La pădure

LA PĂDURE.

N-a mai putut răzbi cu el: de două zile se ținea după tatăl său prin curte, prin grădină, la tăietorul de lemne, pe la șira de paie din grădina șurii.

— Mă iei cu dumneata, tată? Zău, ia-mă și pe mine!

Auzise vorbindu-se în casă că omul va trebui să meargă la pădure, să aducă un car de vârfuri, din cele rămase din iarnă în delnița ieșită lui la sorți. Fănică văzuse că în curte nu mai erau decât câteva brațe de crengi uscate în locul unde fusese o grămadă mare și pricepu că tatăl său va trebui să aducă altele.

Tatăl său nu-i prea răspundea, se făcea că nu-l aude și nu-l vede. Dar Fănică se ținea scai de el și nu ostenea să se roage.

Nu mai ieșise din sat până acum. Nici în car n-a fost, decât din curte până-n drum. Și, Doamne, ce bine era în car! Să nu te mai cobori! Dar când ajungea carul lor în calea ce ducea la câmp, tatăl său, fără să mai oprească boii, îl lua pe sus și-l punea în drum.

De multe ori Fănică se zvârcolea și răcnea în brațele românului, până atingea pământul cu picioarele.

— Aha! De ăștia îmi ești? Bine că știu! Altă dată nu te mai aduc nici până aici!

Când îl auzea pe tatăl său vorbind așa și părând mânios, Fănică tăcea îndată și numai lacrimile de pe obraz arătau că a plâns.

Anii cât a fost mic atâta era drumul său în car. Dar acum nu mai era mic și tatăl său l-ar putea duce cu carul până la pădure, unde-o fi pădurea aia, dar de bună seamă era drum lung până acolo, că din sat nu se vedea nici o pădure. Și să meargă în car atâta vreme! I se lumina fața la gândul ăsta. Apoi, îndată ce-i veni în minte că poate tatăl său nu-l va lua cu el, buzele i se încrețeau spre plâns, și uneori se miorlăia:

Mă duci și pe mine, tată?

De! Voi duce un plângoce ca tine!

Atunci îndată i se descrețeau buzele.

Da’ nu plâng! Mă iei cu dumneata?

În ziua când începu să gătească pentru pădure carul și Fănică era tot în picioarele lui și tot cu lacrimi în ochii măriți de așteptare, tatăl său zise:

Vom vedea ce va zice și mamă-ta.

Mama mă lasă, se învioră copilul.

— Te lasă că vrea să mai scape de tine. Dar bunică-ta ce zice?

— Mă lasă și ea. Numai zice să am grijă să nu cad din car când vom veni cu lemnele.

— Apăi vezi! Este o primejdie!

— Nu mă voi sui în vârful carului pe lemne, ci voi veni pe jos cu dumneata!

Măi, măi! Ți s-a și urât cu carul?

Nu mi s-a urât, dar dacă zice bunica să nu cad.

— Numai copiii mici cad și dacă ți-e frică nu te mai duc nicăieri.

Fănică puse buza și începu să trâmbițeze în toată legea. La vorbele de mai înainte ale tatălui său și din glasul lui domol înțelesese că nu se mai împotrivește și-i păruse că a prins pe Dumnezeu de picior. Și acum, deodată, i-a turnat o cofă de apă rece în cap.

Ieși și mamă-sa și bunica din casă să vadă pentru ce plânge așa de tare.

Ce-i cu el? Ce are? întreabă mamă-sa. Nu mai plânge, măi Fănică!

Ce să aibă? E prea mic și fricos să-l duc în pădure. Se teme să vină îndărăt în carul încărcat cu lemne, zice că va veni pe jos. Dar cum să vină pe jos atâta drum un copil ca el? Ar trebui să-l aduc în brațe.

Mai taci și tu și ia copilul cu tine, zise bunica. Încă n-a ieșit din sat și-i trecut de cinci anișori.

Dacă zici dumneata, îl duc. Dar dacă va vedea un lup în pădure?

Nu va mai vedea nici un lup, și mai ține-ți și tu gura odată. Îl fierbi pe bietul copil în toate apele, zise mama.

Dacă l-ai făcut fricos, eu ce să-i fac?

Acu, de-o probă, îl iau la pădure, să nu vi se pară că-l necăjesc anume.

Fănică tăcuse de mult din plâns. Își ștersese și lacrimile cu mâneca largă a cămășuței. Ascultase cu încordare toate vorbele și acum era încredințat că-l duce la pădure.

Începu să zburde prin curte, să se învârtă în jurul carului, să alerge în poiată să vadă boii, să fugă în casă și să iasă iar.

Cum i-ar fi plăcut acum lui să fie fecior mare, să dezlege boii de la iesle, să-i prindă el la jug, să fie mai repede gata de drum! Ori el să înjuge numai pe Bodor, iar pe Joian să-l lase pe mâna tatălui său, că era cam împungaciu!

