LA FÂN.
Într-o săptămână iarba din toate luncile a fost răsturnată în brazde groase. Oamenii se grăbiseră să usuce fânul pe secetă, să-i rămână întreaga mireasmă și să-l clădească în căpițe fără să-l picure decât roua nopților,
— chiar dacă nu-l vor putea căra acasă să-l clădească în clăi mari, până ținea seninul.
Să-i rămână nu numai aroma îmbătătoare, ci și culoarea de-un verde palid, care se trecea cu totul, se spăla, când brazdele erau bătute zile întregi de ploi, sau când căpițele trebuiau mereu împrăștiate și uscate din nou. Atunci când fânul căpăta o culoare roșcată, și de multul întins și scuturat, florile se scuturau și rămâneau mai mult cotoare, ogrinji, decât fân, și vitele îl mâncau în silă.
Iar anul ăsta era nădejde să usuce și să adune fânul pe vreme bună. Nu-i vorbă că și oamenii se hărniciseră foc și satul întreg ieșise în lunci. Numai babele și moșnegii hodorogiți rău, care nu mai prea știau cum îi cheamă, rămaseră să păzească acasă, să dea buruieni purceilor și vițeilor și flămânzilor de copii mai mărunței care se tăvăleau în jocuri până începea să le cânte broaștele în pântece.
Sugacii erau toți în lunci. O furcă de fân într-o țepușe le ținea destul umbră. Unii erau înfășați până la grumaji, numai capul rotund, în căiță, li se vedea, cu pleoapele închise, cu obraji albi, fragezi, să-i tai cu un fir de păr.
Alții aveau crinișori mânuțelor slobode, și tot umblau cu ele să prindă parcă fire nevăzute din aer.
De la o vreme se pornea, când ici când colo, orăcăitul repezit al celor ce se deșteptau flămânzi, sau care flămânzeau ori se osteneau tot prinzând cu pălmuțele aerul.
Femei tinere aruncau greblele și se grăbeau să-i împace pe cei răzvrătiți.
Lucrul la fân, pe întinsul luncilor, era de multe feluri. Într-o delniță întorceau brazdele groase pe partea cealaltă, punând în bătaia soarelui iarba încă verde, care mirosea a suc sălbatic. Furcile ușoare de lemn lunecau cu îndemânare pe sub brazde și unii copilandri și copii se opinteau uneori, unde erau brazdele mai groase. Bărbații, chiar femeile, numai se jucau cu întorsul lor.
Într-altă delniță răscoleau cu furcile sau cu greblele brazdele întoarse înainte cu o zi, și fânul se scămoșa, să-l poată pătrunde cât mai tare căldura, și rămânea așa răscolit până după-amiază când se aduna și se clădea în căpițe.
În alte părți răscoleau fânul împrăștiat din căpițele mici, făcute de cu seară, să nu-l atingă nici roua. Încă nu era de tot uscat.
În alte delnițe începură să clădească căpițe mari, încă înainte de amiază fiind fânul deplin uscat.
Nu era copil, ieșit cu satul în luncă, să poată ținea o furcă în mână și să nu-și arate hărnicia. Părinții s-au îngrijit să aibă fiecare câte o furcă de lemn pe măsura lor: nouă și ușoară. Lucrau cu toată hotărârea, cu ochii mereu la cei mari, să vadă dacă le iau în seamă râvna, și unde nu puteau răsturna brazda, o lăsau și înaintau în rând cu ceilalți lucrători, iar vrunul care venea după ei răsturna fânul sau îl răscolea, să dreagă greșul, icul rămas nelucrat, părând că nu bagă de seamă nimic.
În vreme ce oamenii mari, femeile și chiar feciorași treceau cu furcile prin fân cu nepăsare, copiii suflau și asudau, dar nu ieșeau din rând.
Ți-e cald, mă Ionică?
Cald.
Vezi și ieși din rând și mai hodinește.
Mi-e cald, dar nu-s ostenit!
N-ai flămânzit?
Nu! Da’ ce? E amiază?
— La fân nu este amiază, ci când i foame omului și când se isprăvește un rând de lucru.
Acum, după ce isprăvim cu răscolitul, vom aștepta să se usuce bine. Poți mânca dacă ți-e foame.
