Gura satului

GURA SATULUI.

Tușa Evuța era o femeie mărunțică, sprintenă de să-ți lunece printre degete. De când i-a murit bărbatul și-a lăsat-o văduvă la patruzeci de ani, tușa Evuța nu mai dă pe-acasă decât seara. Las’ că nici până trăia fiertatul nu păzea atâta casa, dar acum părea că-și face de cap.

— Asta atâta a așteptat: să scape de Pătruț! ziceau femeile, și-o priveau în batjocură.

Dar tușa Evuța nu le lua în seamă. O femeie săracă trebuie să trăiască din ceva.

Avere n-are, copii nu i-au rămas s-o ajute, mană din cer nu-i cade. Își ia dar sapa subsuoară ori secera pe umăr și pornește de dimineață de-acasă, să-și câștige bucățica de pâine.

Când e în brazdă cu bărbați și cu femei, toți o înconjură, toți se feresc de ea. Căci tușa Evuța, câtu-i ea de mărunțică și de sprintenă, la lucru trage ca la moarte. De două-trei ori dă cu sapa, și se oprește privind departe, cine știe unde. Și dacă dă de stăpâni mai sfiicioși, care nu îndrăznesc s-o îndemne la lucru, începe deodată cu istoriile ei nesfârșite.

— Știți unde-am fost ieri la sapă? La cuscra Ioana. Da’ – Dumnezeu să ne ierte!

— la ei în grădină e pământul tare sărac. Se vede că-și uită să-l mai gunoiască. Eram patru femei, și săpam acolo, și pliveam. Și ce mi-au auzit urechile n-aș vrea să mai audă nimeni! V-ați gândit dumneavoastră că pe cuscra Ioana o bate bărbatul în toată sara?

Poftim! Am știut eu că nu v-a trecut așa ceva prin minte! Să ferească Dumnezeu de-așa trai! Cum? Nu crezi? Apoi, iaca, să-ți spun, am văzut cu ochii mei. Între mine a bătut-o.

Mai da o dată, de două ori cu sapa, apoi începea din nou:

— Și știți cu ce? Cu biciul cel de curea!

Dumnezeu să ferească și pe puiul de șarpe! Și pentru cine? Pentru mutălăul de Florea. Cică ar umbla ș-acum după cumătra Ioana. Guri rele sunt care să vorbească, iar bărbații, ce nu cred? O, ei cred toate prostiile, numa să le-audă!

Vreo femeie, în cursul muncii, îi arunca vorbele:

— Mai las’, Evuțo, n-or fi toate cu lapte câte le spui!

— Așa ești dumneata, cumătră, zicea cu necaz Evuța. Dumneata crezi că eu îmi bat gura degeaba. Ce am eu cu oamenii? De ce le-aș strica casele? Când e în rând cu mai mulți muncitori, bărbați și femei, la sapă, ori la secere, ori la strânsul fânului, tușa Evuța se frământă mult până să se poată cuibări bine în cuibul ei. Oamenii, la început, n-o prea ascultă; câte unul o privește cu ciudă, văzând cum tot rămâne îndărăt și cum altul trebuie să-i ajute. Dar tușa Evuța nu se dă bătută cu una, cu două. Se face că nu pricepe nimic, ci torăie mereu din gură, ca o meliță neadormită. Oamenii, de la o vreme, încep s-o asculte cu băgare de seamă.

— Am fost de curând, zicea ea, la lucru la un om bogat. La secere am fost. Acuma, bine, vineri era, așadar, zi de post. Bogații, de altfel, cam în zi de post bagă lucrători. Dar aici totuși a fost prea-prea. Nu ne putea face o zamă de fasole, înăcrită puțin, nu ne putea da niște pâine? Căci doar pâinea e bucătura postului. Da’ când ne dăm noi, măi oameni buni ș-a lui Dumnezeu, colea, la niște sălcii, hămesiți de foame, știți ce ne-a pus de mâncare? Lobodă și știr. Unul Dumnezeu, dacă mint! Acuma, spuneți dumneavoastră de-i cinstit lucru să-și bată joc așa, cineva, de omul sărac! Dacă ești sărac, încă nu urmează să te asemene cu dobitoacele!

