La săniuș

LA SĂNIUȘ.

Numai la o săptămână după Crăciun s-a înstăpânit iarna peste lume, până la marginile zării. S-a pus cu temei, să nu se mai clintească până vor începe să bată vânturile primăverii. Cojoc gros ca în anul acesta, spun bătrânii, n-a mai avut dumneaei de ani de zile.

Ulițele satului s-au ridicat, astupând și pâraie și șanțuri și podețele de la intrarea curților: nici nu mai semănau a ulițe, ci a fâși late de câmpie acoperite de covorul alb și gros.

Toate casele din sat par mai mici – ca și când s-ar fi cufundat – și au căzut într-un somn adânc sub acoperișurile grele de zăpadă, cu streșinile mai aproape de pământ.

Cine a văzut satul în toamnă, ori chiar cu două săptămâni înainte de Crăciun, nu l-ar mai cunoaște: e un sat străin.

Pare o arătare de pe alt tărâm, străin și localnicilor, dar mai ales copiilor, care nu se mai satură să privească noua înfățișare: portițele, gardurile, șurile, șoproanele —oriunde a fost un acoperiș – se pitulează acum sub învelișul greu de omăt, cufundate într-o pace adâncă.

Copiii mai mici privesc prin fereastră minunea de-afară, cei mai mărișori ies și în curte să vadă, dar repede li se înroșesc urechile.

Odată cu încetarea ninsorii s-a înseninat și s-a pus pe un pui de ger să li se lipească degetele de clanța de fier a ușii. Intrau curând în casă tropotind din cizmulițele tivite la tureac, sus, cu piele roșie, și cărora în sat li se spune: călțuni. Numai fetițele purtau cizmulițe.

Cerul se înălțase tare deasupra satului, și din hoarnele ce ieșeau prin acoperișurile albe se înălțau suluri drepte de fum. Nu mișca nimic în văzduh. Vânturile, după ce spulberară câteva zile zăpada, ridicând troiene lungi și înalte, ca niște întărituri ale iernii, se mistuiră undeva după orizont.

Nici o mișcare pe ulițe, câteva zile până a ținut gerul cel mare. Satul părea pustiu, aruncat și încremenit în groaza asta de o putere peste fire.

Apoi frigul se slobozi binișor și oamenii, scoțându-și săniile de sub adăpostul șoproanelor, începură să le încarce cu gunoi.

Aproape în fiecare curte, înaintea grajdurilor, erau grămezi mai mari sau mai mici de gunoi, după câte vite avea fiecare plugar.

Nu era nici un drum de sanie, dar se făcu în grabă: talpa săniilor nu se cufunda în zăpada înghețată, ci luneca pe deasupra ei.

În schimb vitele trebuiră potcovite. Zile în șir răsunară cele trei făuriști din sat, cântecul ciocanului țiuia ascuțit în văzduh.

Pe ulițele mai umblate de sănii se iviră dungi albastre, care străluceau în razele piezișe ale soarelui cu dinți, încât îți luau vederea. Era lunecușul lăsat de tălpile late de lemn, care nu erau ferecate cu rafuri de fier, și care, la cotituri, se întoroiau, părând că vor să se învârtă în jurul lor.

Copiii se bucurară mai întâi și de muierea frigului, și de drumul săniilor făcut pe uliță.

Ieșiră și ei în grabă cu săniuțele. Unele erau făcute de meșteri buni, cioplite frumos, încheiate temeinic, altele erau mai din topor, dovedind fiecare priceperea părintelui sau a unui frate mai mare.

Întâi se iviră mai puține, cu băieți mai mărișori; apoi tot mai multe, cu copii și copile și mai mărunței. Se umplură ulițele cu căciuli de toate formele, cele mai multe, prea mari pentru ei, le cădeau peste ochi și mereu trebuiau să le ridice cu mâna. Căciula nu se face pentru un an-doi și trebuia s-o croiască mai mare – credeau părinții – să-i fie bună copilului și când va crește mărișor.

Cei mai mici erau așa de gros îmbrăcați, încât abia-și mișcau brațele, pe care le țineau departe de trup ca și când nu ar fi fost ale lor, ci unele străine.

Rânduri mișcătoare începură să curgă pe ulițe, pe drumul făcut de săniile care duceau gunoi. Unele fugeau mai tare, altele mai încet, după cum erau de tari și ageri de picior cei ce trăgeau săniuțele. Se schimbau mereu cai și stăpâni, căci săniile singure nu mergeau fiind ulițele drepte, mai fără povârnișuri chiar, decât erau sub zăpadă.

