DOI BĂTRÂNI.
Căsuța mică, zgribulită de frig parcă sub acoperișul mare de paie, nu ar semăna să fie dintr-un sat cu cele două case de piatră ce-i stau una de-o parte, una de alta. Între cele două ziduri frumoase, aproape noi, căsuța pare și mai mică, și mai umilită. Curtea-i strâmtă, mai numai cât o grădinuță de flori, și în curte crește iarbă măruntă și tânără. O tot retează un purceluș și-o ciupără câteva ciocuri de găină. Sub streașină, la umbră, un podmol luciu, ca o umflătură învechită, razimă păretele, din care abia mijește o ferestuță cu vederi slabe, ca ochiul împăienjenit al unei bătrâne. Ușa e veche, cu brazde adânci, ca lustruite. Pe sub ușă, pe lângă pragul ros, poate intra găina în bună voie la ouat în tindă. Ba și cocoșul. Atâta numai că el se strâmtorește puțin. Dar când intră și cocoșul, dinlăuntru, din căsuța ce s-ar părea pustie, se aude numai:
Hâș, hâș, cocoș, mânca-ți-ar ciorile creasta! Hâș! Apoi un alt glas, mai gros, s-aude mai dinlăuntru:
Da’ ce-i, babo? Doar n-a fi venit iar cocoșu?!
Ba a venit, mânca-l-ar frigarea să-l mânce!
Apoi iar a venit pe sub ușă?
Vezi bine că iar a venit pe sub ușă.
Glasurile se opresc apoi amândouă, și cocoșul se zbate, se frământă sub ușă. Din mijlocul curții cucurigă tare, ca un învingător.
— Acuma-i vine să cânte, bată-l puterile de pintenat!
Glasul gros nu răspunde îndată. S-aude numai o tuse cu înecuri, ca la bătrâni, de astă dată în tindă, și, după un răstimp de tăcere, s-aude glasul gros:
— Acum poate cânta, că iar a mâncat din cucuruz. Ți-am tot spus, tu babo, să astupi c-o râză gaura ceea.
Bine, omule, dar atunci nu pot veni găinile la ouat!
Dacă nu pot, eu ce să le fac?
D-apoi eu ce să le fac?
Tu s-astupi gaura, și pace!
Bine, omule, d-apoi găinile?
Găini, negăini. Bine-i c-a mâncat iar din cucuruz?
Ba nu-i bine.
Dacă nu-i bine, astupă gaura și taci!
Se vede cum se vâră dinlăuntru un șorț negru sub ușă. Apoi iar s-aude tusa, mai înspre fundul căsuței. Apoi liniștea iar se așează asupra căsuței, ce pare părăsită.
Dar nu peste mult, din tindă, găina începe să cotcodăcească.
Acuma pe unde să iasă găina?
Treaba ta, că tu ai zis să astup gaura!
Am zis, dar acuma găina a ouat.
D-apoi!
— D-apoi trăbă să-i dai drumu, că, de nu, s-apucă și ea de cucuruz.
Ușa de la tindă se deschide, și amândoi bătrânii răsar în ușă.
Azi iar va fi năduf, tu babo!
Văd eu bine că iar.
Poate să-i roiască lui Ion vrun stup!
Vezi bine că poate.
Încet-încet, s-așează amândoi pe podmol.
În fața lor, din sus, stă casa lui Ion. Înaltă, cu tencuiala nouă, cu acoperiș de țiglă.
Bătrânul se uită mult, ca în vis, la casa ceea și zice apoi, mulțumit:
Ce-i frumos îi frumos, tu muiere!
Vezi bine că ce-i frumos îi frumos!
Cum stau ghemuiți pe podmol, par niște pitici cu căsuța lor cu tot. El, cu părul și mustățile de colie ninsă, cu sprâncenele înțepoșate la mijloc, cu ochi de un verde-șters, șters, ea, cu bărbuța ridicată, cu gura căzută înlăuntru, cu ochii mici, cufundați, – par îmbrăcați în haine de oameni mari, numai ca să nu-i cunoască lumea că-s niște copii îmbătrâniți înainte de vreme.
Aici, pe podmol, e bine, că-i răcoare, da-n curte soarele arde tot mai tare. Purcelul s-a vârât bine lângă gard, cu nasul în buruieni.
Găinile, cu aripile depărtate, își tot lasă pielița pe ochi și iar o ridică.
