La coasă

LA COASĂ.

Dis-de-dimineață pe ulița care duce către luncile satului trec bărbați, feciori și, mai rar, copilandri, cu coasele în spate. În traista de pânză de pe umăr își duc merinde pe-o zi, teocul, cutea, nicovala, ciocanul, uneltele de lipsă pentru a bate coasele, când li se îngroașe limba și cutea nu mai ascute. Cosașii le bat de trei ori pe zi, dimineața, la amiază și la ojină, dar când cosesc în iarba cotoroasă ori prea bătrână, tăișul coaselor se tocește mai repede și trăbă să le bată mai de multe ori.

Au plecat aproape cu noaptea-n cap pentru a avea vreme să bată acolo în lunci și coasele, și să se apuce de lucru pe răcoare, până-i iarba încă plină de rouă.

Roua cade din belșug; până înainte cu vreo trei zile a fost vreme ploioasă, acum s-a înseninat, peste zi sunt călduri mari, dar nopțile sunt răcoroase.

Merg cosași singuratici, ori câte doi, câte patru, sau în pâlcuri, și ulița răsună de vorbele lor pline de sănătate, limpezi și tari, care trec ușor prin aerul proaspăt. Uneori dintr-un pâlc izvorăsc râsete, și câte unul se izbește cu palma peste ițarii de pânză albă.

Cei care merg în grupuri au să cosească împreună și fac, de pe drum, prinsori de întrecere, glumind asupra hărniciei unuia sau altuia, sau lăudându-se cât e de meșter cutare la coasă.

— La coasă nu-i destul să fii în putere, e nevoie și de meșteșug. Să știi cum să aduci toporiștea din brațele amândouă, să nu iei brazda prea lată, nici să te pleci prea tare, nici să rămâi aproape în picioare. Și, mai cu seamă, să nu te grăbești, ci să ții același pas, – vorbește un țăran știrb de-un dinte din față, lat în spate, vânjos în picioare și în brațe.

— Îi spui popii căzanie, zise altul, toate le știm și noi ca și tine, Știrbule. Dar lucrul de căpetenie l-ai uitat.

Ce-am uitat? Să ascuți coasa?

Asta nu mai trăbă spus.

S-o bați?

— Nici asta. Da’ ai uitat legea de temelie a cosașului: o gură bună de rachiu dimineața, la amiază, la ojină și seara. Da’ să fie rachiu, nu apă chioară, cum am băut la Istrate!

— La mine, mă prăpăditule? Păi rachiu ca la mine nu s-a pomenit! Mai mulți din grup începură să râdă.

— Ți-a ieșit un sfânt din gură, zice cel numit Știrbul. Tot satul îi spunea așa, deși îl chema Nicula Ivan, și nu-i lipsea decât un dinte, de sus, dinainte. Dar acesta îi lipsea încă dintre dinți de lapte și niciodată nu i-a crescut acolo unul. Era o strungăreață mare, și încă de copil toată lumea îi zicea Știrbul.

— Da, adause el, drept ai vorbit! Rachiu ca la tine, la nime! Îl ții în butea cu varză.

Toți știam cum lungește omul spirtul cu apă.

Înaintând pe calea pieloasă spre lunci așa, și-ntr-alte chipuri, se ciorovăiau cei din grupuri. Se cunoșteau cu toți, și nu de azi! De câte ori au mai cosit ei împreună!

Drumul începu să urce ușor după ce ieșiră din sat. Încă nu răsărise soarele și văzduhul senin era curat ca lacrima. Rar era fulgerat la zborul rândunicilor.

De pe culmea domoală pe care au ajuns se vedeau luncile. Unele delnițe erau cosite și le vărgau brazde verzi, groase. Dar cele mai multe erau grele de iarbă mare și deasă.

Adia dinspre ele o boare subțire și aducea mireasmă de verdeață crudă ca un aer răcoritor.

Cosașii se împrăștiară fiecare pe la delnițele lor, și nu peste mult deasupra luncilor începu o ploaie măruntă de sunete, care se ridica din iarbă, nu cădea din văzduh.

Zeci de ciocănele băteau pe nicovale limbile de oțel ale coaselor. Din bătăile ritmice se înfiripa un cântec rece, răsunător, care pătrundea până departe.

Unii cosași isprăviră și, ridicându-se din iarbă, își umplură teocurile cu apă, le încinseră cu sfoară în jurul mijlocului și, luând cutea udată în teoc, începură să ascută coasele.

