CULESUL PORUMBULUI.
Primăvara fusese secetoasă până după Sângeorgiu, arăturile grele, cu bruși mari și tari, așa că plugarii nici nu cutezară să arunce grăunțele de porumb sub brazdă. De ce ar fi semănat? Să hrănească norii de ciori care se lăsau când ici, când colo, peste arături? De unde se vor fi adunat atâtea ciori de cele mari, cu aripile sure, tivite cu negru?
Încercaseră o vreme cu grăpile de fier să spargă brușii, dar colții săreau de pe un bruș pe altul și nu-i puteau zdrobi.
Plugarii erau tăcuți, încruntați: își schilăviseră vitele cu aratul în cremene și cu zadarnice încercări de grăpat. Priveau zadarnic cerul senin și se scârbiră de vânturile mari și reci care băteau necurmat de la miazănoapte de vreo trei săptămâni. Multe locuri rămăseseră nearate.
Anul ăsta am pus-o de mămăligă!
ofta câte unul.
De! Au mai fost primăveri secetoase.
Ca asta n-am mai apucat, și-s om bătrân.
De-acum pentru porumb e târziu. La Sângeorgiu trebuie să se afle sămânța în pământ, și nu într-unul uscat cum sunt arăturile noastre de azi. Eu mă gândesc ce să seamăn în locul porumbului.
Ce să semeni? Eu tot porumb voi semăna, altfel ce mănâncăm la iarnă?
Tot nu vei mânca la iarnă mămăligă, chiar dacă ar ploua mâine!
Să fie numai ploaie destulă, să-i umble vreme potrivită și să fie o toamnă lungă! Să vezi ce cucuruze se vor face. Când se vor muia de ploaie arăturile din iestan și se vor fărâmița brușii de atâtea vânturi, să vezi ce țărână se va face! De-a dragul să sameni!
Așa și într-alte chipuri vorbeau plugarii din sat și chiar cei cărora le pierise nădejdea să mai samene porumb așteptau ca pe ace să plouă. Ce ar putea face un an fără mămăligă?
La Sângeorgiu se împliniseră cu strășnicie toate riturile străvechi pentru ploaie: nu rămăsese fată mare, dar nici fetișcană, pe care feciorii să nu toarne găleți de apă din fântânile satului și nu rămaseră copile și băieți neurzicați, ei între ei. Toți aveau mâinile pline de bășici.
Totuși nu plouă până la trei săptămâni după Sângeorgiu. Atunci, într-o noapte, se descuie cerul. O săptămână a plouat mereu: când a mâzguit, când a ciuruit, când s-a descărcat în picuri mari și tari ca grindina.
Oamenii umblau cu capul gol: las’ să-i plouă, să le fie și lor și arăturilor și pășunilor!
Căci și pășunile abia de-acum se vor înfiripa, să pască vitele mari. Se muiară și se risipiră brușii de colții greblelor de fier peste grăunțele semănate acum. După ploaie urmară călduri de mai, și iarăși ploi, a umblat tot vreme potrivită, așa că în secere oamenii se treziră că isprăviseră cu prășitul de-al doilea ca și într-alți ani. Porumbul era înalt până la piept, cu fire puternice, cu frunze negre și grase.
Iată, ne arată să nu mai cârtim, ziceau cei care deznădăjduiseră în primăvară.
V-ați făcut păcate degeaba, răspundeau cei care rămăseseră tari în credință. Niciodată omul nu știe ce-l așteaptă.
De-acum numai de-ar fi o toamnă lungă! Oricât de frumos, porumbul e în întârziere cu patru-cinci săptămâni. Să aibă vreme să se coacă!
La mijlocul lui septembrie a brumat ușor, iar pe munți s-a pus un strat subțire de zăpadă. Dar atâta a fost toată primejdia.
După o săptămână, vremea s-a încălzit și s-a pus o toamnă cu seninătăți statornice, care a ținut până la sfârșitul lui octombrie, ba a mai trecut cu un picior și în noiembrie, până pe la jumătatea lunii.
