Duhul băilor

DUHUL BĂILOR.

Toată ziua plutiseră neguri lăptoase peste sat. În răstimpuri se ridicau ca niște uriașe pânze destrămate, și numai fâșii subțiri, fumuri atârnau pe umerii dealurilor înalte, ca aburii din respirația domoală a unor monștri.

Apoi iar se coborau greoaie. Umezeala rece pătrundea nevăzută din văzduh, ajungea la os și-i făcea pe oameni să se strângă, să se ghemuiască în veșminte.

Înserarea veni ca o binecuvântare.

Când se aprinse lampa în birtul de peste drum și aruncă prin aerul umed o dâră slabă de lumină, mă strecurai încet spre crâșmă să beau un must, că chiar trecuse culesul, și crâșmărița adusese, în trei buți, must de la țară. În odaia în care am intrat era foc și bine.

Mustul dăduse puțin în fierbere, pierduse mult din dulceață. Stăteam și mă gândeam, în toropeala plăcută ce mi se strecură în trup, la vremea urâtă de-afară, la iarna ce-avea să vie. Și-mi spuneam: „Grea iarnă pentru bieți oameni! Bucatele – scumpe foc, munca – neplătită, aur în băi – nici un grăunte!”

Vro trei români deschiseră cu zgomot ușa și intrară tropotind din cizmele pline de tină.

— Bună sara, domnule Ispas, zise Petre a Rarului, suflând prin mustățile mari, umezite.

— Bună să-ți fie inima, Petre. Da’ ce mai vânturi?

— Vânturi rele, domnule. Ne-apucă iarna fără mălai la copii, zise el, izbindu-și pălăria mică pe-o laviță. Da’, cum văd, dumneata ai apucat calea cea adevărată. Numai must gol, domnule Ispas, asta-i băutură pentru femei!

Ci mestecă dumneata mustul cu vin vechi, ș-atunci ești bărbat în regulă. Și Petre cu cei doi se așezară la masa mea și-și porunciră must și vin vechi.

— Acuma, domnule Ispas, zise a Rarului după ce bău, eu am să-ți spun dumitale o vorbă.

Dar o vorbă ca o sută. Ai să ții cu mine la o baie nouă. N-ai să dai bani degeaba, de asta una stau eu bun.

— Și la ce baie anume, bade Petre? Am auzit c-ați lăsat baia de la Măgură și, pare-mi-se, acolo mai era nădejde. A Rarului mă privi batjocoritor.

— Adecă și dumneata crezi că eu sunt prost? Aș părăsi eu o baie dacă n-aș ști că toată truda ce-o pui acolo e în zadar?

— Asta una, la drept vorbind, n-o poate ști nime, bade Petre. În sânul pământului cine să poată pătrunde?!

— Ei, iaca, dumneata nu ești băieș! Dac-ai fi dumneata băieș și ai fi lucrat într-o baie, n-ai vorbi așa. Știe băieșul când să părăsească o baie! Numai, vezi bine, la asta trăbă să fie omul băieș cu credință.

— Da’ de unde poate ști? zic eu. Nu vedem în fiecare zi cum se pune muncă peste muncă și nu se mai dă de aur? Petre-a Rarului bău păharul, privi la cei doi băieși de lângă el și clătină din cap.

— Dumneata ai să mă-nțelegi numai dacă vrei. Dacă nu vrei, îți pot toca la ureche un an de zile, și n-ai să mă crezi. Iată ce-ți spun eu dumitale: sunt semne pe care, dacă le ia în seamă băieșul, nu muncește în zadar. Așa că prin semne mă povățuiesc să merg unde-i aurul, și tot prin semne mă-ntorc înapoi de unde-i muncă zadarnică.