În clipa asta se ivi și soarele de după măgura de la răsărit și străluci în toate limbile de oțel pe care le ascuțeau cosașii. Ca săbii și sulițe de lumină fulgerau în toate părțile deasupra luncilor, și cântecul nou al ascuțitului cu cutea copleșea pe cel ce se înfiripa din bătutul ciocănelelor pe nicovale.

În lumina soarelui se aprinseră deodată roiul picurilor de rouă din iarbă și culorile florilor sălbatice care împestrițau luncile.

Ochiul boului – romanița mare – cu nasturele de aur în mijloc, cu petalele albe împrejur; garoafa sălbatică, cu tulpina înaltă, cu floarea roșie puțin învoaltă; sânziene galbene și albe cu ciorchinele lor de floricele gingașe; iarbă înspicată, mirositoare, toate își arătară podoaba în lumina cea tânără.

Cât bătea ochiul se întindea marea de verdeață a luncilor. Mireasma tare, sălbatică a zecilor de ierburi și flori felurite, amețea ușor, ca o băutură nevăzută, pe cosași care se înșiruiră în lunci, și începură să se legene, aplecați, în urma coaselor. Ele fâșiau și șuierau în peretele înalt de iarbă, clădind la stânga brazde groase de verdeață. Iarba se culca împăcată cu soarta, știind că i-a venit vremea să lase locul otăvii.

În urma cosașilor, prin tunsătura până aproape de pământ, se cunoșteau urmele dese, una după alta, ca niște cărărui, lăsate de opincile oamenilor. Pământul, după ploile multe, era încă reavăn, numai bun să odrăslească otava.

Cosașii erau numai în cămășile albe și lungi, încinși cu sfoara teocurilor, în ițari strâmți de pânză, unii cu capul gol, alții cu mici pălării ca niște cuiburi de ciori.

Din brazdele de iarbă, din miriștea verde rămasă în urmă, pătrundea în văzduh, se împânzea deasupra luncilor un aer nou amărâu, cu un miros abia nuanțat de sânge.

Tot mai multe brazde la distanțe egale se înlineau de-a lungul delnițelor, și cosașii, intrați cu temei în muncă, când se întorceau din capătul brazdei, cu coasele în spate, la capătul celălalt, să înceapă o brazdă nouă, intrau mai mulți în aceeași luncă.

În lunca unde cosea și Știrbu își aduseră aminte de unu’ Precupaș, care era șchiop rău și se fărâma tot în urma coasei. Vreo doi-trei se opriră și începură să arate cum cosea Precupaș.

— Noroc că-și alegea totdeauna câte-o șiringă și cosea singur. Altfel ori ne-ar fi tăiat el, ori l-am fi tăiat noi.

— Da’ v-aduceți aminte cum cosea a Morăresi? Să-l fi tăiat și nu putea cosi decât în graba cea mai mare, așa că la jumătatea brazdei scotea limba.

Parcă Ionuț al nostru nu-i seamănă?

Eu, mă?

— D-apoi cine. Nu vezi că te pui mereu în fruntea șirului, ca să poți alerga?

— Eu, mă?

— D-apoi știu că nu eu! De câte ori te oprești tu până ajungem noi? Nu poți cosi și tu ca oamenii?

— Să cosesc ca tine? Să-i fie tot frică celui ce vine după tine că-ți atinge călcâiele?

În delnițele în care lucrau mai mulți, cum se înșirau la întâia brazdă, așa rămâneau până seara. Se obișnuiau unul cu felul de-a cosi al celuilalt, și avântau coasa fără frică.

Totuși vorbă și poveste era puțină până la odihna de amiezi și de ojină.

Cu cât se înălța soarele și creștea căldura, sudorile curgeau tot mai din belșug pe fețele oamenilor. Și nu numai pe fețe: cămășile se pătau în spate. Munca era grea. Iarba mare și grea nu se lăsa ușor culcată în brazde. Cosașii se opreau tot mai des să-și ascută oțelul ucigaș, și pentru că tăișul se tocea mai repede, și pentru osteneala muncitorilor.

Peste lunci ploua tot mai des, din toate părțile, cântecul prelung răsunător al ascuțitului.

În mai multe delnițe lucrau și feciorași care au ieșit întâia oară la coasă. De cele mai multe ori nu erau singuri, ci cu tatăl lor, ori cu alt bărbat. Singuri au făcut destule încercări prin grădina lor, și se credeau destoinici să intre în rândul cosașilor. Dar greutatea cea mare a cositului abia acum o simțeau, când trebuiau să țină rând cu alții. Ei se osteneau mai în grabă, ei nu mai răzbeau să-și șteargă sudoarea cu mânecile largi ale cămășii, ei se opreau mai des să-și ascută coasele. De aceea, când lucra cu oameni mari, începătorul era așezat mereu la sfârșitul șirului, și adeseori răsturna numai o brazdă până ce ceilalți coseau două. Cosașii bătrâni îl îmbărbătau mereu:

— Numai încet și cu socoteală! Nu te grăbi.