— Nu mi-e foame! Las’ să isprăvim întâi cu răscolitul.
Vro câțiva mai mici, care n-au furci ca furcile, ci niște lăstărașe cu două brațe, ușoare ca pentru ei, se tot amestecă printre lucrători și se silesc și ei să răscolească unde lucrează alții.
Ce mai furcă frumoasă ai, măi Pătruț!
Mi-a făcut-o tata dintr-o salcie.
Bună furcă! Și coarnele i-s ascuțite.
Copilul se uită la furcă, parcă acum o vede întâia oară.
— Ascuțită, da, și uite cum intră în fân, răspunde copilul și se repede cu mica lui unealtă neputincioasă. Unele au coarnele prea subțiri, se mai rupe câte unul, și atunci voinicul strâmbă gura și începe să trâmbițeze.
Dar prin mijlocul luncilor curge un pârâu care nu seacă decât în secetă mare și, repede, unul dintre muncitori îi taie o nouă furcă din sălciile ce cresc de-a lungul pârâului, și-l împacă pe cel deznădăjduit, care se avântă din nou la treabă, și mai înverșunat.
Prin delnițele unde încep să se clădească căpițele încă înainte de amiază, fânul îl cară numai bărbații, iar femeile greblează.
Greblează și copiii, cu unelte mai mici, cele mai multe nouă, și se bucură cât de ușor lunecă colții de lemn prin tunsura regulată, rasă până la pământ, semn că s-a cosit bine anul acesta și au fost meșteri buni cosașii.
Alții se reped uneori la furcă, aruncând grebla și duc și ei fân în căpiță. Prind în coarne câte o pală de fân, o ridică deasupra capului și le pare că duc o căpiță întreagă.
După-amiază munca asta se înfiripă de-a rândul prin lunci. În multe delnițe e fânul uscat de tot și oamenii croiesc căpițele, tot cărând în furci de lemn cu coarne lungi mătăhale mari de fân, pe care uneori abia le ridică de la pământ deasupra capului, și din care radiază valuri de căldură, înfierbântate cum au fost de văpaia soarelui.
Nu se desprinde numai căldura din fânul purtat în furci, ci și mireasma florilor uscate, și muncitorii când ajung la căpițe se simt oleacă amețiți și li se pare că au intrat cu capul în răcoare, după ce au aruncat uriașa căciulă pe căpiță.
Femeile greblează cu repeziciune și tot adună noi valuri de fân, ca niște troiene, în care își împlântă furcile cărătorii la căpițe.
Ele-s în straie curate ca de sărbătoare, vorbesc tare, strigă una de la alta, și de la o vreme, când începe a se răcori, câte una pornește un cântec, și uneori i se alătură și altele.
Bărbați, feciori, copilandri parcă lucrează și mai crâncen în aroma cântecelor și multora li s-a umezit cămașa în spate, pe care s-au lipit flori de fân.
— Asta-i Anica Surdului, zice vrun bărbat de la cine știe a câta delniță de la cântăreață.
Are un glas să te scoale din morți. —
Și e și frimoasă și harnică.
Mama Anicăi a fost și ea o cântăreață vestită.
— Cântă ea și Anica Surdului, dar s-o auziți, când va începe, pe Sora Dinului!
— E la fân și ea?
— Ei au isprăvit ieri, dar azi ajută mătușă-si. Poate fi a șasea delniță de la noi.
— Păi da, Sora n-are pereche în nouă sate. În vara trecută au trecut prin sat vro trei domni, care umblau după povești și cântece, și abia a scăpat fata de ei, nici una nici două s-o ducă cu ei la oraș, s-o audă și domnii cei mari.
— Am auzit și eu. Dar ce domni vor mai fi și ăia care umblă vara prin sate după povești?
— Păi vor fi oameni care n-au nici o treabă, niște îmbuibați care nu mai știu cum să-și treacă vremea.
— Ba ăștia mâncau din traistă pită cu slănină și cu ceapă, ca orice drumeț.
Oamenii vorbeau ducând mereu în furci mari încărcături de fân, de sub care nu li se mai vedeau decât picioarele. Vorbeau după ce aruncau fânul pe căpițe.
