CIORILE.
De trei zile văzduhul se întunecase tot mai tare. Întâi se părea că s-a înălțat o ceață răsfirată peste bolta senină, apoi negura aceea alburie s-a tot îndesat, s-a tot întunecat, ca un greu și uniform văl plumburiu.
Sub el lumea întreagă era sură: dealurile, pădurile, luncile, aerul. Pomii din grădini, arborii înălțau brațe negre, neclintite în liniștea apăsătoare, ca într-o așteptare încordată. Frunzele se scuturaseră de mult.
Pământul era înghețat tun și frigul pișca.
Fusese și mai rece înainte de a se înnora, dar acum, de trei zile, se mai muiase: în aer se simțea un fel de umezeală, un fel de aromă mai rece ca cea de ploaie.
De trei zile se învăluiau prin văzduh pâlcuri mari de ciori, izvorând nu se știe de unde, zburând înghesuite, cât parcă li se atingeau aripile, vâjâind domol în aer și lăsându-se pe ramurile negre ale pomilor din grădini. Crengile se aplecau și se legănau sub povara lor: în câte un pâlc erau cu zecile.
— Cra-cra! Cra-cra! Cra-cra!
Cele care vesteau astfel că au sosit lungeau grumaji și se închinau din cap.
— Cra-cra! Cra-cra!
Dar numai puține dădeau glas, pesemne ele erau crainici. Celelalte se legănau pe crengile care nu și-au aflat încă echilibrul, când adeseori după una se ridicau în grabă toate în văzduh, rotindu-se, trecând pe deasupra grădinilor, întâlnindu-se în văzduh cu alte pâlcuri, cu care nu se amestecau și întorcându-se, uneori, să se așeze pe același arbore de pe care s-au ridicat, alteori poposind pe alți pomi sau arbori, în alte grădini.
— Cra-cra! Cra-cra! Cra-cra! Sunt ciori de cele mari, sure, cu aripile tivite cu negru ca și coada și capul. Văzduhul nu rămâne multă vreme gol de roiul lor: când un pâlc, când altul se ridică învârtejindu-se, parcă acolo sus o putere străină le rupea rândurile, le învăluia până se adunau și iar se coborau undeva.
Ciorile n-au cuiburi prin arborii grădinilor, nici chiar în salcâmii uriași ce străjuiesc pe marginea pârăului ce trece prin mijlocul satului. Au venit de departe, de la păduri, unde, în câteva poieni cu stejari rari, cuiburile lor fac colonii întregi.
Aici, în sat, nici nu au astâmpăr de trei zile, mereu se rotesc în cete prin aerul sur și, când se așează pe crengi, câteva din ele trăbă să-și spună vestea:
— Cra-cra! Cra-cra!
Ca și când zborurile lor ar prinde mereu ceva nou, ceva străin, și vin să vestească și oamenilor și, nefiind încă sigure de vestea ce o dau, se ridică înfrigurate iar, să mai prindă o dată semnul, și îl spun iar și satului.
Copiii, îmbrăcați în veșminte groase, cu căciuli în cap, ies în curți, își dau capul pe spate și urmăresc vârtejurile ciorilor prin văzduh, până se lasă iar, grele, pe pomii grădinilor. N-au mai văzut atâtea ciori din iarna trecută.
— Cra-cra! Cra-cra!
Cei mai mulți le cunosc. Răzlețe trec și vara prin sat, mai ales când sunt pui mici la cloște, primăvara, și de multe ori fură câte unul. Copiii strigă, chiuie, zburătăcesc cu bruși după hoațe, dar ele se duc nepăsătoare cu bulgărașul de aur în cioc.
Copiilor nu le plac ciorile și nu le suferă prin curte. Dar acum nu sunt pui mici, iar ciorile sunt multe, pâlcuri întregi, și zboară învăluindu-se, să te tot uiți la roiurile lor ciudate.
De unde vor fi venit atâtea? Și parcă-s grase și grele, cum se apleacă crengile sub povara lor. Copiii urmăresc tăcuți învăluirile de aripi pe sus, până îi pătrunde frigul.
Bărbați, femei, când ies prin curte, își aruncă și ei ochii spre cer, nu pentru a vedea zborul ciorilor. Dar ce caută ei și așteaptă nu se zăresc fluturând rar în văzduhul sur, până în seara zilei a treia de când s-au arătat ciorile: întâi fulgi de nea. Rari, mărunți, nehotărâți, mai mult se opresc decât coboară și jos pe pământ par tare firavi, ca niște scame, ca niște născuți fără de vreme.
