ÎNTRE STEJARI.
La marginea pădurii era o poiană rotundă, care se rezema cu spatele pe întunericul stejarilor bătrâni, cu ramuri groase, strâmbe și încâlcite, iar cu laturea de către lunci cu un brâu de stejăriș mai tânăr, ca un semicerc de verdeață luminoasă. În mijlocul poienii străjuia singuratic un stejar scorburos, cu trunchiul gros, cu scoarța aspră și crăpată ca niște solzi de pește străvechi cu multe ramuri uscate, negre, dar cu coroana încă verde, largă și puternică.
În poiană nu creșteau buruieni și iarbă aspră de pădure, ci iarba fragedă a luncilor din apropiere, semn că semicercul de stejăriș tânăr, ce strângea poiana ca-ntr-un braț, nu se prășise de mult și că lunca se înfunda mai înainte adânc în pădure.
Numele „Între stejari” nu privea poiana, ci pâlcul întins de la marginea pădurii, în care nu creștea nici un alt neam de copac, ci numai stejari bătrâni, dar viguroși încă, și care erau la distanțe mari unul de altul, încât vedeai printre ei până departe. La umbra lor nu creșteau tufișuri, ci numai ierburi înalte și aspre în marginea cărora te puteai tăia ușor la degete. Aveau niște ferăstraie fine, cu dinți mărunți, ce nu se puteau vedea decât tare de aproape.
Nici într-un alt loc din pădure nu mai creșteau, pe o întindere mai mare, un singur fel de arbori, ci amestecați: fagi, stejari, arțari, jugaștri, mai rar chiar și tei și mesteceni.
Așa că, la partea asta de pădure, îi zicea „Între stejari” și chiar poiana purta acest nume.
Aici era împărăția graurilor. Stejarii cei bătrâni erau plini de scorburi, de găuri scobite de ciocănitori, și aici își făceau graurii cuibul. An de an ouau, cloceau și scoteau pui sute și poate mii de grauri.
Până nu începea ouatul, stolurile lor întunecau pe câteva clipe soarele, așa zburau de deși și de învăluiți peste lunci, peste dealurile învecinate, ca apoi, vâjâind să se lase ca un nor pe crengile stufoase ale stejarilor celor bătrâni. Mai târziu, zburau tot mai rar în pâlcuri. Apoi se mai arătau în văzduh doar grauri singuratici.
Când ieșeau pui golași și își înșirau ciocurile tivite cu zăbale galbene, pe marginea cuiburilor, în poiană, între stejari începea o forfoteală mare. Se țeseau mereu prin aer părinții grijulii și harnici și le aduceau în cioc hrana așteptată.
Băiatul pădurarului, Vasilică, pe vremea asta venea mereu cu vitele în poiană și urmărea, cu încordare, la care găuri din stejari, și la câte, zburau graurii cei mari cu demâncare. Vitele aveau pășune bună aici, așa că el putea să nu le mai aibă grijă, și să numere cuiburile graurilor. Dar număratul nu era ușor. Cuiburile erau multe în același stejar și câte trei-patru, și până trecea de la un copac la altul și aștepta să vină păsările sure cu mâncare în cioc, uita adeseori până la ce număr a ajuns. Așa că trebuia să înceapă din nou, căci voia să nu greșească nici cu unul, când îl va întreba fratele lui cel mare, Dumitru, câte cuiburi cu pui sunt.
Avea treabă Vasilică, nu glumă! Uneori se uita pierdut la ciocurile tivite cu galben ce se înșiruiau pe marginea găurii din stejar, se uita întins până ce veneau părinții de câteva ori cu mâncarea, și zâmbea cu toată fața când îi vedea cum cască cu toți ciocurile. Când se trezea, nu mai știa unde a rămas cu numărătoarea.