Erau acum toate gata la car, funia cea lungă și groasă era strânsă și pusă cu belciugul în capătul loitrei, securea era la locul ei în inelul de fier, boii erau înjugați, numai traista cu merinde mai trebuia.

Când veni bunica cu ea, omul o luă în mână, o cântări, se uită la ea și zise: Mi se pare că v-ați uitat că suntem două guri.

Am pus mâncare destulă, n-avea grijă.

— Până la pădure va flămânzi copilul. Apoi în pădure și la întoarcere? Va trebui să fie tot cu traista după el!

— Nu mi-e foame, tată!

— Numai asta ar mai trebui să-ți fie foame până ce nici n-am ieșit din curte. Sui în car!

Fănică se cuibări repede într-un ungher, înainte, pe scândura tare.

Ieșiră în drum și nu peste mult timp ajunseră deasupra satului. Calea era încă plină de bruși și carul hurduca tare. Până la un loc drumul urca mereu și Fănică vedea acum mai întâi satul întreg. Îl luă cu amețeală; atâtea case! Câte vor fi? Și toate sunt în satul lor. Mare sat! Și uite ce multe grădini, toate pline de pomi! La spatele caselor și a șurilor era o mare de verdeață.

Poate așa va fi și pădurea!

Și boii înaintau încet, rumegând, și tatăl său îi mai îndemna cu câte-o vorbă.

— Cea, Bodor! Hăis, Joian!

Of! Doamne! Ce n-ar da el să șadă pe ceaglău, cu biciul pe spate, în locul tatălui său, și să mâne boii! El ar pocni din când în când și din bici.

Ajunseră deasupra urcușului și acum se deschidea, jurîmprejur, zarea până departe.

Uneori carul hurduca așa de tare prin bruși, încât Fănică se prindea cu mâna de loitre; începură să-l doară toate mădularele și să-i amorțească piciorul care era sub el. Se mai răsucea luându-și altă poziție, dar de la o vreme, oricum se așeza în car, îl dureau toate cele. Și pădurea încă nu se vedea nicăieri.

Parcă ai înțepenit, măi Fănică!

Ba nu, dar mi-a amorțit oleacă un picior.

Mai întinde-ți-l și tu!

Mai este mult?

Ce să fie?

Până la pădure.

Ce? Te-ai săturat de car?

Nu, dar nu văd pădurea.

— Vei vedea-o în curând. Acuși începem să coborâm, și în groapă se întinde pădurea. Dar nu ți-e foame?

— Nu!

— Spune dacă ți-e foame, că hurducatul ăsta flămânzește pe om. Copilul simțea parcă deșertul din el. Era lihod pe dinăuntru. Dar îi era rușine să spună că-i foame.

Treceau printre holdele de toamnă, mărișoare pentru luna mai, și mireasma verdeții umplea văzduhul și amețea puțin pe copil, ca o băutură.

Când se ostenea de privit în depărtări, se uita prin leasa carului cum fuge pământul dedesubt. Era și asta o mare minune ca și nemărginirea în care parcă plutea cu boii, cu car cu tot.

Ehei! Dar acum chiar îl dor toate mădularele! De când tot vin, tot vin și nu mai ajung la pădure. Începură a coborî și numaidecât în vale, înaintea lor, se văzu pădurea tălăzuindu-se până-ntr-ale zări.

— Dac-ai înțepenit, poți veni și pe jos la vale, e ușor, nu te ostenești, zise omul când opri boii să mai răsufle.

Dar Fănică rămase în car. De-acolo vedea mai bine pădurea.

Asta era pădurea!

Nu! Nu era asta! Fănică nu văzu decât tot orizontul depărtat. O întunecime neclintită.

Copilul nu simți pădurea decât când intrară cu carul în ea pe-o cale îngustă, mai mult pajiște decât cale, peste care se bolteau coroanele puternice ale stejarilor și fagilor.

Îl săgetă deodată prin inimă și pofti să se coboare din car. Simți că a intrat într-o altă împărăție, în care era și străin și tare acasă.

Parcă-l îmbrățișa o ființă de neguri, ceva cald și bun și ocrotitor și nu-i mai trebui car.

— Acum oprim puțin, Fănică, și îmbucăm ceva, că mi s-a făcut și mie foame. După ce-om mânca, te poți coborî dacă vrei.

— Vreau!

Dar ce bucate mai erau cele din traistă?

Era numai pită cu slănină și mămăligă rece cu brânză și cu ceapă, dar parcă erau dintr-altă lume. Așa gustoase n-a mai mâncat el! Și așa flămând încă n-a mai fost!

Aici este și un izvor. Nu ți-e sete, măi Fănică?

