Bunica Safta

BUNICA SAFTA.

Se împrăștiase de mult, topindu-se în văzduhul limpede, fără nici o urmă, fumul ce se înălțase dis-de-dimineață peste sat, când femeile pregătiseră mâncarea pentru prânz, înainte de a pleca la lucru pe câmp. Se mistui și mirosul fierturilor înăcrite cu oțet, ce pătrunsese din tinzi, din întruchipările de scânduri înnegrite, unde erau improvizate bucătăriile de vară prin curți și pe ulițe.

Aerul era iarăși pur, răcoros și subțire, așa cum rămăsese peste noapte. Soarele încă nu răsărise.

Oamenii își isprăviră treburile de dimineață din gospodării: își dădură în stavă caii, scoaseră sub biciul lung al ciurdarilor vitele, fugăriră porcii flămânzi în uliță când răsună cornul porcarului. Dar caprele? Cine avea, și nu prea mulți aveau, trebuiau să se scoale cu noaptea în cap: căprarul tutuia mai întâi din corn, scurt și subțire, numai în falseturi, cât se trezeau câinii din somn și lătrau ca la alte alea.

Femeile se grăbiră să pună masa pentru prânz, să prindă oamenii o mâncare caldă, căci, la hotar, la lucru, nu putea fiecare gospodină să se îngrijească de fierturi. Și care putea nu lăsa dimineața să plece oamenii nemâncați. Era lege: dimineața, la prânz, mămăligă caldă cu o ciorbă, cu o zeamă.

Acum începură să iasă pe portițe, în uliță, bărbați, femei, fete, copilandri, veseli toți și lărmuitori, cu uneltele în spate, unii purtând și traiste pline sau desagi.

Se grămădiseră multe munci, care ținură până în a doua jumătate a lunii iunie: sapa a doua la porumb, la vii; cositul fânețelor, seceratul orzului și al alacului.

Ulița principală din partea asta a satului, care ducea și la porumbiști, și la fânațe, și la holde vărsa mereu lume peste lume, grăbită nevoie mare.

Cu toată graba însă, vorbele zburau de la om la om, de la un grup la altul; răsunau râsete limpezi de femei și fete, și uneori luau cuvântul și sugacii aduși în brațe, orăcăind repede ca broaștele.

A patra casă din capul uliții era clădită în fundul unei ogrăzi largi. Era o clădire mare și grea din piatră și cărămidă, care părea intrată puțin în pământ, cu acoperișul din țiglă, înnegrit de vechime și bătucit cu negi mari de mușchi suri. Către uliță avea trei ferestre, către curte două, cu ramele nevopsite de brad, bătute de ploi și căldură, cu geamuri mici și somnoroase, ca și când s-ar fi ostenit să privească de atât amar de ani aceeași uliță și aceeași ogradă.

Ușa de lemn vechi, cu zăvor lustruit și mâncat de atâta slujbă, se deschidea în tindă, unde coborai un pas. În tindă era cuptorul de pâine, cu o vatră mare, unde se făcea mâncarea iarna-vara, de unde fumul era sorbit de un horn larg la poale și subțiat mai sus, luminat tot de un lustru negru.

Departe, la spatele casei, era grajdul și șura, sub același acoperiș vechi de paie, cârpit pe alocuri. Era o clădire largă, cu streașina până jos, cât se putea ajunge cu mâna. Între casă și grajd mai era un șopron pentru car și plug și alte unelte de-ale gospodăriei și o grămadă de lemne, vârfuri rămase din iarnă.

La spatele șurii era grădina, cu mulți pomi bătrâni și tineri, cu delnițe întregi de legume, de porumb, de cartofi, de sfeclă pentru vite, de lucernă și trifoi. Se părea că strămoșul care a împlântat mai întâi aici parul, a putut să îngrădească pământ după plac.

Din gospodăria asta mare plecaseră de mult bărbatul și nevasta, cu un cumnat și o cumnată, cu sapele în spate; mai aveau mult porumb nesăpat a doua oară și trebuiau să înceapă peste câteva zile și la secerișul orzului.