— Drept are Petre, zise Ion Vintilă, o namilă de român încruntat. Sunt semne. Numai cât nu le vede, nu le-aude fiștecine. Când a fost să fie aurul cel mult de la Fauri, ce crezi, că n-au fost semne? Băiam vro opt inși, afund, în sânul pământului. Opaițul abia ardea, că era un aer înăbușit și acru. Și-ntr-o după-amiază ne pomenim, cum izbeam cu ciocanele, că înaintea noastră, în stâncă, încep deodată să bată din ciocane o mulțime de băieși. Noi înlemnim și ascultăm. Da’ să mai auzim ceva? Ferit-a sfântul! Începem iar, încep și ei. Stăm iar, se opresc și ei. Și făceau un vuiet ș-o larmă, și se auzeau bolovani prăbușindu-se, de gândeam că are să se surpe tot muntele. Atunci, îngroziți, asudați de frică, plecarăm în grabă, să ieșim. Și părea că acolo, în zidul de stâncă, au început să râdă deodată o mulțime de glasuri. Și, cum fugeam, auzirăm deodată un glas strigând aspru și răgușit: „Hocmane! Hocmane!” Când am ieșit, băieșii de-afară ne priviră uimiți. Eu merg la hocman și-i spun: „Hocmane, noi în fruntea băii nu mai lucrăm!” Da’ se nimerise chiar Nuțu Natului hocman, și-l știți cât era de aprig omul acela. Ne luă pe toți opt, care ieșisem, și, sub puterea jurământului, ne porunci să-l urmăm în baie. Mergea înainte, fără teamă, mergea mânios, și din când în când îi scăpa din gură câte-o-njurătură strașnică. „Muierilor, mă, voi băieși sunteți?

Voi sunteți niște sperie-vrăbii!” Nu știu de ce, dar mie îmi înghețase sufletul și-mi venea să merg să-l prind pe hocman și să-l duc cu puterea afară din baie. Ajunserăm ca la zece pași de fruntea băii unde lucraserăm. Da’ de-aici noi n-am mai vrut să facem nici un pas, cu toată porunca hocmanului. Atunci, el luă ciocanul și sfredelul de la mine, se apropie de stâncă și începu a bate. N-a dat, însă, a doua oară cu ciocanul: un întreg colț de stâncă se prăbuși și-l făcu pe bietul om chisăliță. Abia dup-o zi îl puturăm aduna de sub dărâmături. În ruptura din perete găsirăm aurul cumu-i mămăliga. Și de-aici încolo nu se mai auziră bătând în stâncă.

Își umplură paharele, băură și vedeam cum au rămas toți trei duși pe gânduri.

— Da’ bine, oameni buni, zic eu, dumneavoastră chiar credeți în minunile astea? Nu știți că în pământ nu trăiește nici o ființă omenească, că nu este Vâlvă, că nu-i Duh al băilor și că toate poveștile pe care le spuneți sunt numa-nchipuiri? Petre-a Rarului mă privea foarte serios.

— Domnule Ispas, îmi zise, eu n-aș vrea ca dumneata să pățești ceva rău. Doamne ferește! Dumneata ești om bun și de-aceea te rog să nu-ți bați joc de semne. Ne crezi dumneata pe noi beți, ori muieri fricoase, să spunem povești? Iată, eu sunt om trecut de-acum, dar în viața mea n-am știut ce-i frica. Ei bine, eu însumi am auzit și alte semne, eu chiar am văzut, cum te văd pe dumneata. A Rarului spuse cuvintele astea cu multă convingere, și, fără voie, simții un fior rece cum îmi trece ca un fulger prin trup.

— Nu-i bine, îmi zise el, să vorbești cu necredință de celea ce nu se văd. Căci duhurile sunt veșnic lângă noi, ne-aud, ne cunosc, și pe urmă își răzbună. Să vă spun acum ceea ce am văzut eu cu ochii. Băiam pe Vâlcoiu. Eram mulți ortaci. Și, cum e baia departe de sat, mergeam cu merinde pe câte-o săptămână. Munca nu contenea nici ziua, nici noaptea. Băiam pe rând: o dată șase, câte patru ceasuri, apoi aceia ieșeau, și mergeam alți șase, tot pe-atâta vreme. Lucram de trei ani acolo, cu mare nădejde. Aveam s-ajungem o vână pe care o nimeriseră dintr-alt punct bătrânii, o vână bogată de aur.

Odată, era seară și lună ca ziua, eu și cu alți cinci așteptam să intrăm în baie. Și numai iată că se zărește pe creasta muntelui ca un fum ușor, alb, care se tot apropia de noi. A dat într-o curmătură și nu l-am mai văzut. Da’ când să ne sculăm să intrăm în baie, iată un bătrân înalt, cu barba mare,

— albă ca de argint, așa lumina în lună, – răsare înaintea noastră. Nu ne zice nimic. Se uită numai la noi cu doi ochi mari de gheață.