Din când în când, trebuia să iasă dintre stejari să vadă dacă mai sunt vitele în poiană, ori au ieșit în lunci. Și iar uita numărătoarea și iar începea de la cap, cu stejarul din mijlocul poienii în care erau cinci cuiburi cu pui golași.
I-ar fi plăcut să vadă și pui mai mărișori! Și se mira cum sunt toți de aceeași vârstă, toți golași încă.
De la o vreme, când văzu că greșește mereu, își rupse din caietul lui o foaie, își puse în buzunar un capăt de creion rămas din iarnă, de la școală, și, de câte ori trecea de la un stejar la altul, făcea însemnare pe foaia de hârtie. Dar acum se ivi altă greutate: numerele erau așa de multe unul sub altul, coloane lungi cât foaia de caiet, încât la adunare îi ieșea tot alt rezultat. Când a adunat el la școală coloane așa de lungi de numere? Niciodată! Și nu numai el, dar nici școlari mai mari n-au adunat. Învățătorul nu le dădea așa adunări mari.
Vasilică văzu că nu iese bine nici cu însemnările. Și, dacă ar fi fost la adunările de azi, diferența de numai câteva cifre față de cele de ieri, încă treacă-meargă. Dar erau deosebiri de zeci de cuiburi. Chiar în adunarea coloanelor de fiecare zi îi ieșeau sume deosebite.
Frate-său Dumitru încă nu l-a întrebat câte cuiburi de graur a aflat. Încă nici nu știa că au ieșit pui. Dar îl va întreba nu peste mult. Și de ce-i va răspunde, și cum îi va răspunde atârna un lucru de mare însemnătate.
De mult tot voia Vasilică să-l ducă într-o seară și pe el, frate-său Dumitru, când mergea cu pușca la marginea pădurii, să pândească la iepuri, să vadă și el cum împușcă un iepure.
Dumitru l-a tot amânat și, pe urmă, când a văzut că nu poate scăpa de el, i-a zis:
— Te duc dacă-mi spui câte cuiburi de graur sunt între stejari. Dar să știi că pe urmă le număr și eu. Dacă nu vei fi greșit, te duc.
Și acum asta era neliniștea și zdroaba lui Vasilică: să afle toate cuiburile cu pui și să nu greșească la numărătoare. De ce ținea Dumitru așa de mult să știe câte cuiburi sunt și în care stejari? Vasilică nu știa. Poate ca să-l pună pe el la probă, poate că știa înainte că va greși, și anume-i cerea, ca să nu-l ducă cu el la pândă la iepuri.
Așa trecură zilele și puișorii creșteau.
Vasilică umpluse și rupsese multe foi rămase nescrise în caietul lui; de câte ori făcea o adunare pe o foaie, ce nu se potrivea cu cea de ieri, cum aceea nu se potrivea cu cea de alaltăieri.
Le rupea, nu cumva să-i cadă însemnările în mâna lui Dumitru, să vadă ce adunări știe face! Ce ar mai râde de el și l-ar mai batjocori! Las’, că-i știe el felul lui frate-său!
De ceea ce se temea Vasilică, se întâmplă într-o zi. Dumitru îl întrebă:
Măi Vasilică, n-au ieșit încă pui de graur?
Au ieșit!
De ce nu mi-ai spus?
Sunt încă mici, golași și cu zăbale.
Ai numărat tu cuiburile? Copilul stătu o clipă la îndoială.
Încă nu, bădiță.
— Vezi și le numără. Știi ce înțeles avem. Să nu greșești. Și încă ceva: să bagi de seamă să nu ne trezim fără pui în cuiburi. Cât ce le cresc penele, zboară. De când ai văzut în cuiburi pui?
— Va fi o săptămână.
— Atunci grăbește-te cu număratul, că peste o săptămână vin și eu să număr cuiburile.
Vasilică începu iarăși să numere în cap, fără însemnări. Parcă tot nu greșea așa de tare ca și cu adunările din caiet. Vreme de-o săptămână le mai numără în fiecare zi. Vezi bine, tot alte sume îi ieșeau, căci stejarii cu cuiburi erau mulți, iar cuiburile și mai multe.