Trei copii – doi băieți de șapte și de cinci ani și o fetiță de trei – rămăseseră încă dormind, în grija bunicii Safta, mama bărbatului.

Bunica Safta era văduvă de zece ani și împlinea în vara asta, la Sfântă-Maria-mare, șaptezeci și cinci. Toată viața ei a fost o femeie înaltă, uscățivă, iute în mișcări, neodihnită la lucru, pornită spre mânie repede, învolburată, dar îi trecea degrabă, se liniștea și izbucnea în râs.

Se mira toată lumea cum a putut rămâne așa de subțire și frumoasă, și acum, la bătrânețe, aducând în lume cinci copii: patru băieți și o fată. Altele, cu atâta prăsilă, se îngrașe, se lăbărțează, se urâțesc, se încrețesc la obraji, de nu le mai cunoști, când le-ai știut de fete.

Ei, iată, Safta a rămas tot mlădioasă și subțire, atâta doar că nu mai este așa de înaltă ca odinioară.

Dar dacă la arătare era tot Safta de mai demult, scobâlțise totuși și ea în puteri, în cele care nu se văd pe dinafară. Începea să fie mai uitucă, greșea adeseori la numărat când trecea de zece, amesteca numele nepoților, îi lua pe unul drept altul, uita căruia i-a dat de mâncare și căruia nu.

Dar poate și alta mai tânără în locul ei nu s-ar fi descurcat mai ușor între atâta puzderie de copii!

Pentru că bunica Safta nu avea în grija ei în zilele de vară, când oamenilor le crăpa măseaua de graba muncilor de pe câmp, numai pe cei trei copii din casă, ai feciorului său cel mai tânăr, ci și pe nepoții după ceilalți trei feciori și după fată, când copiii nu erau nici sugaci, nici destul de mari să iasă și ei la câmp, dacă nu să sape, cel puțin să ajute la fân, ori să aducă apă. Se nimerise ca ceilalți feciori și fete să nu aibă nici un bătrân la casă în grija căruia să lase copiii.

Și cum bunica Safta rămăsese la casa ei, cu feciorul cel mic, cu Ion, și cum gospodăria lor era aici aproape de capul uliții, le venea la îndemână celorlalți să-i lase ei copiii când mergeau la lucru și să-i ia când se întorceau seara.

Așa că în vremea cât se scurgea lumea pe uliță în sus, se deschidea mereu portița, și când unul când altul dintre copiii bătrânei își lăsau odraslele în curtea cea largă, strigând-o:

I-am adus și eu, mamă!

Văd că i-ai adus! Da’ le-ai pus în traistă?

Pus, cum să nu!

— Să le fi pus destul, că pe ăștia cu greu îi saturi. O să-mi mănânce și urechile.

Omul pleca grăbit, iar bunica Safta scotea traista de după grumazul copilului și cerceta ce merinde le-au pus părinții. Apoi lega iar trăistuța, o ducea în casă, în camera largă care dădea spre uliță, și o punea pe masă.

În vreme de-o jumătate de ceas cinci trăistuțe se înșirau pe masă. Bătrâna le punea în rând, una după alta, cum veneau copiii, să știe care a cui este, pentru că trăistuțele tare semănau una cu alta.

În unele erau merinde mai multe, în altele mai puține, după numărul nepoților.

Dar câți erau?

Aici era greutatea cea mare a bătrânei, și să-i cunoască al cui era fiecare și cum îl cheamă. Cu cei din casă erau de toți optsprezece copii și copile, dar bunica Safta, de câte ori îi număra, afla tot alt număr, când zece, când treisprezece, când cincisprezece.

Poate nu-i slăbise numai mintea, ci nici nepoții nu rămâneau într-un loc până-i număra, ci se amestecau și se învălmășeau mereu. Din camera dinainte unde-i aduna, să le arate la fiecare unde le-au pus trăistuțele, până să apuce să-i numere, unii fugeau în tindă, alții în curte. Cum să-i mai numeri? Iar dacă încerca să facă adunarea în cap, știind câți nepoți i-a lepădat în curte fiecare fecior și fată, se încurca și mai rău: socoteala în cap nu mai mergea deloc.