Ba mi-e tare sete!

Băură și porniră cu carul mai departe. În curând ajunseră la delnița lor, în tăietură, și omul dejugă boii și-i lăsă la păscut.

În tăietură era pășune mare și grasă și boii nu se prea mișcau dintr-un loc. Omul începu să încarce carul, iar Fănică intră în tufărișul tăieturii, până la piept. Nu înotă multă vreme în desimea aceea mirositoare de lujeri tineri, de iarbă, de flori sălbatice cu mireasmă tare, nu cuteză să se depărteze prea tare de boi.

Ei erau lumea lui de-acasă, iar aici era altă lume: îmbătătoare, amețitoare, străină și sălbatică.

Și totuși, ce mângâiere îi pătrundea întreaga ființă cum se lăsase jos în iarba înaltă, din care nu i se mai vedea decât pălăriuța.

Deosebea aroma unei ierbi pe care o aducea uneori tatăl său acasă și o punea la grindă, iar mamă-sa în lada cu haine. Așadar aici creștea paranginea, își zise el. Și o altă mireasmă ațâțătoare venea până la el uneori.

Vezi bine, o cunoaște el și pe asta. E a dumbravnicului, pe care îl aduceau copiii mari, care pășteau vitele pe lângă pădure.

Să meargă și el să caute? Dar dacă va rătăci și se va pierde prin tufele astea? De la o vreme nu se mai putu împotrivi; va căuta doar numai până de unde se văd boii!

Când să se ridice din iarba parfumată văzu plutind în cer, deasupra tăieturii, o pasăre mare. Zbura în cercuri, cu aripile întinse, fără să fâlfâie vreodată, și se învârtea în același loc. Nu era nici uliul cel mare, hârăul, care se învârtea uneori și deasupra curții lor – era cu mult mai mare. Și din când în când pătrundea de-acolo, din înălțimi, un strigăt scurt, ascuțit. Un fel de cheunat.

Oare pasărea trimitea țipătul acela? Dar altul cine?

Privi multă vreme rotirea de sus, ce desena un cerc negru pe cer, apoi, durându-l grumajii, își plecă capul. Printre lujerii tineri și fragezi din fața lui se făcea ca o cărare prin care putea vedea mai departe. Își uită de iarba mirositoare pe care voia să o culeagă și privirile îi fură atrase de-o pată sură, drept pe cărare înainte, care se tot mișca.

Ce putea fi?

Se uită peste umăr și văzu boii aproape păscând liniștiți iarba grasă.

— Ce să fie? se miră el.

De mișcat se mișca, de bună seamă, parcă era cu cap și păștea la iarbă. Va fi vreo oaie, vreun miel? Dar de unde să fi venit în tăietură așa departe?

Deodată Fănică scoase un țipăt: pasărea din văzduh, lăsându-se în cap, căzu ca fulgerul drept deasupra vietății care se mișca în cărăruia aceea. Dar în aceeași clipă se învăluiră tufișurile din apropiere și copilul nu mai văzu în cărare nimic. Și îndată pasărea își luă zborul, fâlfâind din aripile grozav de mari.

Așa aripi Fănică n-a mai văzut.

— Bine că a scăpat! auzi din spate, din dreptul boilor, pe tatăl său. Copilul îl privi neînțelegând nimic.

N-ai văzut?

Am văzut!

— Și nu știi ce s-a întâmplat? Fănică clătină din cap că nu.

— A fost un fel de vultur, un uliu mare de tot, care a vrut să prindă un pui de iepure. Dar se vede că iepurașul a fost un șoldan și s-a ascuns în tufă. Acolo tâlharul n-are ce-i face, se încurcă cu aripile și nu mai poate zbura.

Bine că a scăpat săracul! Fănică nu înțelese în grabă ce-i spunea tatăl său. Era încă înfricoșat de săgetarea păsării negre prin văzduh.

— Bine că a scăpat iepurele, zise el într-un târziu, scârbit parcă de toată întâmplarea.

— Uneori scapă, alteori nu; asta merge după istețime și iuțime. Copilul simți o amărăciune în suflet, care îi risipi pe-o vreme bucuria ce-l copleșise aici, în tăietură. Să vrea să omoare un iepuraș? Ce pasăre blestemată?

— Am isprăvit de încărcat, Fănică. Haida să mănâncăm, că-i ojina, și să plecăm, să nu ne apuce noaptea pe drum. Către casă nu-i fu frică copilului în carul încărcat cu lemne. Era și tatăl său în car, lângă el.

Fănică tăcea mereu. Omul începu să fredoneze o doină. Copilul asculta, dar nu-l auzea. Gândul lui se înfunda mereu în lucruri neînțelese parcă, în aerul acela străin din pădure, într-o lume nouă.