CULA MEREUȚ.
La stâna de la Comandă, Cula Mereuț e acum a cincea roată la car. Strungarii, niște băiețandri de ieri, de-alaltăieri, îl iau peste picior, iar păcurarii roșcovani la față, cu cămășile smolite, râd pe sub mustăți de ponturile ce i le fac aceia. Dar când e să urnească o treabă cu temei, Cula Mereuț trăbă să vie cu sfaturile bătrânești, așezate, ca să iasă toate bine la cale. Cea dintâi urdă, primăvara, și cel dintâi caș Mereuț trăbă să le facă; el trăbă să potrivească laptele din fiert, să arate cât cheag trăbă pus ca brânza să iasă potrivită pe întreg anul. Ceilalți păcurari stau atunci pe de lături și privesc țintă la toate apucăturile bătrânului.
— Ia gustați, puilor, de vedeți, mai are moșul preț de-un ban rău?
Și Cula, cu ochi mici, strălucitori de bucurie, le împarte la toți caș dulce și urdă nouă.
— Plătești, moșule, un corn de țară încă!
Flăcările arămii de sub căldare rumenesc și mai mult fețele ciobanilor. Ochii le scânteie, negri ca tăciunele. Își scutură capetele frumoase, – să le tai în marmoră! – ca să se tocmească bine părul luciu, și privesc la urda și la cașul alb ca zăpada.
— Măi strungari, măi, mă Bucure, mă, haidați de duceți zărul, să știe și câinii ăștia, săraci, că a mai sosit o dată sfânta primăvară!
Și Cula Mereuț le arată cât zăr să ducă.
Strungarii se codesc, se frământă, și unul își strâmbă gura, gata să plângă.
— Păi numai atâta să le ducem? Sunt șase zăvozi!
— Asta-i! Parcă ei ar fi sparți, ca voi! Și strungarii, oricât ar voi să-și hrănească bine câinii, trăbă să se mulțumească cu atâta.
La troaca îngustă, dulăi mari, lânoși, pleoscăie cu limbile lungi, de-ai gândi că se îneacă, nu alta. Din când în când vreunul își arată colții, rânjind spre vecinul ce se îndeasă în el. Apoi, în răstimpuri, câte doi se mușcă de urechi, de gât, aleargă de la troacă unul după altul și, unde se ajung, cad grămadă, încolțindu-se, hârâindu-se.
— Nu-i lăsa, Petre, mergi și arde-l pe Bălan de mamafocului! De nu se-nfrică acum, de la-nceput, nu va mai fi pace între ei la nici o mâncare. Un flăcăuandru oacheș, larg în spate, se repede cu bâta.
— Așa! Dă-i, dă-i tâlharului, să ție minte! Bun!
Bun! Mai dă-i una. Brava! Acum știu că nu mai mușcă! Și Cula Mereuț râde foarte mulțumit, înmulțindu-și crețurile de pe obraz.
— Măi, aveam eu un câine, adaugă el, – voi nu l-ați apucat, – ăla, dacă nu stăteai cu bâta lângă el, se punea de-a lungul în troacă, de nu se mai putea apropia nici un dulău. Mușca în dreapta, se rânjea în stânga, se îndrepta înainte, sărea deodată înapoi, de gândeai că-l poartă zmeii. Și dacă se sătura, rămânea așa, cu toate patru picioarele în zăr, ca încremenit.
Numai colții și-i arăta din când în când. Al dracului câine! Da’ și lup să fi fost care, dacă intra odată în turmă, să se mai întoarcă în pădure! Era o prăsilă, știi, cum azi nu se mai află.
— De mult a murit, moșule?
— De mult! Și nici azi nu știu ce boală să fi avut. Că într-o dimineață mă trezesc numai că voinicul meu nu se mai scoală de lângă strungă. A zăcut patru săptămâni pe coaste și nu mânca nimic, ci privea numa așa, cu ochii învăluiți de ceață, ca un om care simte că se duce. Îl chemam pe nume și nu mă auzea, îl mângâiam pe gât și pe spate și nu mă cunoștea. Sara numa, când se lăsa așa o liniște de să auzi cum rumegă oile și când vrun păcurar punea fluierul la gură și-l făcea să plângă, atunci numa începea și Hectoru meu să urle, da’ nu așa cum urlă câinii, ci părea un glas de om, de-mi rupea inima.
Pasămite numai fluierul îl mai auzea. Și am plâns eu cu baba după el multă vreme, că era de la părinții ei, și când am adus mireasa acasă, nu s-a mai lăsat de car.