Numărătoarea se mai îngreuia și altfel. De pe ulița asta, din vecini, mai erau trei-patru femei necăjite care nu aveau cu cine-și lăsa copiii acasă și, la rugămintea lor, bunica Safta îi lua sub ocrotirea ei și pe aceștia. După ce îi dădeau de câteva ori copiii în seamă, alte dăți, când erau grăbiți, își băgau copiii în curte și își vedeau de drum, așa că bătrâna se mai trezea cu un rând de copii în ogradă. Nu mai știa dacă sunt dintre nepoții ei ori sunt copiii vecinilor, și se dumerea numai când le vedea și le lua trăistuțele cu merinde de după grumaz și le punea într-alt rând pe masa cea mare din camera dinainte.

De la vecine mai veneau cinci-șase copii, așa că acum erau în ograda cea largă vreo douăzeci și trei. Era o grădiniță de copii cum ar fi în zilele de azi și bunica Safta se învârtea între ei ca o cloșcă între pui. Striga la ei, îi certa, avea și o nuielușă în mână și pe cei mai neastâmpărați, gata de ceartă și de tăvăleală, îi plesnea din când în când.

Cel mai mare necaz al mătușii era că le tot greșea numele.

Mă Ionuț, ce tot sari într-un picior?

Nu-i Ionuț, bunică!

Ha?

Nu-i Ionuț, e Vasilică.

Bătrâna nici nu mai auzea bine, mai ales când se schimba vremea.

Măi Ilie, nu te mai scobi în nas că o să-l spargi.

Nu-i Ilie, bunico!

Da’ cine-i?

E Pătruțu lui Dumitru.

Dacă-i el, să-și scoată degetul din nas, că-l plesnesc.

Era și Pătruț al lui Năstase și unul a Măriuței, iar Ionei erau vreo șapte. Prin sat rămâneau însă mulți copii de capul lor, în grija vreunui bătrân, care ațipea toată ziua.

Își înfulecau bucatele la o mâncare și-apoi flămânzeau toată ziua.

Bunica cunoștea după obraz pe fiecare nepot al cărui fecior era, sau al fetei, ce folos însă, că rar le nimerea numele.

De la o vreme, fiindu-i lehamite să tot fie corectată, nu-i mai striga pe nume, ci zicea „Tu, ăla de colo!” și întindea jordița către el.

Copiii săreau cu gura:

— Mă Toma, nu auzi că te strigă bunica?

— Tu, aia de colo, nu mai sta cu gura căscată, că intră muștele.

— Auzi, Sâio, închide gura, strigau copiii veselindu-se.

— Să nu vă butrușiți, să nu văd că vă dați pumni, că mă pun pe voi cu nuiaua.

Bătrâna ieșea dintre ei, și copiii, alegându-se în grupulețe după mărime, începeau să se joace în ograda cea largă, care se umplea în grabă de gălăgie, cât gândeai că arde. Bunica mai intra în tindă, mai punea câte-un lucru la loc, dar nu avea multă vreme pace: în câte trei-patru locuri deodată se aprindea cearta și bătăi și izbucneau strigăte și plânset.

Bătrâna trecea sprintenă de la un foc la altul și-l stingea îndată cu nuiaua, plesnind în dreapta și în stânga, fără să mai cerceteze care-s vinovați.

— Ha! ofta mătușa ostenită după ce-i potolea. Voi nu vă puteți juca frumos și în liniște, uite, ca Măriuța și Sora, cărora nici gura nu le-o auzi.

— Că nu-s Măriuța și Sora, bunico, se repezea vrun nepot.

— Cine-or fi, sunt copile bune. Din ele vor crește fete frumoase și cuminți.

Peste tot cu fetițele nu avea atâta de lucru. Erau mai sfioase, mai fricoase – simțeau că tot nu erau acasă, oricât de bine era aici. Băieții erau mai îndrăzneți și chiar obraznici când vedeau că bunica Safta nu le știe numele, sau că nu aude ce-i strigă ei.

Ha? Ți-e foame, măi ăla? Ceri mămăligă cu brânză?

Nu mi-e foame încă!