— Las’, Evuțo, bune-s și lobodele! zicea careva.

— Bune, dacă le pregătești bine. Da’ știi cum au fost? Numai opărite. Curat numai opărite!

Nu putea să le dea lelița Marina la porci?

— Adică acolo ai fost la lucru! Tușa Evuța n-ar fi vrut pentru lumea asta toată să spună cu numele oamenii despre care vorbea, dar la urmă se pomenea că-i zice, fără să-și dea seama.

— Nu știu dac-ați auzit, începea dânsa, schimbând vorba, că Onceaie iar a mai făcut o minune.

— Ce minune? întreba vreunul de mai aproape.

— Gândeam eu că nu știți! Numai ieri s-a-ntâmplat. Ieri-dimineață, când se crăpa de ziuă, iesă pe portiță Ionu Crețului, cu coasa în spate, să se ducă la coasă. Când colo, ce să vadă? La portiță îl aștepta un cal negru, rotund și îndesat, cu frâu în cap, cu șaua în spate. Știe el Ionu Crețului a’ cui e calul și de ce-i legat la el la poartă? Nu știe! Și ce face? Își aruncă coasa în curte, încalecă murgul și-aleargă ca un vârtej peste opritul boilor, prin luncile sărate, și știți unde se oprește? La Onceaie în curte! Iese bătrâna din casă, caută muma-păduri la el, face-un semn din mâna zbârcită. Calul îngenunchie, și Ionu Crețului se coboară. „Ce cauți la mine, voinice?” îl întreabă hârca. Feciorul o privește buimăcit și nu știe ce să răspundă. „Ai venit pentru comoara de la voi din grădină”, adaugă Onceaie, înghețându-l pe voinic cu ochii ei suri. „Eu nu știu de nici o comoară”, zice tânărul. Da’ bătrâna l-a mai privit o dată, apoi a făcut un semn calului. Murgul a îngenuncheat, Ionu Crețului a încălecat, fără să știe ce face, și a plecat iar în goană. Da’ când a ajuns la opritul boilor, Ionu Crețului își aduse deodată aminte de ceva, întoarse fugarul și se opri la baba în curte. „Ei, tinăre, ți-ai adus aminte?”, îl întrebă baba, răsărită ca din pământ. „Da, mi-am adus”. „Și ce vrei?” „Vreau să scot comoara”. S-a dus Onceaie în casă, și, când a plecat, sub sară, de-acolo, tânărul era ca sosit de pe ceea lume. Nu mai vorbește de-atunci cu nime, și la părinții li-i frică să nu-și piardă mintea.

Când aducea tușa Evuța vorba despre Onceaie vrăjitoarea, oamenii o ascultau cu băgare de seamă. Rar se afla vreunul mai necrezător care să-i zică:

— Iaca, vorbe goale, tușă Evuțo. Dar tușa Evuța afla totdeauna sprijinitori. Toți știau câte o istorie minunată cu bătrâna aceea; și tușa era acum supărată că nu mai poate ajunge la vorbă. Adulmeca cându-i pe isprăvite povestea și schimba iarăși vorba.

— Da’ cu primarul știți care-i noutatea?

D-apoi asta, că se desparte de muiere! Au băgat cărți la protopopul, și acum așteaptă să fie chemați la judecată. Apoi să mai zici că nu-și vâră Necuratul coada în trebile oamenilor?! Cine-ar fi gândit că se va isca odată așa neînțălegere între ei? Avere au, cinste în sat au avut, de frumoși îs frumoși amândoi. Și iată că acum umblă să se despartă! Rele vremuri am ajuns noi, oameni buni! Ce vorbesc eu de primarul, da-n casa dascălului să vedeți ce-i!