În ziua când se trezi cu Dumitru în poiană, le mai numărase de două ori și-i ieși tot alt număr. Pe care din două să i-l spună fratelui său?
Dumitru păru că și-a uitat de înțelesul lor.
Porni singur printre stejari, se oprea lângă unul, se oprea lângă altul, se uita la găurile negre, vedea capetele puilor, iar mergea, iar se oprea. „Le numără!” își zise Vasilică și îngheță de frică. El rămase în poiană și de acolo îl urmărea pe fratele său. De frică își uită și cele două sume ce-i ieșiră la numărătoarea de azi. Ce-i va spune?
Dumitru se întoarse.
— Mâine, cel mult poimâine, vor zbura puii, măi Vasilică. Trebuia să-mi spui mai devreme când au ieșit. Acum să vedem cât sunt de mari. Văd că în stejarul de aici, din mijlocul poienii, sunt cinci cuiburi, și nu-s prea sus.
Haida să te ridic să-ți bagi mâna în gaură să scoți unul, să vedem cum stă cu penele.
Vasilică rămase lemn.
— Ce? Ți-e frică? Doar te ridic eu, și pe urmă pui piciorul pe umerii mei, cu o mână te ții de creanga ceea care-i chiar lângă un cuib, cu cealaltă scoți un pui. Tu ai mână mică și încape ușor.
Dar copilul nu se mișcă.
Nu vrei? Nu credeam că ești așa de fricos.
Nu mi-e frică, bădiță.
D-apoi ce?
— Mi-e frică să nu-l sugrum când îl voi prinde cu mâna și-l voi trage din gaură.
— Ș-apoi ce?
Vasilică nu mai zise nimic. El văzuse de câte ori ce tărăboi fac graurii când se apropia vreo țarcă sau vreo cioară de un cuib. Și el le-a zburătăcit de câteva ori. Cum să se atingă de un pui?
Dumitru îl privi ciudat. Ce era cu Vasilică?
— Spune-mi dar câte cuiburi ai numărat, și mă voi urca eu în stejar.
Copilul se zăpăci și spuse, pe răpușie, vreo trei numere, cum i-au venit în minte.
— Nu știi?
Nu știu, de bună seamă. La numărătoare mi-au ieșit tot alte numere.
Sunt șaizeci și șapte de cuiburi, aruncă Dumitru vorba. Nu le numărase, dar înțelegea că Vasilică va lua de bună socoteala lui.
Copilul puse capul în piept și nu mai zise nimic.
— Așa că înțelegerea noastră nu mai rămâne în picioare.
Și eu chiar în seara asta ies cu pușca.
— Și nu mă duci?
Cum să te duc, dacă n-ai numărat cuiburile?
Du-mă, zău, bădiță! Dumitru tăcu o vreme, părând că se gândește.
— Știi ce, măi Vasilică? Te iau deseară cu mine, dacă îmi scoți un pui din cuibul ce ți-am arătat. Iată, facem o nouă învoială!
Dar copilul nu voi. Vor veni graurii când va striga puiul și-l vor vedea cu mâna în cuib!
Nu! Nu se poate! Mai bine nu se duce cu Dumitru deseară, să-l vadă cum împușcă iepurele. Ș-apoi nu putea să-l prindă rău, de grumaji, când să-l scoată din cuib și să-l sugrume? Nu! Mănânce-și Dumitru iepurele!
Feciorul, când văzu că n-are ce face cu el, se cățără în stejarul bătrân, se prinse cu o mână de creanga ce-i arătase lui Vasilică, își vârî destul de greu mâna în scorbură și scoase un pui. I-l arătă și lui Vasilică: avea pene mari, era gata de zburat.