Ce strigi dar?

Nu strig eu, bunico!

Copiii vecinilor se simțeau mai străini între atâția nepoți și nepoate, dar numai până intrau în jocul celorlalți. Unul dintre ei era mai mărișor și mai tare ca toți, și adeseori mai culca la pământ în trântă repede, pe câte unul, fie și dintre nepoți.

Cei biruiți trâmbițau cu gura strâmbă, și bunica alerga din tindă.

Ce-i aici? Ce blestemăție?

L-a trântit Ionuț a Anicăi.

Cine? Nepotul zbiera și mai tare același nume.

Iar el? Iar ticala de Ionuț? Stai tu numai să pun mâna pe tine! Dar copilul era în fundul curții, după grămada de lemne.

Bunica se lăuda în fața copiilor că n-o să-l mai primească în gazdă pe bătăuș, îi spunea seara și Anicăi, mama lui:

— Pe Ionuț să nu-l mai aduci, că-i rău și arțăgos și bate toți copiii. Dar în dimineața următoare Anica îi dădea drumul în curte, cu trăistuța după grumaz.

Dacă se întâmpla să fie în curte, pe aproape, mătușa Safta, femeia se tânguia, gata să miorlăie:

— Ce să-i fac, bunică, nu am cu cine și unde-l lăsa! Dar dumneata bate-l, nu-l cruța pe tâlhar. Bătrâna se muia:

— Lasă-l acum odată, dacă l-ai adus.

Când nu vedea că i-l slobozea în curte, ci se trezea așa cu el, se făcea că nu-l vede, până se aprindea cearta și bătaia într-un punct.

După ce-l flișcăia cu nuiaua, până nu vedea copilul, zicea:

— N-o să mai pui tu picior în curtea mea!

Nu-l mai punea până în ziua următoare.

Ograda largă era plină de soare și de căpșoare goale, cele mai multe cu păr auriu, puține, câteva copilițe, cu cosițe negre. Una avea păr stufos, roșu, neîmpletit în cosițe. Pe unde trecea printre copii își purta prin soare flacăra din cap cu primejdie să se aprindă.

Curtea răsuna de nechezul cailor, de mugetul vacilor și al vițeilor, de boncănitul tăurencilor, de cotcodăcitul găinilor, de cântatul cocoșilor. Unii alergau în hamuri de sfoară, dădeau nărăvași din picioare, se opreau și nu mai voiau să meargă. Cei care îi mânau, în mână cu o biciușcă sau o nuia, strigau, smânceau din hățuri, asudau, până ce caii o rupeau din nou la fugă, stând să calce totul în picioare, cât se fereau toți din calea lor.

Noroc că ograda era largă, și, în aceeași vreme, într-altă parte, o vacă ieșea mugind din poiata mărginită de o scândură, o vițelușă rămânea înăuntru și mugea ușor, scurt și fraged.

Un copil făcea pe taurul împungaciu, îngrămădind pe vreo câțiva în gard, boncăluind furios, iar o copiliță cotcodăcea în grămada de lemne, între vârfurile căreia se ascunsese, până când un băiat cucuriga, urcat pe grămada de gunoi uscat dinaintea grajdului.

Dar iată că de la o vreme se face liniște.

Copii și copile se adună în grup, se prind de mână și fac un singur șir, afară de doi mai mari. Aceștia se prind numai ei, ridică brațele astfel prinse în sus, ca pe o poartă, prin care trăbă să treacă șirul întreg și să prindă pe cel din urmă din șir, băiat sau fetiță, cum se va nimeri. În vremea asta cei care fac poarta spun:

— Floare – mirioare, Mie mi se pare Că-s mai mulți la voi, Mai puțini la noi.

Și răspunde șirul întreg:

— Dacă vi se-mpare, Nu-i cu supărare; Haideți și culegeți, Din coadă alegeți, Voinicul bărbat Cel mai închelmat; Zâna cea aleasă, Că-i cu geana trasă Ca o preoteasă!

Alegeți ce-o fi, Cum s-o nimeri!