Cula Mereuț clipea acum des din gene și mișca din umeri, ca și când și-ar sălta cojocul pe spate, deși nu-l avea. Ochii i se înduioșau la amintirea vremilor apuse și clătina din cap fără să zică o vorbă.
Fusese vreme îndelungată baci la stâna asta, unde ca băiat a fost strungar, iar ca flăcău, păcurar harnic și isteț. Acum toate s-au dus! Oamenii cu care se putea înțelege bine, prietenii, viața, toate. A mai rămas cu câmpul și cu pădurea de pe culme.
De cum se băgau oile în lapte, Cula Mereuț umbla cu sterpele. Pornea dimineața, cu doi câini tărcați după el, cu traista în vârful bâtei, și nu mai dădea pe la stână câte două-trei zile.
Când apuca să doarmă la stână, nu mai încăpea de gura strungarilor, niște frunză-n buze, de nu plăteau două parale!
— Moșule, am numărat sterpele dumitale și se vede treaba că pe cinci le-a mâncat lupul!
Cula le da pace să vorbească, dacă nu-i venea somnul; se-ntorcea numai pe cealaltă parte.
— Ba să-ți spun eu una, fârtate Niculae, zece sterpe de-ale moșului, de alaltăieri, au niște miei ca aceia, să-i frângi în genunchi de grași.
— Asta nu știu cum va fi, da’ cea cu lupul stă.
Eu am fost azi-dimineață pe la Valea-Vacii și am văzut la marginea pădurii, într-un tufiș, lână de oaie mâncată acum, proaspăt, de lupi. Pe-acolo numa turma moșului umblă.
— Mai duceți-vă și dracului, măi copii, că de gura voastră nu poate omul închide un ochi!
se răstea la ei, întru târziu, un păcurar ce era mai aproape.
Ceilalți tăceau molcom, cu ochii la cerul înflorit de stele. Cula Mereuț nu zicea nimic.
Se învârtea când pe-o latură, când pe alta.
Nu-l prindea somnul. Se ridica într-un cot, își scotea pipa și o îndesa cu tabac dintr-o beșică mare, smolită. Apoi se apuca să sloboadă la fumuri, tot câte-un ghem mic, din colțul gurii.
În văzduh plutea o liniște de se auzea cum rumegă oile și cum șopotă, înfiorată de taină, pădurea de pe culme. Sus, stelele se îndeseau tot mai mult și trimiteau, tremurând, sulițe albe, fine, printre genele ce se lăsau grele pe ochii moșului. În răstimpuri mari se auzea câte un susur moale, îndelungat, ca și când ar trece, prin văzduh, o pasăre uriașă, nevăzută, cu aripile ușoare întinse. Cula Mereuț, cu ochii închiși, punea luleaua după șerpar și se lăsa domol pe spate. Dar când să-i fie somnul mai tihnit, strungarul Bucur, care nu avea deloc poftă să doarmă, se apropia încet de moșneag, își ducea fluierul la buze și începea să tragă la doine ca acelea, de tresăreau coamele stejarilor bătrâni în vis. Dacă se deștepta și alt păcurar, Bucur mânca o papară ca aceea, dar bătrânul nu-i zicea nimic, deși de adormit nu mai putea să adoarmă.
Cu dracii ăștia de strungari numai o dată pe an era prieten Cula Mereuț: toamna, când se împreunau oile. Atunci îi muștruluia de mamafocului.
— Măi Bucure și Niculae, voi să-mi prindeți berbecele cel băl. Da’ până număr la trei!
Băieții alergau, speriau oile, îl prindeau și rămâneau să tragă berbecele după turmă.
Dar moșul îi ajungea și punea și el mâna.
— Așa, acum să vie săinul. Acesta era berbecele bătut de bălul. Săinul venea adus de Bucur, se oprea așa ca la douăzeci de pași, cu capul ridicat, mândru. Moșul și cu strungarii țineau pă bălul, care, zărindu-și dușmanul înainte, își încorda gâtul. Bătrânul comanda:
— Ui -i-iup!
Săinul pornea furtună, de-i sălta lâna, și se izbea ca maiul în capul bălului.
— Așa, asta-i bună! Încă una, săinule!
Acesta se retrăgea, mergând îndărăt, la aceeași distanță, și o altă izbitură de mai, —ca și când ai da să crapi un butuc mare, – trăznea între coarnele bălului.
