi mergeți laolaltă, și dă pe doi la o parte. Și voi laolaltă, și dă de altă parte pe ceilalți doi.
— Apoi întreabă: Bine va fi așa?
Tu ești cu Ioniță, pentru că Ioniță-i mai mare, și tu mai mic, și te apără de câini. Tu ești cu Niculae, pentru că tu ești fată, și el e fecior, și te apără de câini. Bine va fi așa?
Cei din pereche se uită unul la altul, măsurându-se, parcă nu s-ar mai fi văzut.
— Bine, bunică!
Dar în clipa asta începe să țipe cel din poală, care se vede deodată rămas singur, fără soț. Dar bunica Iova îl îmbună:
— Noi mergem amândoi, taci tu, puiule!
Ziua cea mai neliniștită pentru bunica Iova e însă ajunul Crăciunului.
Azi-i ajunul lui Crăciun, așa-i, bunico?
Așa-i!
Azi mergem la colindat, așa-i, bunico?
— Așa-i! Și sar cu toții de sub țolul cald, pe când în ochiul de fereastră abia se crapă de ziuă.
Bâtele li le taie sluga, din grămada de lemne din curte, dar trăbă să reteze bunica la ele, până sunt pe-o formă de lungi, ca să-i încete din plâns.
O trag pe bunica Iova de mânecă, în unghere, să facă repetiție, și, cât ce gată, zup, în curte și la portiță, să vadă: nu se mai face seară?
Mama copiilor are de lucru cu pâinea, cu covrigi și colăcei. Cine să grijească de haine mai groase pentru copilași ce-or porni la colindat?
Bunica aduce un clicin vechi, mare.
— Care-l vrea pe ăsta?
Și toți se-ndeasă, împingându-se, plângând. Dar cel îmbrăcat, când vede că nu-și poate mișca mâinile, începe el să plângă în locul celor ce-au rămas despoiați. Atunci bunica e numai gură și numai mâini. Îmbracă pe unul, îl dezbracă și pune haina pe altul, și tot așa, până nu mai poate, și iese mama, plină de făină, din cămară.
— Care nu se-mbracă nu merge la colindat!
Atunci tac toți, tăcerea peștelui, stau neclintiți, de-i poate grămădi cu hainele bunica după bunul ei plac. Groși, ca umpluți cu paie, cu traista după cap, cu bâtele în mână, stau lângă ușă.
Încă n-a înserat, bunico?
Nu încă.
Dar înseară, așa-i, bunico?
Așa.
Și vreunul, ca să vadă, iese afară. Al doilea, după el. Al treilea, tot așa. Al patrulea. Cel mai mic începe să plângă, că s-au dus la colindat. Bunica iese după ei, și, într-un ajun de Crăciun, îi aduce în casă de treizeci de ori, ca să tacă cel mic.
Când mama, colo, dup-amiază, nu mai poate auzi ușa izbindu-se, vine și-i spune:
— Să meargă acum! Niște copii ca ei, ce să mai aștepte? Pentru ei a sosit Crăciunul.
Și bunica Iova, de voie, de nevoie, trăbă să se înfășoare în cojocel, cu cel mai mic cu tot, și să lunece până în vecini, să colinde și neamul ăsta îndărătnic.
Atâta-i slujba bunicii Iova: când se-apropie Crăciunul și până pleacă nepoții la colindat. Când se-ntorc, își spun vitejiile părinților, nu bunicii, care rămâne iarăși la vatră, gândindu-se poate departe, în urmă, la alte vremi, ori poate negândindu-se la nimic.
Dar, de la o vreme, cum băieții n-o mai bagă în seamă, ci colindă pe tata și pe mama, bunica își pune mâna în sân.
— Care colindă și pe bunica, îi dă bunica un creițar!
Și nepoții vin, și cei mai mari încep colindul lor cu „stratul de busuioc”, cu „cărarea prin mijloc”, cu „leagănul de mătase”.
Dar în leagăn cine șade? Șade buna fată dalbă, Tot șade și chindisește.
Părinții râd, și bunica le dă bănuțul, dar trebuie să mai scoată din fundul pământului încă doi, pentru ceilalți.
După asta, bunica Iova are pace până la Crăciunul celălalt, de-l va mai ajunge. N-are ce face, n-o întreabă nimeni de nimic, ci trece de la vatră la laviță, și de la laviță la vatră, privind la lumea asta ce-i pare așa de ștearsă, ca o măsăriță ce-a fost albastră odată, dar acum nu mai are nici o culoare.