DARUL LUI MOȘ MIRON.
Era în vara anului 1916. Războiul bântuia de-atât amar de vreme prin fundul Galiției, prin Polonia, în Italia. Din vreme-n vreme, își trimitea răniți și bolnavi până prin satele noastre. Aduceau cu ei uniformele spălăcite și murdare, iar pe fețele supte și înnegrite de vânturile lui Dumnezeu și de uraganele mașinilor iscodite de oameni, mirosul, aerul războiului depărtat.
Cât de schimbați erau oamenii care se întorceau din fața morții!
Moș Miron, în satul lui de la poalele munților, intra greu în vorbă cu cei ce se-ntorceau de pe câmpul de luptă. Avea o sfială ciudată înaintea lor, deși i-ar fi putut fi, cei mai mulți, nepoți. I se părea lui că-s vrednici de-o cinste deosebită, că știu lucruri pe care nimeni altul în lume nu le poate ști.
Dar de vorbit cu ei, trebuia să vorbească numaidecât. De la o vreme era nelipsit de la gară, și cel dintâi sătean care-i dădea binețe soldatului ce se cobora era moș Miron.
Cei pe care-i întâmpina nu-l prea înțelegeau, nu prea știau ce vrea să afle moșul de la ei. Și, oricât ar fi voit să-și ascundă adevăratul gând, bătrânul tot era silit, în urmă, să mărturisească ce vrea și să vorbească deslușit.
— Uite ce-i, nepoate. Noi pe-aici nu mai știm ce să credem. Toți mințesc, numa sufletul din noi nu. Voi, pe-acolo, trăbă c-aflați mai iute veștile: Au intrat ai noștri în război, sau n-au intrat?
— Pân-acum nu, moșule. Da’ nădăjduim de la Dumnezeu.
Nădăjduia și bătrânul „de la Dumnezeu”, dar prea-i era lui greu să mai aștepte. Din felul cum i se lungea fața bătrână, din felul cum îi sclipeau ochii în cap, se vedea limpede că vorbele spuse de cei ce veneau acasă bolnavi ori în concediu nu-l mulțumeau.
De cum a dat gură de primăvară, moșul a-nceput s-o ducă greu de tot. Își isprăvise tot ce strânsese peste vară, și bucatele erau scumpe foc. În câteva săptămâni și-a dat și cel din urmă ban, pe care abia l-a pescuit dintr-un cotlon al șerparului.
A văzut el că oameni bătrâni, femei bătrâne se tot duc la primărie și se-ntorc cu bani acasă. Locuia departe, în capătul satului, spre munte; pe la primărie n-a dat de zece ori în viața lui; dar lipsa îi dete brânci și, într-o zi, iacătă-l în fața primarului.
— Văd că toată lumea duce bani de aici. Va fi, pesemne, vrun ajutor pentru oameni bătrâni și săraci ca mine, în vremea asta de scumpete crâncenă. Pân-acum am mai avut câte ceva, de-acum! și el făcu un semn cu degetul lui gros și noduros că „s-a tăiat ața”.
— Dumneata nu poți căpăta, moș Miroane, îi răspunse primarul. N-ai pe nime în război.
Dar nici acasă!
Adevărat că vei duce-o greu. Da’ stai, mi se pare că tot mai ai dumneata ceva. Ai vândut otava?
Moșul își încruntă sprâncenele și privi în pământ.
— N-am vândut-o!
— Apoi vezi, rău faci că n-o vinzi. Se plătește foarte bine. Poate aștepți să mai crească prețurile.
— Nu aștept!
— Atunci, mi-o poți vinde chiar mie. Bătrânul îl privi cu dușmănie.
— N-ai dumneata bani să cumperi otava mea!
Și s-a ridicat de pe scaun, și-a oblit trupul îngârbovit și-a ieșit din primărie pășind apăsat. De-atunci n-a mai dat pe-acolo.
Dar lipsa – tot mai grea.
Avea doi frați mai tineri, avea și alte neamuri mai apropiate prin sat. Azi era la unul, mâine la altul, până când i s-a tăiat apa și de la moara asta.
Rudeniile aduseră și ele vorba despre otavă, că ar putea-o vinde și ar lua bani frumoși pe ea.
— N-o vând! răspunse moșul mânios.
— Doar nu-i vrea s-o rumegi dumneata! Noi știm că ai în pod și otava din anul trecut.
— O am!
— Să vede că aștepți s-o vinzi pe-un car de bani. Până când ai s-o tot aduni?
Când auzise așa, s-a dus ca din pușcă, și mai mult n-a călcat pragul neamurilor. Ce s-adune? Abia era o căruță de otavă, că n-avea alt loc de coasă decât pe sub prunii din grădinița lui.
Lipsa era acum și mai mare, dar moșul o mai putea strânge de grumaji: începuse prășitul cucuruzului, și de-aci încolo se țineau lanț prilejurile de câștig. Bătrân era, dar tot era căutat în lipsa mare a pălmașilor.
De la Sfânta-Maria-mare, de când intrase România în război, moșul nu s-a mai dus nicăieri la lucru. Nu și-a mai părăsit casa, curtea, mai ales grădina, din care trăgea cu urechea în depărtări, să prindă vuietul războiului. Veghea noapte după noapte și nu-i scăpa nici cel mai mic zgomot. Trecu o săptămână, trecură două. În săptămâna a treia, noaptea, luni spre marți, moșul, cum stătea în grădină, prinse sunetul unei copite.
Într-o clipă fu în drum, dinaintea casei.
„De bună seamă e un roșior”, își zise el, adulmecând depărtările. În clipa aceea, în noaptea neagră se auzi un glas, aproape de tot:
Cine-i acolo?
Om bun, răspunse moșul.
— Dacă ești bun, vino aici! Moș Miron, sprinten ca un flăcăuandru, se înfundă în noapte.
Era o patrulă de cavalerie românească.
Bătrânul nu-și putu ascunde mirarea cum de-au venit atâția, așa, pe nesimțite. Știriciră tot ce se putea afla de la bătrân și voiră să-și continue drumul.
— O mică rugăminte am, nepoților: să vă dau o mână de otavă la cai. Sergentul zâmbi și zise: Nu-i vreme pentru asta, moșule.
Da’ când vă-ntoarceți? Am niște otavă ca strămătura! Sergentul zâmbi din nou.
Atunci, nu zicem ba. Dacă ne întoarcem cu bine.
Și, peste două ceasuri, în puterea nopții, călăreții s-au întors cu bine. Moș Miron făcuse șapte legături de otavă și le scosese la poartă.
— Să vedeți numai ce otavă! Strămătură, nu alta! Călăreții luară-n șa sarcinile făcute de bătrân, îi mulțumiră și dispărură în noapte.
Peste trei zile coloanele armatei române treceau pe drumul de dinaintea casei lui moș Miron. Frontul fusese împins înainte. Era învălmășeală mare, și o căldură.
Carele – unele treceau, altele odihneau.
Și prin învălmășeala aceea de oameni și de vite se vedea un bătrânuț în straie albe, cu capul gol, cum tot iese pe portiță cu câte-o sarcină de otavă, și cum o împrăștie înaintea boilor sau a cailor. În spate aducea otava, în mână ținea o pâine albă, căpătată de la soldați. Pălăria îi căzuse prin pod, în otavă, dar nici prin gând nu-i trecea s-o mai caute.
Și, tot astfel, nu băga de seamă că pe pâinea albă, când mușca din ea, erau picuri mari —lacrimi ce izvorau în neștire din ochii lui bătrâni.