— Așa ți-a trebuit, hoțule! Asta-i învățătură! Și slobozea berbecele. Altfel, cu strungarii nu-și făcea treabă. Numai când îi aduceau tabac, îi întreba cu ochi cercetători:
— Mai este, măi hoților? Că sunteți curat hoți.
De altfel nici nu rămânea multă vreme pe la stână. Vuța, baba lui, îl găsea tot pe marginea pădurii de pe culme, de câte ori venea la el, ori în pădure. Și venea regulat, de trei ori pe săptămână, să-i aducă un pachet de tabac de trei, toată patima ce o mai avea moșul în lumea asta. Când venea bătrâna, între ei, de ani de-a rândul, se petrecea aceeași scenă.
Vuța se abătea totdeauna mai întâi pe la stână și întreba cu glas moale, sălciu:
— Omul meu nu e pe-aici?
— Nu, bunico, de două zile n-a mai venit.
Poate l-or fi prins niște lupi.
— Ha? făcea bătrâna și pornea fără să mai întrebe ceva.
Când îl întâlnea pe Cula, la marginea pădurii, era bine, dar câteodată numai clopotele se auzeau, unde și unde, sub bolta de frunze. Atunci Vuța dădea târcoale pe marginea pădurii și-și chema moșneagul, cu glas scârțâit:
— Uu, Culo, măăăă!
Și în pădure răsuna un „ă” prelung. Vuța se da pe unde era loc mai ridicat, își punea mâna zbârcită sub barbă, buzele i se despătureau din smerenia bătrânețelor:
— Uu, Culo, măăă!
Și abia întru târziu răsunau clopotele de la oi, tot mai aproape, tot mai aproape, până se iveau în marginea pădurii cele mai sprintene.
Bătrânii se așezau, tăcuți, pe țelină.
— Ai venit iar, Vuțo?
Și moșneagul privea în pământ. Bătrâna îi răspundea întru târziu:
— Venit, Culo! Tăceau amândoi.
— Ș-ai mai făcut rând de un pachet?
— Mai, că încă am două găini care ouă.
Știi, ceea galbenă, cu creastă de cocoș, și cea pestriță, care ne-a stricat atunci, la Paști, o fereastră.
Vuța scotea din sân o năframă neagră, o despătura pendelete și-i dădea pachetul. Nu zicea nici unul nimic.
Cula desfăcea hârtia galbenă, punea tabacul în beșică, scotea pipa și o îndopa cu „proaspăt”. Lăsa o dungă de catran pe cioareci și aprindea iarba-dracului. Slobozea nouri ușori, alburii, prin colțul gurii.
Baba se uita la el.
— Doamne, Culo, mult pipi tu!
— Hm, mult! răspundea moșneagul, scurt, pe nas.
— Apoi, cu gura plină de fum, adăuga: Îmi mai aduc și strungarii.
Strungarii?! De unde, Culo? Mereuț clipea viclean din ochi.
De la sasu.
De la care sas?
De la cel cu tabac.
— Și care-i ăsta?
— Iacă, soro, tu nu știi! Sasu și dracu! Acasă, în grădină, nu pune tabac, că i-i frică. La hotar, mai prin cucuruz, mai prin napi, pune. Dar au dat strungarii noștri de el și-mi tot aduc.
Strungarii, ce-i drept, i-au adus de câteva ori, dar numai câteva fire. Bătrânul nu i-a crezut când i-au spus că nu mai este, și de atunci, prăpădiți, îl țin pe bietul Mereuț cu tabac din frunze uscate de napi și de bostani.
După un timp baba se trezea ca din vis.
Uite, Culo, stejarul acela n-a fost ars.
Cine l-a ars?
L-a trăznit, Vuțo!
— L-a trăznit! Măi, măi! se minuna bătrâna. Ce putere mare s-a făcut și din pădurea asta! Știi, mai demult erau numai nuiele de-ngrădit.
E mult de-atunci, babo!
Tare mult, moșnege!
Și-și aminteau liniștiți, ca și când ar fi spus crâmpeie din viața altora, atâtea lucruri trecute de pe când erau ei în floare.
Târziu, Vuța se gătea de mers.
Acum te duci, Vuțo?
Da, mă duc!
Prin sat ce mai e nou?
Ce să fie, moșnege? Nimic.
Și Vuța, adunată de spate, cu cârja bătrânețelor în mână, își trăgea cu greu cizmele mari, uscate, pe pajiște, iar Cula își aprindea din nou luleaua și rămânea, așa,-ntr-o dungă, cu ochii pierduți spre culmile pădurii, ce părea o boltire de smarald sub lumina soarelui tânăr.