Pe multe căpițe se vedea câte un copil care se urca aici să „îndese” fânul, dar mai cu seamă pentru plăcerea lui de a se vedea sus și de a se urca tot mai sus o dată cu creșterea căpiței. Pe căpițele din luncile mai depărtate, copiilor cufundați în fân nu li se vedeau decât pălăriuțele rotunde, negre ca niște ciori.
Când muncitorii începeau să facă vârful căpiței, îi coborau întinzându-le furca de lemn de care să se prindă. Jos, li se părea celor care au făcut mai întâi slujba asta că s-au coborât din cer și o vreme rămâneau amețiți.
Erau în lunci, veniți cu satul, și copii prea curajoși, care vroiau să-i suie și pe ei pe căpițe, deși erau prea mici pentru treaba asta.
Câte unul cât ce ajungea sus și se cufunda în fân, începea să urle, cât trebuia coborât în grabă; alții însă, deși amețeau la așa înălțimi, strângeau încruntați din dinți și nu se făceau de rușine.
Hei! ce mai umbră aruncau căpițele gata greblate și netezite ca de sărbătoare, ca fetele când merg la joc – colo, după ojină, când soarele începea să coboare spre asfințit!
Acum era lumea sugacilor, care, sătui, dormeau buștean în umbra plină de mireasma fânului nou!
Erau unii țărani meșteri mari în clăditul căpițelor. Le croiau cu temei, le așezau cu grijă palele de fân și le băteau bine cu furcile, le înălțau pe-o fărmă în toată circumferința, le subțiau cu meșteșug, nemailăsând pe alții să pună fân, ci numai ei. De sub mâna lor vârfurile ieșeau îndulcite cu măsură, tot mai subțiri, până nu mai încăpea deasupra decât fân cât să-și facă cioara cuibul.
Tot atât de zveltă era și umbra lor pe cositura țepoasă.
Altele erau croite rău, groase, prea pieptoase, cu vârful pus prea repede, unde se nimereau mâini mai neîndemânatice sau cu mai puțină experiență. Peste cele clădite cu meșteșug putea să plouă cât de bine, nu răzbătea apa, fugea pe fire în jos; în cele făcute rău sau de mântuială, apa intra și fânul trebuia uscat din nou. Dar cele mai multe erau bine clădite.
Umbrele lor creșteau mereu cu cât cobora soarele.
Lucrătorii se grăbeau să strângă fânul până nu se umezea de roua ce cădea din belșug, îndată ce începea să se răcorească.
Pe cel ce nu era uscat de tot îl grămădeau la repezeală în căpițe mici, abia înfiripate, și aici se îmbulzeau copiii care – dacă li se rupeau furcile firave – duceau fânul cu brațele, înverșunați de-o hărnicie mare.
Glumele zburau de la o delniță la alta.
— Uite, mă, căpiță făcută de Nicodim! Ce borțoasă și negreblată.
— Borțoasă, că e gata să nască una! Nu vezi cum s-a lăsat într-o parte?
— Caută niște proptele, Nicodime, și o reazemă!
— Da’ căpițele făcute de Ionu’
Mărgineanului? Îs mai strâmbe ca el.
— Te poți ascunde în gropile ce le-au rămas în coaste.
— Bine că-s mai frumoase ale tale! Ia te uită că una ți s-a și răsturnat!
Bărbații lucrează până târziu. Femeile au plecat de mult acasă. Nu numai cele cu copii sugaci, ci toate, să pregătească cina pe când vor sosi muncitorii. Copiii s-au luat și ei după mame. Îi dor picioarele și abia apucă să ajungă acasă.
Acum pleacă și bărbații cu furcile în spate, veseli și ușori, ca după o muncă ce a fost pentru ei numai floare la ureche.
În lunci rămân căpițele tăcute, tainice, care nu mai au umbră. Căci înserarea întinde vălul ei ușor, uniform, peste lunci și peste lumea întreagă.
Numai mireasma fânului mai stăruie în aer deasupra luncilor și, dusă de boare, până departe peste câmp. În liniștea ce crește mereu nu se mai aude nici o larmă, nici un strigăt, nici un răget de vită; toate au coborât către sat. Deasupra luncilor se împânzește numai cri-criul necurmat al greierilor și aroma fânului nou.