Ce porumb s-a făcut? Pădure! Câte doi și trei tulei pe-un fir, cât le râdea oamenilor inima.
În aceeași zi a intrat satul întreg la cules, la începutul lui noiembrie. Diminețile erau răcoroase, dar îndată ce se ridica soarele, o căldură bună începea să joace în valuri fine deasupra lanurilor de porumb. Frunzele uscate foșneau încet la adierea boarei și o mireasmă îmbătătoare se risipea în aer. Era coaptă și cânepa de sămânță, semănată printre porumb, iar pe miezuini crescuse deasă și înaltă, cât nu-i ajungeai cu mâna la măciuliile grele, pline de sămânță. Mireasma ei tăia pe a porumbului, o aromă tare și amețitoare.
Plugarii își lungeau carele cu inima cea lungă și le înălțau laturile cu scânduri, să încapă cât mai mult porumb.
Se culegea cu foi cu tot și îl dezghiocau numai acasă, în șuri, să nu piardă bunătatea de nutreț.
În toate lanurile se auzea cum rup tuleii și-i aruncă în grămezi. Se ridica în văzduh larma vorbelor, a glasurilor, părând o neîntreruptă fierbere. Din când în când se ițea în larma asta câte-un chicotit de fată pe care câte-un fecior o atingea, ca din nebăgare de seamă, cu un știulete.
Cântece nu se auzeau, ci numai foșnetul mereu al frunzelor uscate printre care treceau culegătorii.
Carele cu vitele desjugate erau la marginea delnițelor și vitele mestecau, cu grumaji vineți, întinși, jipii de pe care se culeseseră tuleii, tot mișcându-și coarnele albe. Uneori aflau și câte-un știulete, uitat ca din întâmplare pe fire, și rumegătoarele îl mâncau cu plăcere, căzându-le, din când în când, câte-un bob din marginea gurilor late.
*
Nu era car care să nu fi adus copii și copilițe din sat. Cei mai mărișori ajutau o vreme la cules, dar tuleii se rupeau greu și curând îi dureau mâinile. Cei mai mici își încercau în zadar puterile. Așa că cei mai mulți se pierdeau prin delnițele lor, tot scobind frunzele de mătase ale știuleților, să afle vreunul roșu sau pestriț. Și când aflau, chiuiau de bucurie și se adunau doi-trei să-l rupă cu puteri unite și-apoi îl dezghiocau cu înfrigurare, mirându-se mereu de frumusețea lui.
Alții căutau bețe uscate de cânepă de sămânță și le rupeau, adunându-le în mănunchi, apoi alergau cu ele la un luminiș să desfacă cânepa, să-și împletească biciul.
După culesul cânepii de vară, acum era cel din urmă prilej din an să-și facă biciul, căci pe cele făcute atunci le prăpădise de mult. Bețe de codârște își luaseră de acasă, încrustate gata la capătul unde să prindă biciul.
Cei cuprinși cu munca asta își uitau în grabă de culesul porumbului. Împleteau cu hărnicie; mergea unul de la altul să vadă cum împletește, cum își face biciul, să nu rămână unul în urma celuilalt, cu biciul mai scurt, mai subțire, sau cu mai puține sfori.
Și nu peste mult începeau să pocnească răsunător, și de ici și de colo, mândri de ceea ce au făcut.
Unii mai mărișori trebuiau să facă bice și pentru frații mai mici. Copilele erau mulțumite dacă puteau strânge în brațe un știulete roș sau pestriț.
Uneori copiii mai mari se făceau nevăzuți prin porumbiști și se întorceau târziu de tot cu câțiva știuleți cu frunze verzi în brațe. Ei se jurau că-s încă în lapte, dar unghia abia le intra în boabe.
Puteau căuta porumb de fiert nu numai în delnițele lor, ci și la străini, nu se supăra nimeni. Într-alți ani aflau încă mulți știuleți, în lapte, dar anul ăsta erau tare greu de aflat, așa că era mare biruință pentru cei ce găseau.