Se uită, clatină din cap și intră în baie, el înaintea noastră. Veșmintele pe el luminară încă puțin, cum dispăru în pământ, apoi n-am mai văzut nimic. Noi nu ne-am întrebat cine să fie, știam cu toții cine e, dar nici nu cutezarăm să mai intrăm în baie. Atunci iată că cei șase băieși ieșiră obosiți, își trântiră uneltele și se pregătiră să îmbuce ceva. „Voi nu v-ați întâlnit cu nime în baie, măi feciori?” îi întrebarăm noi. „Cu cine să ne întâlnim?!” ne întrebară ei, mirați. „Nu v-ați întâlnit? Bun!

Atunci mergem!” zic eu. Și intrarăm. Ne gândeam și nu știam nici unul cum să ne tâlcuim arătarea aceea. Încă nime nu mai văzuse așa ceva. În fruntea băii, da, acolo se puteau înțelege toate semnele care veneau dinlăuntru. Dar o arătare, un semn la gura băii, nime nu știa ce are să însemneze.

Înaintam noi cu inimile strânse, da’ cu mare nădejde în Dumnezeu că nu ne va lăsa.

Pe la mijlocul băii rămaserăm deodată înghețați. Se făcu lumină mare, lumină orbitoare. Baia părea largă cât o biserică. Și-n mijlocul acelei biserici sta bătrânul pe care-l văzusem. Sta cu ochii închiși, cu brațul drept ridicat, și auzirăm ca un șuier de vânt, ș-apoi se auzi de trei ori, cu glasul cel mai curat omenesc: „Nu-i, și nu-i, și nu-i!” Opaițele noastre se stinseră în lumina ceea orbitoare, și îndată după cuvintele acelea, se făcu în jurul nostru un întuneric de mormânt. Abia ne-am aprins fitilele, și ne întoarserăm.

Ceilalți nu dormeau. I-am trezit și le-am spus tot ce-am văzut și auzit. Da’, vezi bine, nici ei n-au crezut, cum nu crezi dumneata, domnule Ispas. Noi, cei șase, n-am mai băit acolo nici un ceas: știam că aur nu-i. Ni s-a spus și am crezut. Ceilalți însă ne crezură nebuni și au muncit mai departe. Știi dumneata, domnule Ispas, cât au mai muncit? Patru ani în capăt! Și când gândeau că au ajuns la noroc, au spart deodată într-o mănâncătură mare: băiseră acolo bătrânii și nici un fir de aur nu le lăsaseră.

A Rarului îmi povesti toate acestea cu atâta siguranță, încât mă convinse. Și acum începu să mă învăluie o taină mare, o frică aproape copilărească. Cerui și eu un vin vechi și băui alături cu dânșii. Tăceam cu toții. Și eu mă gândeam: „Oare să fie vrun sâmbure de adevăr în atâtea istorii înșirate de oameni? Să fie duhuri în pământ, pe pământ, să fie stafii și câte minuni toate?”

A Rarului păru că mi-a ghicit gândurile.

Dumneavoastră, îmi zise el, care trăiți o viață scriind la masă și plimbându-vă puțin seara, n-aveți de unde ști lucruri de-astea. Da’ de-aci nu urmează că ele nu sunt. Ia să te pui dumneata să muncești ca mine, să-ți lipești sufletul și trupul de pământ și de toată viața ce iese din pământ, ș-ai să vezi că altfel ai să judeci. Ia să te pui dumneata să umbli noaptea întreagă, când doarme și aerul parcă, să vezi atunci câte taine, câte înțălesuri din viață îți pătrund în suflet. Ai înțelege atunci că trăiesc în aer, în pământ, în apă nenumărate puteri, care câteodată se-mbracă în forme văzute și se arată oamenilor.

Așa este, zise Manoilă, care până acum tăcuse. Și noaptea chiar are puterea ei.

Și-i zice la acest stăpân al întunericului Patronul Nopții. Eu l-am văzut odată pe Dealu-Băilor. Era iarnă, un pui de ger de te frigea pe față, pe mâini, da’ nu viscolea.

