La seceriș

LA SECERIȘ.

Văzduhul înalt – fumuriu la poalele boltiturii – a încremenit deasupra lumii albastru, inundat de lumină tare, ce izvorăște de pretutindeni din înălțimi, nu numai din argintul jucăuș al soarelui. Pleoapele coboară instinctiv și ochiul mijește, ca de somn, privind parcă ostenit prin tăietura îngustă.

Se apropie miezul zilei și căldura crește mereu. Din marginea lanurilor de grâu, satul se vede în vale ca într-o ceață rară, subțire, cu casele ascunse în pomet, ca pete de var unde și unde. Numai clopotnița, cu acoperișul de tinichea albă, arde în valuri tremurătoare de lumină, care se desprind mereu ca dintr-un izvor nesecat și se pierd în aer.

E în toiul secerii și din lanurile de grâu, din crucile și clăile de snopi, s-a împânzit în aer mireasma boabelor coapte, a spicelor pline și grele, ca o aromă a vieții celei nouă, cu o adiere de pâine proaspătă. Hotarul satului e împărțit afară de pășune, în trei table pentru grâu, porumb și ogoare, așa cum a rămas din vechime. Acum tot satul era în lanul nesfârșit de grâu, cu bărbați, cu femei, cu copilandri, și în multe părți cu sugaci care dormeau înfășați la umbra clăilor de snopi, gângureau ori scânceau, iar cei mai treji strigau flămânzi, repede și tare, ca niște broaște ciudate la marginea bălții.

Cu secera albă la zimți, fulgerând în lumina soarelui, pe umbră, femei tinere se grăbeau, și de ici și de colo, către orăcăitul cu care văzduhul nu era obișnuit. Dintr-o mișcare își tocmeau năframa pe cap și se grăbeau, cu umbletul mlădios, alintat parcă.

Unele erau tinere de tot, ca niște mlădițe.

Obrajii le ardeau, răcoriți totuși după ce se ridicaseră din șirul secerătorilor, unde căldura dogorea, și din holda înaltă.

Secerătorii erau împrăștiați fiecare pe tabla lor de grâu. Prin lanul nesfârșit erau delnițe secerate, cu snopi clădiți în cruci, cu alții ridicați numai în picioare, în urma secerătorilor, cele mai multe cu secerători înșiruiți în fața peretelui de holdă.

Se făcuse grâu bun, cu paiul înalt, cu spicul greu, încârligat spre pământ.

Dogoreala văzduhului grăbise coacerea și oamenii, mulți, secerau nu numai ziua, ci și noaptea, după ce se arăta luna plină, enormă, sângerie la început, când se ivea de după Măgura mare, apoi tot mai albă și mai subțire, să poți vedea prin discul ei.

Se apropia amiaza și tot mai multe femei răsăreau prin lanuri cu desagi sau traiste în spate, cu coșuri în mână, acoperite cu merindețe albe. La umbra unor snopi —umbră săracă – așterneau masa și chemau pe secerători.

Fierturi acrișoare, de salată, de fasole verde, cu mămăligă caldă încă, îi răcoreau pe muncitori, care, după ce le sorbeau tăcuți din blide, căpătau glas și, cu larmă destulă, veseli, se înfruptau mai departe cu mămăligă cu brânză sau pâine cu slănină.

Dar până ținea încă prânzul, copilandri și copii mai răsăriți porneau cu ulcioarele după apă la fântânile din pășunele vecine, unde se adăpau vitele.

Erau fântâni adânci, cu apă bună și rece, cu cumpănă. Pe drum ei îmbucau încă din bulzul cu brânză.

În curând se împânzea pășunea de ei, unii mergeau, alții veneau cu vasele pline – căni, ulcioare sau „fedeleșe” – vase cilindrice de lemn de brad – care păstrau mai multă vreme apa rece.

*

Într-o tablă mare, de vreo zece hectare, secerau trei familii de țigani. Întovărășite, ele au luat cu „ruptul” secerișul holdei unui țăran mai înstărit și care nu avea copii. Plata nu era în bani, ci în clăi de grâu, pe care omul trebuia să le ducă și la îmblătit cu carul lui.