Friptul, acum îndată, era tot așa de greu, căci nu era urmă de lemn sau de găteje, și focul îl făceau numai cu jipi care nu țin jarul, iar porumbul mai mult se afuma decât se frigea.
Dar ce bun și aromat era, Doamne!
Trebuiau să le dea numaidecât și celor mici, care izvorau din toate părțile de prin delnițe, chemați de aromă, și făceau roată în jurul tuturor focurilor unde se frigea porumb. Puțin era, dar cum să nu le dea, când cei mici nu-și mai luau ochii de la știuleții din foc, tot mutându-se de pe un picior pe altul?
*
Carele se încărcau mereu după cât de mulți și harnici erau culegătorii. Unele porneau spre sat, scârțâind de povară, altele veneau goale din sat. Nu lăsau porumb cules în delniță peste noapte. Jitarii mai păzeau încă, dar oamenii știau că acum paza cea mai bună era la ei în șură.
În toate carele se încărcau deasupra pănuși de cânepă de sămânță, și cuibărit între ele era câte un copil căruia i se vedea numai fruntea și pălărioara. Până acasă, mireasma tare a cânepii îl amețea, dar copiilor le plăcea mirosul ăsta sălbatic, care aducea cu cel al urzicilor. Sămânța măciuliilor nu o foloseau numai la semănatul de primăvară a cânepii de lucru, ci și pentru ulei, iar cu cotoarele înalte și groase ardeau cuptoarele de pâine.
*
E bine când se fac bucate din belșug și când este sănătate. Dar dacă nu-i sănătate, toată lumea asta nu mai plătește o ceapă degerată.
Așa se gândea Dumitru Marcului care culegea în delnița lui alăturea de nevastă și de doi copilandri. Culegea tăcut și cu un fel de scârbă. Îl tăia mereu prin măruntaie și uneori se oprea din lucru, se făcea cârlig și abia mai răsufla. Când se apuca iar de cules, fruntea-i era îmbrobonată de sudoare.
De câte ori se-ncârliga, și nevasta și băieții se opreau pe-o clipă din lucru, cu răsuflarea oprită. Cunoșteau după semne când îi venea rău de tot și când scăpa mai ușor. Acum, la cules, nu stătea mult ghemuit la pământ, dar îi venea prea des.
— Te-am rugat să rămâi acasă, Dumitre, și eu și copiii. Rău ai făcut că nu ne-ai ascultat, îi zise într-un rând nevasta.
— Singuri nu ați fi isprăvit delnița asta, răspunse el în silă, simțindu-și gura amară ca fierea.
— Dacă nu isprăveam azi, am fi isprăvit mâine. Ce-i într-asta? Nu-i nici o grabă așa de mare. Vremea e bună.
— Dar poate să se strice, și mai avem de cules în două delnițe. Ar fi păcat să ducem acasă, udat de ploi, un porumb frumos cum e în iest an.
— Nu se mai strică ea vremea în săptămâna asta. Să știi că mâine nu te mai lăsăm cu nici un preț să vii. Vei rămâne în pat să ți se așeze durerea. Dumitru făcu o mișcare cu mâna, ca și când ar fi zis: „Cât despre asta, pace bună!”
Lucrau tuspatru în tăcere grea. Crâșnea fiecare știulete rupt de pe fir, și larma asta lui Dumitru îi făcea rău. Era bolnav de mulți ani, din an în an tot mai greu. Azi îi venea neputința neobișnuit de des.
— Nu mai culege, Dumitre. Uite, ți-am adus țundra. Întinde-te pe ea și las’ că isprăvim noi.
— De întins mă voi întinde eu pentru totdeauna, nu peste mult, n-avea frică.
— Nu mai culege, tată, ziseră băieții cu inima rece. Isprăvim noi și fără dumneata.
— Măi copii, vedeți-vă de lucru și dați-mi mie pace. Las’ să mai culeg și eu încă o dată, pe urmă tot voi veți culege.