Nu-ți fie rușine că nu ții în rând cu noi. Și noi am pățit așa la vremea noastră. Tot începutul e greu.

Vezi, tu, că la coasă nu-i vorba numai de putere, ci și de măiestrie. Și orice măiestrie se învață pe rând.

Adeseori vreun cosaș lua coasa din mâna feciorașului și începea să-i arate cum s-o țină, cum să se plece, cum să croiască brazda, ce lărgime să-i dea.

Și în vreme ce coasele șuierau prin iarbă, altele răsunau și cântau sub ascuțitul cuților, umplând de străluciri luncile, iar altele, din oțel mai slab, trebuiau să fie bătute încă înainte de amiază, așa că ploua în văzduh și țiuitul ciocănelelor pe nicovale.

Mulți însă nu îndrăzneau să-și bată coasele decât odată cu ceilalți – deși ar fi avut lipsă – de groaza gurilor rele ale tovarășilor.

— Uite-l, mă, că și hodinește de prânz.

Lasă-l, săracul, că-i bolnav. Îl doare pântecile. Tot pe el s-a rezemat.

Da, îi „beteag de-o pită-ntreagă și mai vrea încă o dărabă”.

Leneș, frate, nu-l știu eu? Cine intră bucuros pe gura oamenilor? Dar unii tot erau nevoiți să-și bată mai des coasele.

Cu cât se suia mai sus soarele, căldura creștea tot mai tare și aerul deasupra luncilor se îngroșa de mireasma verdeții crude, răsturnată în brazde. De buze se lipea un fel de gust sărat, ca de buruieni sălbatice.

Din brazdele cosite ieri sau alaltăieri, din unele delnițe, se ridica, în căldura ce sporea, aroma ierbii călite, ori, și mai îmbătătoare, a celei uscate pe jumătate, mai cu seamă după ce cositurile mai vechi erau întoarse cu furcile de lemn, pe partea cealaltă, de femei și fete iuți și zvelte, răsărite parcă din pământ în iile lor albe cu catrințe și șorțuri negre.

Căldura, în valuri subțiri, începea să joace deasupra brazdelor, deasupra pieptului nesfârșit de iarbă, iar cosașii tot aruncau un ochi spre cer, când se opreau să-și ascută coasele.

Nu peste mult se puse liniștea peste lunci.

Ceasornicul viu din cer le făcu semn tuturor că-i vremea amiezii. Numai un cosaș harnic și sănătos poate să spună ce gustoasă e mâncarea la amiază și somnul ce-i urmează ca la poruncă, după o străveche lege a acestei munci grele.

Peste un ceas încep să răsune ciocanele pe nicovală, și îndată oamenii se înșiruie iar la treabă, fără nici o poruncă de nicăieri.

Se mai opresc puțin, la ojină, să tragă un gât de rachiu tare, să îmbuce o crestătură de slănină cu pâine, și încep din nou.

Cu cât se apropie seara, sunt tot mai veseli: răcoarea crește, de la o vreme începe să cadă și rouă, iar pe răcoare munca nu-i nici jumătate așa de grea ca pe căldură.

Până mai șuieră încă prin iarbă limbile de oțel, în răstimpuri când se ascut coasele, începe să se audă cristeiul, nu se știe niciodată de unde. Uneori pare că-i în gura coasei, dar nu-i, căci omul se oprește și caută, și acum îl aude într-alt loc. Dar nici nu-l vede nimeni, nici nu poate spune cineva de unde cântă, să-l poți zburătări cu o piatră.

E o pasăre a înșelăciunii, ca atâtea visuri de demult ale omului: când credea că a pus mâna pe unul – ia-l de unde nu-i!

Acum se înserează mai tare. Cosașii își adună în traistă uneltele, iau coasele în spate și, plini de vorbe spuse în gura mare, pornesc spre sat.

În urma lor rămân luncile rănite cu delnițe pline de brazde lungi, paralele, cu ierburi necosite și cu întâile căpițe mărunțele de iarbă, nici pe jumătate uscată, care vor fi împrăștiate mâine iar.

Mireasma ierbii călite se ține de cosași până departe. Ai zice că le-a pătruns în straie, în păr, cum aroma vieții din sânul naturii le-a pătruns sufletele.