— Uite că ninge, mamă! strigă un copil cu nasul turtit în geamul dinspre curte.
Ninge, da, doar ne-au spus ciorile că va ninge.
Ele au spus?
— Ele! N-ai auzit că de trei zile strigă mereu: cra-cra? Și nu le-ai văzut învăluindu-se în pâlcuri mari pe sus?
— Da’ ele de unde au știut?
— Ele miroasă zăpada până e încă sus, în nori. În tot anul ne spun vestea. Da’ acum abia începe să ningă. Va ninge însă bine peste noapte. Până dimineața va fi tot alb.
— Tot ciorile au spus?
— Nu ele, asta o știm și noi, oamenii.
S-a muiat afară tare frigul și ăsta e semnul.
Și, iată, copilul vede pe geam că mamă-sa spune adevărul: cad fulgi tot mai mari, mai lânoși, și tot mai deși.
Din alte case ies copiii mai mărișori în curte. Cu capul gol, cu pălmuțele întinse să prindă fulgi. Dar nici nu-i pot vedea bine și se topesc.
După ce a început să ningă, ciorile nu se mai rotesc în văzduh, nu mai croncăie, ci stau grele pe crengile uscate – nemișcate, ca într-o adâncă meditare.
Apoi, când începu să se însereze mai tare, stolurile se ridicară în liniște de prin grădini și plecară, fără să bage cineva în seamă, către pădurile din care au venit.
Dimineața ninge încă, văzduhul e întunecat de fulgi mari și deși care se grăbesc acum, roind amestecați, până unde se vede în aer.
Copilașii privesc prin geamuri, cu năsucul turtit de sticlă, cei mai mărișori au început să-și probeze săniile. Dar zăpada e prea moale încă și săniile nu lunecă, ci trec prin omăt și ronțăie pământul înghețat.
Prin curți, unde și unde, s-a coborât din văzduh câte-o cioară, și fac pete pe imaculatul zăpezii. Nu croncăne nici una, ci caută cu ciocul prin nea, mai ales în apropierea girezilor de gunoi din fața grajdurilor.
Sunt tot ciori sure, de cele mari, nu se știe dacă au venit din pâlcurile din zilele trecute, sau sunt ciori răzlețe.
Unii copii le zburătăcesc cu cioturi de lemn, alții se uită la ele cu băgare de seamă.
Nu sunt prea fricoase. Dacă una află un oscior ori altă bunătate, se saltă din aripi îndată și zboară cu câștigul în plisc.
— Săracele! își caută și ele pâinea cea de toate zilele. Iarna e grea și pentru ele, spune vreun român în fața copiilor.
— Să mănânce muguri din pădure, zice un băiat mai mărișor, care ținea o uscătură în mână, gata să arunce după cioară.
— Mănâncă ele și muguri, când nu mai au încătrău.
— Mănâncă pe pustia! Nu le-am alungat eu de câte ori, iarna trecută, de la pătulul nostru de cucuruz? Se cațără cu ghearele de lați și ciocăne știuleți la care ajung prin deschizături. Mănâncă rânduri întregi de boabe.
— Ei, și a sărăcit tată-tău dintr-asta? Nu v-a ajuns mămăligă astă iarnă? Băiatul îl privește prostit, cu gura căscată. Nu răspunde.
— Bietele ciori, zise omul, mai culeg și ele o sămânță din brazdă, mai dezgolesc câțiva știuleți când e copt cucuruzul, și oamenii le alungă cu ce le vine la mână. Pun și sperietori la marginea porumbiștilor și văruiesc tuleii de pe delături să le sperie. Dar la folosul ce ni-l aduc nu se gândesc. Băiatul care nimerise în vorbă cu românul era de felul lui cam obraznic.
— Nici ouăle, nici carnea lor nu sunt bune.
Ba-s chiar spurcate, se repezi el. Ce folos aduc? Poate să zicem și noi că-s porumbi, nu sunt ciori, cum spune țiganul.
— Măi că pestriț ești în cerul gurii! Află de la mine, dacă n-ai știut până acum, că și ciorile sunt păsări folositoare. Câți șoareci de câmp nu stârpesc ele și câți viermi stricăcioși? Nu-i vietate care să nu-și aibă folosul ei.