Dup-o vreme se încârligă iar și se lăsă la pământ. Nu-l ținu mult nici acum, dar până pe la ojină îi veni răul încă de vreo cinci ori. Și iar se apucă de cules, transpirat acum nu numai pe frunte, ci pe întreg trupul.
Când se zgârci și se lăsă a șasea oară la pământ, nu mai stătu ghem, ci se întinse căzând pe spate, izbi de câteva ori din picioare, din brațe, apoi se cutremură scurt și se liniști, până nu apucă nevasta și copiii să ajungă lângă el.
Safta, nevasta, se lăsă în genunchi, îi ascultă răsuflarea, cum făcuse adeseori în anii din urmă, dar acum nu mai simți nimic.
— Doamne sfinte și n-avem o lumânare!
Petre, Ioane, dați fuga în vecini, poate are cineva o lumânare! Băieții, buimaci de spaimă, începură să alerge prin porumbiști, unul la dreapta, altul la stânga. Dar cine să vină cu lumânarea la culesul porumbului?
N-avea nici un culegător de gând să înnopteze aici.
Ci nici nu mai era nevoie de lumânare!
trupul lui Dumitru începuse să se răcească și să se înțepenească. Safta-și aduse aminte că dacă nu-i închizi din vreme pleoapele mortului, rămâne cu ochii deschiși.
I le închise, apoi își puse frânte mâinile în poală și rămase mută. Se aștepta ea de mult la moartea bărbatului, dar nu așa, nu într-un lan de porumb și fără lumânare.
Durerea și nenorocirea ei că nu-l aflase moartea în pat, era mai mare ca pierderea lui.
Dacă n-a vrut s-o asculte, să fi rămas acasă!
Ea ce să facă? Ce-ar mai putea face?
Și deodată izbucni într-un plâns cu hohote, care se topi într-un bocet amar, ce se înălța în văzduh ca o alarmă a nenorocirii.
Cei doi băieți nu aflară lumânare în vecini și alergară și mai departe, dar când se întoarseră cu mâna goală, erau însoțiți de vreo zece bărbați și femei.
Bărbații cu capul gol își dădură iertăciunile, privind țintă la mort, femeile se alăturară la bocetul Saftei, iar cei doi băieți erau încă tot buimaci de spaimă.
Dup-o vreme un om zise:
— Mai aveți de cules?
— Puțin de tot, poate o jumătat’ de ceas, răspunse un băiat.
— Pentru mort e mult și atât. Veniți cu toți să isprăvim repede culesul și să încărcăm carul.
Unde vi-s vacile?
Acol’ lângă car.
Prinde-le la jug și adu carul aici.
Și bărbații și femeile care au venit s-au apucat de cules, în vreme ce Safta se bocea nemaiauzind nimic, iar unul din băieți stătea lângă mort cu capul gol, cu mâinile fără putere de-a lungul trupului.
Până isprăviră de cules și încărcară carul, înțepeni bine și trupul lui Dumitru și-l urcară deasupra porumbului, între pănușile de cânepă mirositoare.
Se urcă lângă mort și unul din băieți, iar celălalt cu mamă-sa mergea alăturea de vaci cu capul în piept.
Safta se mai boci până ieșiră din delniță în drum, apoi amuți de tot.
Între culegători vestea se lăți repede, de la vecin la vecin, așa că până seara toți știau că a murit, în mălăiștea lui, Dumitru Marcului, culegând la porumb.
Oamenii nu se prea mirară, îl știau bolnav greu de tot, dar peste bucuria și lumina culesului li se așternu tuturor un nor pe suflet.
Și larma omenească încetă să se mai ridice deasupra lanurilor, numai fâșâitul frunzelor uscate creștea mereu, cu cât se apropia înserarea.
Și din când în când se mai auzeau pocnete din bici. Copiii le încercau să nu-i dea de rușine deseară, din carele încărcate cu porumb, în drum spre casă.
Și numai semnalele acestea scurte și seci păreau că mai răspândesc viață și veselie deasupra lanurilor de porumb, prin care fâșâia vântul în frunzele uscate.