Șirul înflorit de obraji rumeni, de ochi aprinși, negri și albaștri, de cămeșuțe și i albe, cu chindișitură rară pe mâneci – câte-un pui roșu – trece liniștit pe sub poartă. Numai când se apropie coada, cel din fruntea șirului, și după el toți cei până la poartă, se reped într-un iureș, să nu poată prinde portarii pe cei din coadă. Uneori reușesc, când e avântul mare și portarii mai slabi, alteori nu, și cel din coadă, băiat sau fetiță, rămâne câștigat de portari.

În cadența versurilor, jocul se repetă mereu, șirul se tot scurtează și crește cel legat de mâna unui portar, până când nu mai rămân decât doi. Acum ei se fac portari, iar cei care și-au făcut slujba conduc șirul pe sub poarta cea nouă.

Uneori iureșul pentru a scăpa pe cel din coadă e așa de aspru, încât șirul se rupe, sau unii se împiedică și cad. Jocul nu se socotește atunci, și rândul trece din nou pe sub poartă.

Jocul ăsta i-a învățat și-i învață în toată vara bunica Safta. Ea-l supraveghează de fiecare dată. Până învață versurile trece o vreme, și până la vara viitoare mai uită pe unele.

Mai are mătușa și alte griji: cei care se joacă de-a caii se înverșunează uneori și izbucnesc pe portiță în uliță și până prinde ea de seamă abia-i mai vede, învăluiți în nori de praf.

Strigă tare după ei, nu știe care sunt, nu cunoaște nume. Căluții nu aud, zburdă și nechează, dar de la o vreme se ostenesc și se întorc. Vin în pas, pe o aruncătură de băț, apoi iar încep goana, și trec vijelios prin portița deschisă.

— Arză-vă focul! zice bunica speriată.

Cum sta înaintea porții în uliță, erau gata să o răstoarne.

*

Până la amiază copiii mănâncă de două-trei ori. Unii mai ales sunt veșnic flămânzi. E lucrul cel mai greu pentru mătușa, căci ea trăbă să dezlege fiecare trăistuță și să le împartă copiilor a căror e merindea. Și de multe ori nu mai cunoaște a cui e, și trăbă să-i vină în ajutor înșiși copiii. E nevoie să le împartă cu bună măsură, să le rămână destulă mâncare pentru amiază, și pentru două-trei gustări după amiază, că ziua de vară e lungă, și părinții se întorc odată cu înnoptatul.

Cu cei trei nepoți din casă n-are nici o grijă. De câte ori li-e foame se duc în cămară, unde le-a pus bunica mâncarea. Și dacă o isprăvesc mai devreme, nu-i nici o supărare, le dă alta.

Dar cu ceilalți are griji și supărări destule până îi mulțumește pe toți.

Mai are supărare cu vreo șase mai mărunței, patru copile și doi băieți, care trăbă să doarmă de amiază. Îi culcă pe toți de-a curmezișul în patul cel din camera dinainte.

Nici nu mai știe care a cui sunt, poate sunt dintr-ai vecinilor. Ea nu alege. Pe care-l vede moțăind, îl duce la culcare, și-i mai și flișcăne pe care nu vor să adoarmă, ci după ce se văd în pat au poftă de joacă.

În vremea cât vede de cei somnoroși se teme să nu-i scape pe uliță cei din ogradă. Ei au umbră sub doi meri din curte, și ar putea să se astâmpere până-i bunica prin casă.

Vorbă să fie! Câte unul mai adoarme la umbră după ce a mâncat de amiază, dar celor mai mulți le arde mereu de joacă.

Apoi, când soarele începe a scăpăta și umbra casei bătrâne umple întreaga ogradă, când unul, când altul iese la portiță și se uită pe uliță în sus, să vadă: nu vine mamă-sa?

Acum bunica Safta nu-i mai oprește să iasă la portiță: știe că de-acolo nu-i nici o primejdie să se mai miște până sosesc părinții să-i ducă acasă.

Le împarte trăistuțele goale, cu ajutorul copiilor care le cunoșteau și dintr-o sută, fiecare pe a lui, și nu le mai are grijă.

Se isprăvea și pentru ea o zi de muncă.