Din zi în zi săniuțele de pe ulițe începură a se rări. Copiii mai mari și chiar cei numai mărișori porneau cu săniuțele pe coasta din capul satului din sus, către răsărit. Era o coastă înaltă, largă, de unde puteau pleca, din vârful ei, deodată zeci de săniuțe și veneau ca trăsnetul până la poalele ei, unde era loc șes, adăpostit – nu ducea pe-aici nici un drum de care. Era, din vremuri vechi, locul de săniat al satului.

Și nu veneau numai copii, ci și feciorași și feciori mari în unele după-amiezi, mai ales duminicile și în sărbători. Ei veneau cu sănii largi cu care aduceau și lemne din pădure, cu patru pari înfipți în capetele tălpilor, cu câteva scânduri drept leasă, și altele pe de lături.

Într-unele se grămădeau și zece inși deodată. Când se urnea din vârful coastei una dintre ele, era adevărat prăpăd: vâjâia ca vijelia. Să nu fi întâlnit în cale nici săniuțe, nici om, că era primejdie mare.

Știau și ei, și nu intrau pe dâra micilor sănii, ci mai la o parte, căci loc era destul la coborâș. Știau și copiii, și se trăgeau și ei mai deoparte de ele, și multă vreme uitau să se mai sănieze. Și se uitau la fulgerarea săniilor mari, în care chiuiau feciori și feciorași.

Dar se întâmpla uneori, când sănii de cele mari erau mai multe și porneau din vârful coastei una după alta prea aproape, să se ajungă, să se izbească, să se răstoarne și să vezi rostogolindu-se prin zăpadă feciori mari și feciorași, unii râzând, alții ocărând, ba se iscau mai rar și certe și chiar bătăi cu cei vinovați pentru răsturnare.

Așa că nu-i nici o mirare că doi băieți vecini, copii de doi ani la școală, prinși veri la Sântoader, trebuiră să se roage zile în șir până îi lăsară părinții să se ducă la săniușul de pe coastă.

Se săturară să se sănieze pe uliță, în rând cu cei mici. Oricât de repede ar fi alergat calul, nu se putea asemăna cu lunecarea pe coastă în jos. Nu! Nici poveste! Au fost și ei iarna trecută de vreo două ori, cu un frate mai mare al lui Vasilică.

Dar anul ăsta fratele lui Vasilică era în armată, iar Niculiță, tovarășul lui, nu avea mai mare decât o soră. Dar o fată mare cum să vină cu ei la săniat pe coastă? Ar fi râs-o toți feciorii, socotea Niculiță.

Așa că anul acesta trebuiau să se ducă singuri.

Să se ducă dacă-i vor lăsa părinții, dar ei se socotiră mult până să le dea voie.

— Dacă pățiți ceva, nici să nu mai veniți acasă. Să plecați în lume! Cine a mai văzut așa copii neascultători!

Plecară supărați, până ce ieșiră din curte.

Mergeau cu sania lui Vasilică. Era mai tare și mai frumoasă.

Măi! Ne-au lăsat!

Bine că ne-au lăsat!

— Acum hai s-o tulim! Se făcură amândoi cai și porniră în fugă către coasta săniușului.

Când se apropiară, stătură cu răsuflarea oprită; nu de alergare, ci de mirare cum veneau, ca din praștie, săniuțele pe coastă, la vale. Cinci, șase, opt, în zece rânduri, drepte, linie, coborau și într-o clipă erau la poale. La coborâș nu se prea vedeau bine cei din săniuțe, câte doi, câte trei, chiar câte patru, dar când începură să urce pe alt drum, cunoscură mulți copii de școală. Ce de căciuli, maica mea Doamne, urcau, clătinându-se, coasta!

Era zi de lucru, dar tot veniră și feciori mari și copilandri la săniat. Nu mulți, numai cinci sănii mari. Cu deosebire de acestea trebuiau să se ferească, cum le-au dat în grijă părinții.

Dar nu era nici o primejdie! Acestea coborau pe alt drum, văzură ei bine. Și, Doamne, cum mai zburau! Parcă le-ar plăcea și lor să fie într-una din ele. Cum vâjâiau spintecând gerul!

Priviră o vreme cum coboară zburând și săniile mari și cele mici, apoi începură să urce coasta în rând cu alți copii care ajunseseră cu săniuțele jos.