Vezi, tu babo, și eu era să fac o prostie! Era să nu-l las pe Ionu nost’ să-și zidească casă de cărămidă! Da’ vezi că eu mă temeam de gerul iernii. Când colo, iarna, la ei – mai cald ca la noi.
Ion a făcut cărămidă cumu-i legea.
A ars-o-n foc. Știi ce foc și ce jar? De parc-ar fi ars o casă.
Nu mai zic un răstimp nimica, ci privesc duși la casa dinaintea lor. O mândrie și o mângâiere mare ies pe fețele lor vecuite, când văd ce harnic a fost feciorul lor Ion, care și-a zidit o casă de piatră ca asta.
Portița de la curte se deschide grabnic, și o fetiță de vreo șase ani strigă de-acolo, tare, ca la cineva foarte îndepărtat:
— Buno-o! A zis mama să veniți și dumneavoastră să mâncați!
Haida, tu babo, să mergem dară!
Nu știu ce să fac, că mie nu mi-i foame! Da’ ție?
Nici mie, da’ tot mă duc.
Atunci, așa pot veni și eu. Și, încet-încet, se scoală amândoi și pornesc spre portiță.
Doamne, tu babo, da’ puțin pot eu mânca acuma!
Las’ c-ai mâncat tu odată destul!
Mâncat, da! Da’ tu n-ai mâncat?!
spuse dârz moșul, și nu mai zice nimic. Afară, moșul dă să plece la vale, spre casa lui Petru.
— Nu acolo, bătrânule, hehei, nu acolo!
Acuș nu mai știi pe ce cărări să umbli! Și baba se oprește cu mâinile în șolduri, gata să râdă. Bătrânul zice necăjit:
Da’ bine, n-a fost asta Mărie?
Ba Mărie a fost.
Mărie, copila lui Petrea nost’?
Ba Mărie, copila lui Ionu nost’.
Moșul clatină din cap că nu crede. Atunci, bunica îi zice scurt:
Nu face pozne! Unde-am mâncat ieri?
La Petrea nost’.
Bine, așadar, azi la cine mănâncăm?
El nu mai zice nimic, ci se întoarce spre casa lui Ion. Amândoi erau feciorii lor, și, cum bătrânii nu mai puteau să muncească acum, îi țineau ei. Azi unul, mâine celălalt. I-au rugat pe bătrâni, amândoi feciori, să locuiască la ei, dar moșnegii nu s-au învoit. Cum să le rămâie casa lor pustie?! Și mâța li s-ar sălbătici acolo.
Din curte, și de-o parte și de alta, au cuprins mult feciorii, cu casele și acareturile lor, dar bătrânilor și așa nu le mai trebuia. Odată, curtea, – care-i acum numai cât o grădinuță de flori, – era mare, căci moșul a stat destul de bine: car, plug cu doi boi, și două vaci. Și bunica de-acum pe-atunci era o nevastă sprintenă ca o șopârlă.
Așa s-au învoit cu tinerii, că ei să-i țină cu mâncare, dar să rămâie în casa lor până la moarte.
Când intră în curtea lui Ion, copiii mai mărunți sar grămadă în jurul lor.
Bunică, câte ouă aveți acum?
Zece!
— Și ieri ai zis că zece.
Acum avem zece și încă cu zece, s-amestecă în vorbă moșul.
— Și până la Paști nu le mâncați, așa-i, moșule?
— Nu, dragă, nu. Că noi acuma ne-necăm cu ouăle, da’ vi le-nroșim vouă. Știți voi bine.
Blidul cu lapte, larg și afund, stă în mijlocul mesei, și vreo șapte linguri pescuiesc înlăuntru, să prindă și câte un glonț de mămăligă. Ochii copiilor privesc țintă la blid.
Ochii moșului și-ai bunicii se uită mai mult la copii, și mâinile ce duc lingura la gură tremură, de parc-ar face lingurile tot așa: „na și ție, na și ție”.
Pe bătrân îl îneacă de multe ori tuse cu horcăieli, acolo, la masă. Copiii cei mai mici rămân cu lingurile în mână și privesc speriați la moșul, ce stă să se înece. Cei mai mărișori râd înfundat pe sub masă.
O fetiță s-apropie de bunica și-i șoptește în taină:
— Bunico, de ce face moșu așa de urât?
— Are o mașină acolo înăuntru, și aceea cântă așa, tu fată. Pe bunica o umflă râsul, câtu-i de bătrână, când bagă de seamă că moșul a auzit vorbele ei.
— Am pe muma-zmeilor, zice el, și se duce de la masă, să tușească afară.