Cele trei familii erau înrudite, bărbați și femei abia trecuți de treizeci de ani și care ieșiseră la secere cu toată casa. Erau vreo șapte-opt băieți și fetițe, tuciuri, cu capul gol, numai în cămășuțe, cu ochi negri, arzători și neastâmpărați, unii mai mărișori, alții se târau încă de-a bușilea.

Una dintre femei, la apropierea amiezii, ațâță focul, atârnă de parul cu cârlig ceaunul și puse apă de mămăligă. Din pari, câteva scânduri și țoale rupte înjghebaseră un fel de colibă, în care dormeau noaptea copiii și stăteau la umbră peste zi când îi potopea arșița soarelui.

Stăpânul delniței de grâu nu venise decât la început când făcuse târgul cu secerătorii, după multă ciorovăială și într-o larmă mare, și nu mai veni decât la isprăvitul secerișului, să numere clăile de grâu și să socotească împreună plata lor în clăi. Lucrul era dat cu „ruptul”, nu avea să se teamă că oamenii se vor lenevi la secerat, să se pârjolească grâul și să se scuture: secerătorii se vor grăbi și singuri să isprăvească, și știa cât sunt de harnici.

Uscăturile pentru foc le aduceau în toată dimineața bărbații dintr-un crâng de salcii, ce creștea în apropiere, în pășunea vecină, unde a fost o baltă, din care, pe seceta și dogoreala asta, nu mai rămăsese nici un strop de apă.

Cât ce începu să se ridice fumul, copiii făcură roată în jurul focului – cei mai mici pe vine – și priveau încântați la fum și la flăcări.

Secerătorii ceilalți erau departe de colibă, dar văzură și ei fumul și se bucurară.

Uite, mă, că iese fum!

Harnică femeie Saveta!

Păi dacă-i femeia mea!

— Și ce-i dacă-i a ta? A mea nu e tot atât de harnică?

Harnice sunt toate trei, ce vă sfădiți?

Secerile începură să vâjâie și mai repede prin peretele holdei, să câștige cât va pierde cu amiaza. Erau lihozi de foame, dar despre asta nu pomenea nici unul nimic. Erau oameni mândri și nu se tânguiau, ba se întreceau care să secere mănunchiuri mai mari.

Femeia care se învârtea în jurul focului trimise în grabă pe copiii mai mărișori după apă. Porniră vro patru cu ulcioarele de lut în mână. Doi dintre ei erau încinși peste cămășuțe cu o sfoară și ei mergeau în frunte.

În urma celor patru mai venea al cincilea cu mâinile goale. Abia se ținea de ceilalți, dar nu voia să rămână la colibă.

În curând ajunseră în pășunea comunală și luară drumul către cele trei cumpene ce-și înălțau grumajii uriași în văzduh.

Încă erau rari copilandrii și copiii care mergeau cu ulcioarele după apă. Era încă devreme.

Dacă nu era nimeni la fântână, țigănușii scoteau cu greu apa: și să coboare cumpăna și să o ridice cu găleata plină. Câte doi sau câte trei se încleștau cu mânuțele cănite de ruda cumpenei. Dar aproape totdeauna se afla sau venea îndată la fântână un fecior sau un copilandru și le scotea găleata cu apă. Pe căldura înăbușitoare setea ardea, usca gâtlejul – mai ales femeilor și copiilor – și nu era altă apă în apropiere.

Uneori câte-un fecior, înainte de a scoate vadra plină, ridica în brațe pe câte-un puradel și se făcea că-l aruncă în fântână. Nu numai cel înșfăcat, dar toți strigau ca din gură de șarpe, deși după o întâmplare ca asta știau toți că feciorașul glumește. Se înspăimântau, dar ochii le râdeau.

De data asta fu ridicat deasupra fântânii copilașul care se ținea cu greu în urma celor patru, dar el nu zbieră, nici nu-și deschise gura, deși ceilalți țipau din răsputeri.

Strângea tare din dinți și se zvârcolea în brațele copilandrului, dar era mut ca muți.

— Cum îl cheamă pe ăsta, măi? întrebă tânărul, punând copilul pe pajiște.

Dinu-l cheamă, răsuflară ușurați ceilalți.

Dinu să-l cheme, dar să știți că ăsta e un pui de zmeu, nu-i fricos ca voi! Așa-i, Dinule? Copilul lumină vesel din ochi, dar nu deschise gura.

— Ce taci, mă? îl întrebă un puradel mai mare.

