La o nuntă

LA O NUNTĂ.

Mihail Codrea se hotărî, în cele din urmă, să-și mărite fata. Cum n-avusese decît un singur copil, pe Linuța, se obișnuise cu-o viață tihnită. Dar de când fata își pusese catrință, noroc bun! Hodină și pace-n casa lui nu s-a mai aflat! Când o păruială, când o bătaie strașnică între tinerii satului – pentru Linuța. Și, de-aici, vorbe-ntre oameni, ceartă acasă cu femeia, năduf la inimă și tulburare în sufletul lui Mihail.

„Stai, că pun eu capăt la toate!” își zise într-o bună-dimineață, și încă-n seara aceea se făcu încredințarea, și peste patru săptămâni fu hotărâtă cununia.

Feciorul era din neamuri, avea patru boi, dar, de când știa că Linuța are să-i fie nevastă, umbla pe ulițele satului ca și când ar fi avut doisprezece boi, nu patru.

Fata? Ei! Fata era o șopârlă de copilă, de să-ți scape printre mâini, ca un pește luciu.

Cu ochii ei căprui, a băgat draci în mulți feciori; din unii i-a mai scos ea cu vreo vorbă bună, în alții i-a lăsat acolo, să se înmulțească. Dar de vreun voinic anume nu s-a legat. Când a înțeles că se mărită, a clătinat din cap, ca și când ar fi zis „nu-mi pasă!”, și s-a apucat îndată să-și puie în rând veșmintele de zestre, la care începuse să coase de când era de doisprezece ani. Seara, în ziua nunții, cinară nuntașii o mulțime de mănâncări, începură să beie vin cumu-i uleiul, căci Mihail Codrea avea în sat viile cele mai mari și vinul cel mai vechi. Și veselia se dezlănțui deodată din piepturile tuturor, și casele lui Codrea vuiau de chiote, de cântece și de voie bună.

Dar mireasa, de când s-a pus la masă și-a început să cânte ceterașul, nu și-a mai luat ochii de la el. A gustat puțin din mănâncări, și-a muiat buzele, că-i ardeau, în vinul răcoritor, și, de-aci încolo, privea la muzicantul acela. Că ce i-a trăsnit lui Codrea prin cap? Iată, s-a hotărât ca la nunta fetei sale să n-aducă țigan ceteraș în casă, ci un românaș pe care-l știa el. Ș-a trimis căruța într-al treilea sat, și duminică dimineață străinul era în curtea lui Mihail, cu cetera subsuoară.

Și Linuța privea la ceterașul acela. Ar fi voit să știe cum îl cheamă, ar fi voit să știe de unde-i, ar fi voit să-l întrebe ceva. Și, pe când nuntașii se veseleau, Linuța stătea înlemnită la masă și se frământa cu gândurile.

La început nu băgară nuntașii de seamă că Linuța nici nu bea, nici nu mănâncă. Dar, după ce vinul revărsă căldură-n inimi și văpăi de foc, unii începură să privească la mireasă.

Așa-i stă bine, ziceau unii, mireasa să fie supărată când se desparte de părinți.

Așa-i frumos, să nu se vadă c-a așteptat măritișul, spuneau alții.

Tinerii începură să frământe pământul.

Când o fată, când alta, când o nevastă tânără treceau, tocmindu-și năframa, printre scaune și mese, la mijloc, unde le-așteptau jucătorii.

Linuța a jucat puțin, i-a venit să amețească și s-a dus iar la locul ei; și ochii i se legară iar de muzicant. Aflase ceva. Aflase că-l cheamă Nicodim. Întâi s-a minunat de numele acesta străin, apoi, încet-încet, numele i se păru tot mai cunoscut, până ce, în urmă, i se păru că-l știe de un veac. Dar, după ce a știut atâta despre el, deodată o cuprinse o neliniște mare și nu mai avu astâmpăr. Se ridică de pe scaun și se apropie de străin.

— Măi bădiță Nicodime, din ce sat ești tu?

Tânărul își ridică ochii de pe ceteră și privi la Linuța ca la o minune. Se părea că până-acum nici n-o văzuse.

— Din satul cu florile, fetică, zise el, zâmbind sub mustățile negre.

— Ba nu glumi, ci spune-mi, tu de unde ești?