Parcă, parcă le-ar fi oleacă frică! Anul trecut în fruntea saniei a stat fratele lui Vasilică, ei doi la spatele lui. Acum, care va sta în frunte și care la spate? Amândoi nu încăpeau la un loc.

Cât priviră de jos ei văzură că cei doi ce ședeau în fruntea săniuței dădeau uneori și din picioare, când cu unul, când cu celălalt.

Oare de ce fac așa? întrebă, încă jos, Vasilică.

— Știu eu?! Poate să facă să nu lunece sania prea tare.

Ori poate s-o facă să coboare drept, vorbi Vasilică.

Se poate și asta.

Ajunși în vârful coastei, se mai sfătuiră care să șadă înainte. Vorbeau tare și cam înfricați.

— Să șadă cel care conduce! zise un băiat din apropiere, care-i auzise sfătuindu-se.

Care dintre voi se știe sănia mai bine?

Vasilică, zise Niculiță.

Ba Niculiță știe mai bine.

Ați mai fost singuri cu sania pe coastă?

Cei doi nu răspunseră, ci clătinară numai din cap, privind înfiorați cum porniră de lângă ei vreo trei săniuțe încărcate, lunecând cu repeziciune mare.

— Cel care șade în față trăbă să știe conduce, vorbi același băiat, apropiindu-se de sania lui, unde îl așteptau doi ortaci. Să conducă! Ce să conducă? Sania dacă pornește odată, se duce ea de capul ei. Și încă cum!

Cei doi nu mai vorbiră nimic, se uitară cum șed în săniuțe, în care erau numai doi ca și ei și se urcară la întâmplare. Se trezi în față Vasilică, iar la spatele lui Niculiță.

Lunecușul era destul de mare de unde porneau săniuțele. Sania lor abia o mișcară, și lunecă într-o parte.

— Stai, Vasilică, să o oblesc, strigă Niculiță.

Se coborî, o îndreptă, se urcă din nou, dar când mișcară săniuța, o luă costiș de cealaltă parte. Un băiat mai mărișor se apropie de ei și-i zise celui din față, pe care nu-l cunoștea:

— Trăbă să-i dai direcția cu picioarele ținute înainte, să n-o lași să se abată nici la dreapta, nici la stânga, până pornește odată bine.

După ce a pornit odată, se duce ea de capul ei în linie dreaptă.

După multe încercări, cei doi vecini reușiră să pornească săniuța în linie dreaptă. Până nici nu s-au gândit bine cum s-a întâmplat, au ajuns la poala coastei.

Obrajii le ardeau de bucurie și ochii le scânteiau.

Au grăbit spre culme și după câteva drumuri, Niculiță zise:

— Acum tu știi, las’ să șed eu înainte. —

Șezi și învață și tu, nu-i mare lucru. Se pare că tot era mare, căci pe la mijlocul coastei, cum, cum-nu, săniuța se întoroi, alta o ajunse din spate și copiii din amândouă se treziră claie peste grămadă.

— Mă, trăbă să ții picioarele gata și, după ce a pornit sania, să n-o lași când vrea s-o ia într-o parte. E lunecuș mare și ușor se abate din drum, zise supărat un băiat mai mare care venise cu sania a doua, ridicându-se cam șchiopătând.

Cu toată silința și grija, sub conducerea lui Niculiță se mai răsturnară de două ori, și atunci trecu la cârmă din nou Vasilică și nu mai pățiră nimic.

Către seară erau rupți de osteneală amândoi, când îi văzu la poala coastei un văr al lui Niculiță, unul Ilie, fecior june care venise și el la săniat cu alți trei cu o sanie de cele mari.

Sunteți veniți de mult? îi întrebă el.

De mult.

— Isprăviți acum, nu mai urcați și mergeți acasă. Dar înainte urcați-vă în sania noastră și vă săniați o dată, și cu ea. Ei se codiră să urce în sania cea mare pe coastă, în sus, dar ardeau de dorința să vină o dată și cu ea, să vadă cum vine de repede.

— Urcați-vă, că sunteți osteniți. N-aveți grijă, nu veți fi grei.

Cei doi vecini și tovarăși ascultară, ajunseră pe culmea coastei, se așezară în sanie la mijloc, în jurul lor patru feciori în picioare și vărul lui Niculiță la cârmă.

Când porniră în chiotele celor mari, le păru că trec amețitor prin ceva fierbinte, așa le tăia obrajii curentul ce-l făcea sania, despicând fulgerător aerul.

V-a plăcut? îi întrebă Ilie.