Oamenii lucrau, dar trăgeau cu urechea la vorbele Evuței. De fețele însemnate din sat le plăcea s-audă vești noi, și, poate, mai ales vești slabe.

— Și ce-i în casa învățătorului? întreba vreo codană de femeie.

— Acuma, ce spun, între noi să rămâie, începea tușa Evuța. Toți știți că, înainte cu patru ani, a venit dascălul la noi în sat. A stat un an neînsurat, a umblat el încoace și-ncolo pe la popi, da’ se vede că nu ș-a aflat o fată pe plac. Ori – ce mai știi? – poate că dascălul nu-i socotit în rând cu domnii!

Acuma, știți ce-a făcut? A luat pe Nastasia lui badea Ilie. Frumoasă fată, nici să n-o stropească picur de apă! A căpătat avere, ș-a făcut car și plug ș-a început și el să se rumenească la față. Ei, dar acum se vede că-i pare rău că nu ș-a luat o doamnă. Tot mereu cade cu gura pe biata femeie: ba că nu se știe îmbrăca, ba că nu știe face o mâncare mai aleasă, ba că-l dă de rușine când îi vin domni la masă. Și tot așa o fierbe și o zolește, de sărmana femeie mai că nu-și dă sufletul. Acuma, știți ce-a făcut dăscălița? Ș-a luat copilul ș-a fugit acasă, la tată-său.

Bătrânul, cu vorba pe lângă ea: „Să te-ntorci, Nastasio, să nu mă faci de rușine, să nu-ți strici tu norocul!” Da’ fata, nu și nu.

„Spânzură-mă, tată, taie-mă, dar îndărăt nu mai mă duc.” Și, în vremea asta, dascălul știți ce face? Merge, ticălosul, la boltă, cu Maia.

Cică aia-i domnișoară și i se cade! Sări-i-ar ochii!

Cât ține ziua, tușa Evuța vântură toate istoriile ce umblă prin sat. Când le isprăvește, iscodește ea altele, dacă mai este până-n seară. Nu-i place însă două zile dupăolaltă să fie cu aceiași oameni la lucru. De aceea, din cât poate, se mută de la un creștin la altul în fiecare zi. Nimeni n-o primește bucuros la muncă, văzând-o cum se ține mereu de povești. Dar, de la o vreme, muncitorii s-au dat cu ea, așa că unde e vreo clacă, ori muncitori mai mulți, stăpânul se simte dator s-o cheme și pe tușa Evuța.

Atunci e dânsa în apele ei. Știe că n-o urmărește nimeni cu privirea, de lucră ori ba, și atunci nu cruță cu istoriile ei nici chiar pe popa din sat.

— Zice că-i dator, măi dragii mei, pe la bănci, de acuș vor ieși să-i bată la tobă averea. Da’ ce avere? Rochiile preutesei, că alta n-are. Așa-i trăbă dacă nu i-a pus nici un frâu preutesei! Cine-a mai văzut atâtea haine noi, atâtea părechi de papuci câte perindează femeia asta pe an?! Apoi, ce gândește ea, că popa, dacă-i popă, însamnă că face bani?

Face pe dracu, știm noi cum face! Scoate din bănci și se îngloadă în datorii! Frumos de la un popă!

Tușa Evuța, când n-are de lucru pe câmp, când n-o ia nimeni, merge în povești la o vecină. Și, la ea, vecine sunt toate femeile din sat. Torăie din gură, poartă vești slabe, învrăjbește pe cei mai buni prieteni, iar când e trasă la răspundere jură în toată forma că ea n-a zis. Dar, cât scapă, ca argintul-viu, își face loc îndată și începe alte minciuni.

Dar așa cum e, trăiește ușor. Vorbește mult, lucră puțin și totuși are pâinea ei de toate zilele. Și mai are un dar. Să stai cu ea o zi întreagă pe hotar, când se pierde printre muncitori, până seara ai afla tot ce-ai vrea să știi despre satul acela.