Bătrâna a fost femeie rea de gură, în vremea ei – ca toate muierile harnice. Îi plăcea ș-acuma să-l mai zgândăre pe moș. A și rămas mai în putere ca el. Copii mulți n-a avut, numai pe aceștia doi, și n-a avut poveri grele în viață. Moșul se trecuse mai tare.
Când da vreme de ploaie, auzea greu ca pământul. Sta atunci cu baba în casă și nu știau ce să mai facă.
— Auzi, moșnege, că trage clopotul, zicea baba întru târziu.
Moșul avea cinste mare de clopot, care împrăștie tunetele, trăsnetele și toate furtunile scormonite de șolomonari. Asculta cât putea mai atent. Dar nu auzea nimic.
Totuși, ca să nu s-arate babei că-i chiar așa de surd, zicea:
— Îmi pare și mie c-ar suna. Parcă cel mare încă!
— Vezi bine, cel mare. Spun c-a murit Gheorghe-a Melentei.
Nu mai spune, tu soro! Că n-am auzit să fi fost bolnav!
Ei, nu! Și, iaca, s-a stins.
— Sărac de el! Și încă avea o fată neașăzată. Noi, ce să zicem, tu babo, ne-am așăzat copiii, și cum încă! Bine! Tare bine! Pe noi ne poate lua Dumnezeu când vrea. În pace ne ducem, ca și când n-am mai fi fost în lume de cându-i veacul. Iacă, Ionu de pildă.
Are casă de piatră, are tot ce-i trăbă. Numai noroc să-i dea Dumnezeu de-aici-ncolo. Și Petrea tot așa. Au și ei copii, dar au și din ce să-i ție.
Când se întâmpla să se întâlnească apoi cu Gheorghe-a Melentei, ori cu altul de care-i spusese baba c-a murit, moșul se mânia foc, dar nu-i spunea babei de ce-i mânios. Destul că două-trei zile era înțepoșat la obraz și la privire, când trecea pe lângă babă, și nu i-ar fi spus o vorbă legănată, pentru toate bunătățile din lume.
În zile de-acestea moșul era între nepoți, când la Ion, când la Petrea, și-i plăcea atunci să le spună povești cu muma-păduri și cu vrăjitoarea. Și când da s-arate cum a fost muma-păduri, totdeauna zicea astfel: Cunoașteți voi pe bunica?
Cum să nu, moșule!
— Ei, apoi chiar așa a fost și muma-păduri, leit-poleit. Iară când se culca, horăcăia îndată, să-i pară bătrânei că doarme fără nici o grijă că-i în dușmănie cu ea.
Dar de se punea în cale vreo duminică, vreo sărbătoare, moșul își lăsa mânia deoparte și cerea de la bătrână haine curate pentru praznic.
Porneau apoi amândoi deodată la biserică, cu călăpăr și busuioc în mână.
— Ați plecat la sfânta biserică? ziceau drumeții. Dumnezeu să v-ajute!
— Ce să facem?! Plecăm devreme, s-ajungem, că-i departe.
— Vi-i lesne dumilor-voastre, c-aveți doi feciori harnici și de treabă.
— Avem, mulțam Doamne! Să dea Dumnezeu și la alții tot așa ca nouă! Și bătrânii pășeau tăcuți mai departe, cu ochi umezi de lacrimi, oftând din când în când. De multe ori, seara, nu adorm decât tare târziu.
Mai ales în zilele ploioase, când stau mai tot în casă și ațipesc. În clipele acelea de așteptare a somnului li se pare că umblă pe undeva, foarte departe, că se întâlnesc amândoi mult înapoi pe cărările bătute ale vieții lor, și în astfel de clipe numai își zic ei pe nume.
— Doamne, tu Marie, de mult suntem și noi pe lume! zice moșul, încet, din păcel.
— De mult, Tănase, zău că tare de mult!
răspunde bătrâna de pe laviță. Uite, eu de multe ori nici nu mai pot să-mi aduc bine aminte.
Așa și eu, tu Marie! Așa și eu! Apoi, dup-o altă colindare lungă cu gândurile, zice bunica:
Ce-ai face tu, Tănase, să mă găsești dimineața moartă?
Hm! Eu ce-aș face?
Tu, ce-ai face?
— D-apoi aș chema pe popa și te-aș îngropa, ce să fac alta?
De-aici-ncolo nu mai zice nici unul nimic.
Poate că dorm, ori poate că stau așa, pe gânduri, ca nălucile – ușoare, ușoare.