Flăcăul nu-i mai zise nimic. Își înclină capul pe vioară și începu să cânte un cântec nou, plin de înfiorări tainice. Linuța porni la locul ei, cu inima strânsă, gata să-i dea lacrimile.

Și, de-aici încolo, muzicantul nu mai cânta ce-i porunceau oaspeții beți. Ci toate cântecele pe care le avea el mai dragi începură să tremure, să adie, să plângă prin casă și în sufletul Linuței. Bărbatul cel nou băgă ceva de seamă, dădu târcoale în jurul Linuței, dar Linuța nu-l vedea, nu-l auzea. În ea se trezise ceva nespus de dulce și dureros, care creștea cu fiecare cântec al lui Nicodim.

Și iată numai că Linuța se ridică iar, merge la străin, își ia cununa de flori de pe cap și o pune pe capul lui Nicodim, apoi șade lângă el și începe să-l dezmierde. Lui Nicodim îi amuți vioara, i se înmuiară mâinile și privea undeva departe-departe.

Brava! strigară nuntașii, asta-i bună glumă, asta-i adevărată păcăleală!

Ba mie mi se pare că-i curată batjocură, zise Mihail Codrea. Eu n-am adus țigan la casă, ci român. Dar Linuța asta tot așa-ntr-o dungă a fost, de când o știu.

Și porni odată dintre cumetri, să-i spună fetei să nu facă prostii.

Ginerele pufăia, ca și când ar fi vrut să se înece, și mai căpătă răsuflet numai când văzu pe socru-său venind.

Amândoi, însă, rămaseră zăpăciți când se apropiară și văzură pe Linuța. Că o mână-i sta pe genunchiul lui Nicodim și îl privea în ochi ca fermecată, ca dusă de pe lume.

Îți place cum cântă Nicodim, tu fată?

Place, tată!

Da-mi pare că-ți place și de ceteraș, adăugă ginerele.

De el îmi place și mai tare! Și vedeți amândoi că are de cine să-mi placă! Și fata învălui iar pe Nicodim în privirile ei calde.

— Ba să te duci tu dracului, să nu-mi faci casa de rușine, zise Mihail, întunecat deodată.

— Ce rușine? zise fata, sculându-se și mergând la locul ei.

De-aici încolo Nicodim începu iar să cânte de joc. Și unde nu i-a pus îndată și pe bătrâni să tropăie, de părea că se clatină pământul.

Și cum jucăuși erau tot mai mulți, și locul de jucat tot mai strâmt, Nicodim se sculă de pe scaun, schimbă o privire cu Linuța și începu a tot face câte un pas spre ușă, ferindu-se de învălmășeală.

Ținu un joc lung și frământat. Părea că anume vrea să-i frământe cu zicala, să-i obosească, așa trăgea pe coarde Nicodim.

Deodată, aria se rupse, și toți alergară să se răcorească cu un pahar de vin. Și, până să răsufle, până să închine, până să se așeze fiecare la locul lui, iată numai că intră un mort în casă, și mortul acela era bărbățelul Linuței.

Abia putu îngâna:

— Au pierit în noapte!

Între nuntași s-a făcut deodată o mare învălmășeală. Mulți năvăliră, îmbulzindu-se pe ușă, să vadă unde-s, să-i aducă, să mai râdă și de gluma asta. Dar ginerele și tatăl fetei se urcară pe cal și porniră în puterea nopții. Mihail Codrea știa, ginerele simțea că nu-i o glumă fuga asta. Fetele priveau mirate, femeile tinere se coteau, râzând, iar bărbații începură să beie și să spuie istorii de pe la nunți. Le veni în grabă pofta de joc, dar nu mai era ceteră. Un bătrân luă fluierul, și jocul se urmă până dimineața.

Pe Linuța n-au găsit-o nici ginerele, nici socrul. Poate se vor fi ascuns undeva pe aproape, că noaptea a fost întunecoasă tare.

Dar au trecut și săptămâni și n-au mai aflat-o, nici pe ea, nici pe ceteraș. Ginerele se bolnăvi de inimă rea și de rușine și n-a mai ieșit din casă să dea ochi cu lumea. Iar de cei doi fugiți n-a mai știut satul nimic, niciodată.