Dumitru slobozi puiul în scorbură și se pregătea de coborât, când sosiră graurii alarmați de țipetele puișorului.
Vasilică, cu sufletul la gură până atunci, scoase un suspin de ușurare. Puiul nu pățise nimic.
— Poate te-ai temut să nu te mănânce graurii cei mari, măi copile?
Seara aceea Dumitru nu avu vreme să iasă cu pușca. Avu ceva de lucru. Dar în dimineața următoare, dis-de-dimineață, se repezi între stejari, în mână cu un mic toporaș și cu o traistă după cap, și începu să se cațere în stejarii cu cuiburi, cioplea intrarea găurii unde nu-i intra mâna, nu știu ce făcea cu puii, ce-i băga mereu în traistă, și în vreme de un ceas avu traista pe jumătate; și se opri din lucrul lui.
Graurii făceau mare tărăboi, zburau în jurul cuiburilor ca amețiți și erau tot mai mulți.
Când veni mai târziu cu vitele, Vasilică văzu zborul neogoit pe la multe cuiburi, auzi ciripituri în scorburi, puii ieșeau pe marginea găurilor și se lăsau în jos în zbor nehotărât.
Văzu și urme de tăieturi pe la marginea scorburilor.
Ceva se-ntâmplase pe la cuiburi, de bună seamă! Dar ce? Nu putea ști. Dar ceva cu primejdie pentru grauri. Uite-i cât sunt de neliniștiți! Toată ziua a fost supărat. Ce să fie? Țărci ori cioare nu se vedeau. O vulpe nu se putea urca așa de sus. Dar chiar dacă s-ar fi urcat, nu i-ar fi intrat capul pe gaură. Poate să fi tras pui cu laba? La multe cuiburi știute de el cu pui, acum nu se mai arăta nici unul.
Seara, mamă-sa puse pe masă o cratiță mare, plină cu tocăniță de pui și o mămăligă cât o rotilă de plug. Avură și doi cosași în ziua aceea. Dumitru se uita cu coada ochiului la Vasilică. Mirosul tocăniței umplu odaia.
Copilului îi plăcea lucru mare tocănița de pui cu mămăliguță caldă.
Începură să mănânce.
— Măi, oameni buni, am tot auzit că tocana de grauri e minunată, dar până acum n-am mâncat, zise unul dintre cosași.
— Ba eu am mai mâncat, vorbi celălalt.
— Noi, de când a crescut Dumitru, mâncăm în tot anul o dată pe vremea asta.
Vasilică mânca, asculta, dar nu înțelese până nu vorbi tatăl său de Dumitru. Atunci mâna în care ținea furculița, cu un gogoloș de mămăligă cu care înmuiase în cratiță, îi înțepeni între masă și gură, îngălbeni și-i veni să verse. Mamă-sa îl luă repede de la masă și-l scoase în tindă.
— Vezi ce pățești dacă mănânci prea lacom?
Hai și bea un pahar de apă!
Dar copilul se lăsă pe vine și nu voi să mai scoată nici o vorbă. Cât ce-l părăsi mamă-sa, ieși în curte, din curte în grădină, șezu pe-o piatră sub nucul cel mare și izbucni într-un plâns cu sughițuri.
Târziu îl află Dumitru, care-l căuta peste tot locul.
— Las’, Vasilică! Tot o să te duc eu să vezi cum împușc iepurele. Copilul se smuci mânios din mâna lui.
— Nu! Nu mai viu cu dumneata. Adică de-aceea voiai dumneata să vezi cât sunt de mari puii! Și începu să plângă cu hohote.
Taci, măi prostule! Tu nu știai că graurii sunt buni de mâncare? Ce te miorlăi?
Parcă tocană de pui de găină nu mănânci?
Da’ nu-s pui de graur! Of! Săraci de ei! Și iar se puse pe plâns.
Nici mamă-sa nu l-a putut împăca! Și toată noaptea a suspinat prin somn.