Zăpada acoperea pământul rotunjindu-l, și eu veneam, scârțâind din cizme, pe Dealu-Băilor. Și iată, chiar pe creasta dealului, venea, în trapul calului sur, un ghinărar. Hainele pe el, frânele, scărițele, ardeau în aurul cel mai curat. Și nu s-auzea mersul calului, părea că nu s-atinge de pământ. După el, la doi pași, veneau doi aghiotanți, cu dreptele pe săbiile de argint.

Dintru-ntâi credeam eu că va fi pădurarul cel mare. Cine știe pe unde-a fost să inspecteze pădurile, și a-nnoptat pe drum. Dar îndată mi-am tras pe seamă. Ăsta nu-i cal, astea nu-s haine de pădurar! Dar n-am stat să judec mult. Am plecat repede acasă și abia m-am putut liniști. Dimineața, de-dimineață, am fost în Dealu-Băilor, să văd urmele cailor.

Nu ninsese, nu bătuse vântul, trebuiau să se cunoască. Dar acolo sus era așa cum bănuisem: nici o urmă. Neaua – neatinsă, numai cizma mea se cunoștea, altceva nimic.

Și spun și alții c-așa trece Patronul Nopții, ca un fulger, și-ntr-o noapte cutreieră întreg pământul.

De-aci încolo începură istorisirile cele mai ciudate. De-un țap, de-o scroafă, de-un bivol, care s-a luat noaptea după cutare și cutare din sat, de-o pară de foc ce izbucnește în toată noaptea pe Vâlcoiu, de oameni care se scoală din mormânt. Și, dus ca de-o apă mare, în seara aceea posomorâtă de toamnă, ascultam, credeam tot ce mi se povestea, vedeam chiar îngrozitoarele arătări. Eu, care nu credeam înainte și nu cred nici azi în toate minunile astea, atunci seara sorbeam cu patimă toate povestirile misterioase. Așa că, de la o vreme, îmi veni convingerea că nu-i nimic mort în lume. Până și o piatră, un râu, un arbore cine știe ce vor fi.

Când mi-am luat seara-bună și am plecat spre casă, am deschis ușa cu multă teamă.

Credeam că pot să-mi iese deodată în cale mii de vedenii. Și mai ales mă temeam grozav de scroafa cea neagră, de care spuneau c-a urmărit pe-un creștin, din sat până la el acasă, tot grohotind, tot gata să-l sfâșie.

Acasă la mine era întuneric. Am trezit slujnica, am pus-o să-mi aprindă lampa, și atunci zării uimit, pe masa mea de scris, un plic alb. Îmi fulgeră prin cap că, de bună seamă, vreo ființă nevăzută începe să se-amestece în viața mea. Târziu, abia cutezai să deschid plicul. Citii în fugă: „Domnule Ispas! Te-am căutat de două ori în seara asta. Mâine-dimineață vin iar. Să fii acasă.”

Subscris: I. Walter, agent de vinuri. Și în seara aceea am binecuvântat pe Walter și pe toți agenții. Ca o mângâiere, ca o ploaie răcoritoare pe care-o aștepți, mi-au venit în minte afacerile mele; am deschis conturile, am început să calculez, și, de bucurie că am scăpat de nebunia, pe care o simțeam cum se apropie, mă credeam în stare să dezleg toate problemele matematicii.

Și, vezi dumneata, îmi zise la urmă domnul Ispas, din seara aceea tot mi-a rămas ceva teamă în suflet. Și nu știi dumneata ce teamă! Nu de stafii ori de draci, nu, ci alta, cu mult mai mare.

El își duse mâna la frunte, o apăsă, și-o trecu apoi prin păr și-mi zise:

Ce-ar fi dacă într-adevăr ar exista și alte ființe raționale, nu numai noi, oamenii?

Vezi, eu nu mă ocup cu gândurile astea, și totuși îmi pare că atunci ar trebui să se schimbe lumea și toată viața oamenilor.

Atunci, după gândirea mea, deodată cu mii de afaceri, cu mii de negoțuri, ar trebui să urmeze o bancrută universală în toată activitatea omenească. Nu-i așa?

Poate să ai dreptate, domnule Ispas.

Dar eu nu mă pricep la lucrurile astea, îi răspunsei.

Și domnul Ispas rămase pe gânduri, privind undeva departe, nedumerit.