Vine mai iute ca a noastră!

— Vezi bine! cu cât e mai grea cu atâta fuge mai repede. Mai vreți o dată?

— Mai! Și mai vrură, de patru ori, până ce Ilie îi duse la săniuța lor și-i porni spre casă. Se însera, când intrară cu săniuța în curtea lui Vasilică și puseră sania sub șopron.

— Acum se vine, cu noaptea-n cap? le strigă din ușa tinzii mama lui Vasilică. Așteptați de-acum să vă mai lăsăm! Sunteți niște copii care nu aveți nici o măsură.

Cei doi tovarăși nu se înfricară, cunoscură de pe glas că mama lui Vasilică nu era mânioasă, ci numai se făcea. Știau ei: când era mânioasă țipa ascuțit și iute.

Da’ n-ați pățit nimic?

N-am pățit.

— De șchiopătat văd că nu șchiopătați.

Dar haideți în casă, să vă văd la lumina lămpii: întregi sunteți, ori ba?

Cei doi tovarăși zâmbiră. Știau că n-are ce vedea. S-au lovit, la a treia răsturnare, unul la frunte, celălalt la un ochi, dar nu-i mai durea de mult.

Intrară hotărâți în lumina lămpii înaintea femeii, care mai învârti ceva prin tindă, de unde-i întrebă:

Nu v-ați răsturnat? Copiii se priviră cu înțeles: ce să-i mai spună?

Nu, răspunseră ei.

Nu v-a ajuns altă sanie din urmă?

Nu! Gospodina intră în cameră, cu năframa cam pe-o ureche,

— cernuse o sită de făină și era năframa neagră ninsă puțin de pulbere fină. Se duse în fața lor și îi privi în lumina lămpii.

Dar abia-și aruncă ochii și-și plesni palmele: al ei, Vasilică, avea umărul obrazului drept vânăt, iar celălalt avea un cucui în frunte.

— Vai, blestemaților, v-ați înțeles să mai și mințiți! Se apropie de copilul ei și puse degetul pe pata vânătă:

— Da-aici ce-i? Apoi apăsă cu degetul pe cucuiul din fruntea lui Niculiță: Și aici ce-i?

Copiii rămaseră năuciți: cum nu-i mai durea nimic de mult, nu știau că le-a rămas vreo urmă. Își și uitaseră de durere.

— Nu-i nimic! răspunseră ei hotărâți.

— Așa? Nimic? Mai mințiți o dată? Și ea luă la repezeală oglinjoara agățată de perete și le-o ținu înainte pe rând. Nu-i nimic? Hai! Nu-i nimic nici aici?

Tovarășii se minunară de semnele rămase.

Da’ nu mă doare deloc, zise Vasilică.

Nici pe mine, spuse tovarășul.

— Nu vă doare acum, dar v-a durut. Și de ce ați mințit? V-ați răsturnat, nu-i așa?

— Ne-am răsturnat, răspunseră ei blegoșați.

— Să vă mai cereți voi la săniat pe coastă!

Nu-i aici drumul? Vreți să vă schilăviți, să rămâneți neoameni, cu o mână ori cu un picior rupt! Să vă mai aud numai că-mi vorbiți să mai mergeți acolo! Cei doi tovarăși iarăși nu se neliniștiră; mama lui Vasilică se făcea numai și acum că-i mânioasă, dar nu era. O cunoșteau ei după glas.

— Așteptați numai să vă vadă și ceilalți. Pe tine, Vasilică, tatăl tău, iar pe tine, Niculiță, tatăl tău și mama ta! Mi se pare că în seara asta plâng și la noi și la voi mâțele! Vorbind, ieși în tindă și se întoarse îndată cu doi bulzi de mămăligă cu brânză, pe care-i pregătise de cu ziuă, iar când sosiră copiii îi puse să se încălzească.

— Luați și mâncați, că veți fi înghețați. Așa copii mincinoși cine a mai văzut? Să vă mai cereți voi să mergeți la săniat pe coastă! Să vedeți ce papară veți mânca!

Copiii mâncară bulzii și Niculiță se duse acasă. Mamă-sa nici nu băgă de seamă cucuiul din fruntea lui. Bucuros, copilul se dezbrăcă și se sui repede în pat și își trase țolul peste cap. Începu să sforăie îndată.

De-acum nu-i mai păsa: până dimineață umflătura aceea pe care o pipăia cu degetul sub țol va trece și va merge iar la săniat cu Vasilică.