De a doua, de a treia zi, au început să umple satul ciorile cele mărunțele, negre ca tăciunele pe tot trupul, „ceucele”, cum le zic sătenii. Ele dau năvală oriunde se aruncă gunoi din casă sau din coțete și fac prăpăd în semințele ce se împrăștie găinilor, dacă nu-i nimeni afară. Zadarnic cârâie cocoșul și sare după ele: nu li-e frică și sar mai repede decât el, dar tot pe boabele aurii de porumb se lasă.
Ciori de cele mari vin rareori să fure de la păsările de curte. Nu-s așa de îndrăznețe ca cele mici. Pentru prinderea acestora sunt în sat feciorași care știu împleti, din păr de cal, ghilțuri.
* După o săptămână ninsoarea a încetat, cerul s-a înseninat și s-a pus un ger, că trosnesc noaptea acoperișurile de șindrilă, de se părea că praf se va alege din ele. Acum începură să vină prin sat tot mai des și mai multe și ciori de cele mari. Ele se apropiau mai cu seamă de cotețele porcilor, de troacele lor și ciuguleau tărâța sau urluiala înghețată pe margini sau pe fundul lor. Uneori urcau și pe spinarea grăsunilor ce dormeau și-i purecau de mărunțeii cei suri și grași. Grăsunii, și dacă se deșteptau, nu mișcau: le plăcea cum îi gâdilă în spate. Într-o zi, într-o curte se coborî o cioară de cele mari. Se vedea că zboară cu anevoie, iar în curte se văzu că-i și șchioapă.
Șontâc-șontâc se apropie de gunoi și începu să caute.
Doi băieți mai mărișori erau prin curte.
Chiar se întorseseră de la săniat.
E șchioapă, mă, zise unul.
Hai s-o prindem!
— Cum s-o prinzi, că de zburat poate zbura. Mai bine o lovesc cu o scurtătură. E aproape.
Dar când să arunce cu bucata de lemn, o copiliță, sora unuia, începu să țipe la spatele lor. Ei nu simțiră când ieșise din casă.
Ce-i, tu Aniță? o întrebă frate-său. De ce zbieri așa?
Vleau să plind cioaua. Nu da cu bâta!
Copila văzuse de mult cioara pe fereastra dinspre curte; văzuse că-i șchioapă și-și pusese în gând să o prindă. Dar îi trebuise mult curaj și pază până să iasă din casă.
Mamă-sa nu o lăsa afară pe gerul ăsta.
— Da’ cum s-o prinzi tu, Aniță? E șchioapă ea, dar poate zbura.
— O plind. Nu da! Și ea porni spre cioară.
Frate-său, de frică să nu zboare, avântă uscătura și nimeri pasărea, răsturnând-o într-o dungă. Anița începu să urle. Mamă-sa ieși din casă.
— Ce-i aici? De ce plângi, Aniță? Da’ cine focu’ ți-a deschis ușa tinzi?
Și porni după copilă.
Dar până s-o ajungă, Anița înșfăcase de coadă pasărea care era vie încă, dar făcea slabe mișcări de apărare.
— Ce-i asta? întrebă mama întorcându-se spre băiat. Îi povesti tovarășul de săniat.
Am văzut și eu cioara cea șchioapă prin curte. Da’ tu ce-ai avut cu ea s-o omori?
Uite că nu-i moartă, e numai amețită, răsuflă băiatul, văzând că pasărea se mai zvârcolea încă.
Să lovești o pasăre șchioapă! N-a fost de-ajuns nenorocirea ei? Șchioapă acum iarna! De bună seamă a șchiopat-o tot un blestemat ca tine.
Și femeia-i arse repede două palme răsunătoare.
Anița, cu cioara de coadă, încetase de plâns.
Pasărea nu sângera, nici ochii nu-i erau închiși, dar nu mai avea nici o putere. Se vede că o croise bine băiatul. Mama luă copila de mână.
— Vino, Aniță, s-o ducem în casă, să o ducem la căldură, să nu înghețe. Copila ridică spre mamă-sa ochii înlăcrimați:
Da’ nu moale, mamă? așa de tale a pălit-o Ionuț cu bâta!
Vom griji-o să nu moară!
*
Peste câteva zile cine intra în casa lor putea vedea pe laviță o lădiță cu spițe și în ea cioara cea șchioapă. Anița era mereu lângă ea și pasărea începea s-o cunoască. Ea-i dădea și grăunțe și apă.
Ionuț, fratele, înconjura cât putea lădița.
Nu-i plăcea să vadă cioara, care se înviora din zi în zi, și acuși îi va trece și umflătura de la picior.
Când se întâmpla să croncăne pe-afară o cioară, cea din colivie înălța pe-o clipă capul, apoi nu-i mai păsa.