— Vorbește, că doară nu ești mut, îi spuse altul. Dar Dinu parcă nu-i aude. Se părea că-și plimbă limba prin gură, cu dinți strânși.

Își umplură ulcioarele din găleată și porniră spre locul în care secerau părinții lor și de unde se ridica un sul de fum alburiu în văzduh – călăuza lor.

Cât ce ajunseră copiii, puseră vasele cu apă în coliba improvizată și ei se adunară în jurul focului. Muma unuia dintre ei înăcrise zeama de salată și în jur se răspândea mireasma de oțet, care deștepta și mai tare pofta de mâncare a copiilor, ca și aroma caldă a mămăligii ce fierbea în ceaun.

Numai Dinu – băiețașul ca de vreo patru ani, cel ce nu-și deschise gura ca un mut – zăbovea în colibă, tot cotrobăind prin cele trei șerpare de piele, vechi și roase – se vedea bine că-s moștenire de la bătrâni care se călătoriseră de mult pe tărâmul celălalt.

Își ținea gura tot strânsă și din când în când părea că limba îi umflă un obraz.

După o căutare zadarnică prin cele trei șerpare ieși la foc și el și se trânti mai la o parte.

Nu peste mult mâncarea fu gata, femeia dădu un chiot și îndată porniră încoace, cu secerile pe umăr, trei bărbați și două femei, cu capetele goale, numai în cămașe bărbații, iar femeile încinse cu câte o șurță pestriță, zdrențuită.

Toți cinci intrară întâi în colibă să bea apă

— și părea că nu se mai satură, așa de îndelungat țineau ulciorul la gură.

Apoi se cuibăriră roată în jurul mănâncării și muncitorii și copiii.

Numai tatăl lui Dinu, un om voinic, zvelt, tuns până la piele, cu niște sprâncene negre, arcuite, groase, nu mai ieșea din coliba improvizată.

— Haide, mă, că-i târziu și ne grăbim, îi strigă nevastă-sa. Dar omul cotrobăia mereu prin șerparul lui, prin colibă, scutura haine, țoale, și era tot mai cătrenit, cu cât nu găsea, se vede, ce căuta.

Văzură și ceilalți că-i tot mai furios.

— Haide, mă; ce dracu’ cauți? Hai, că se răcește zeama, îi strigă nevasta.

— Mi-a furat cineva băncuța din șerpar, strigă omul mânios.

— Ce băncuță, mă?

— Am avut o băncuță de argint, de douăzeci de bani, și mi-a furat-o cineva.

— Ți-o fi furat-o diavolul! cine să ți-o fure?

Când auziră de ce-i vorba, toți își uitară de mâncare, și copiii. Dinu, încalte, nici nu luase încă lingura în mână.

— Măi, oameni buni, care mi-ați furat-o dați-mi-o. Nu mai am nici un ban altul, și nu mai am pe ce-mi cumpăra tabac!

— Vezi c-o fi căzut pe jos, zise un țigan. Va fi căzut din șerpar.

— Cum să cadă? Poate știi tu? Ai văzut-o tu?

— De unde s-o văd? Da’ mă gândesc că copiii ăștia se tot joacă prin colibă și vor fi întors șerparul cu gura în jos.

Copiii! Nu copiii ăștia știu ce-i banul, ci oamenii mari.

Haidem, mă! Vei crede că ți-am furat eu băncuța?

— Tu ori Pătru, ori vreuna din muierile astea! Dracul n-a venit să mi-o ieie.

La vorbele astea toți se învolburară, săriră în picioare, începură să strige și să gesticuleze, se părea că toți sunt gata să sară la păgubaș, făcând în jurul lui un cerc, din care se aruncau mereu brațe furioase.

De multă larmă, cei doi bărbați se rupseră din cerc, intrară în colibă, își luară șerparele și, venind, ținându-le cu deschizătura în jos, le băteau cu palma și le scuturau.

Eu am furat băncuța, mă?

Eu am furat-o?

Și amândoi își scuturau șerparele în fața păgubașului.

Cele trei femei năvăliră și ele în colibă, își înfășurară zdrențele și le scuturară și ele în fața omului.

Eu am furat băncuța?

Ori eu?

— Sau eu că ți-s nevastă? Cum te-ai putut prosti așa? Ai pierdut băncuța cine știe pe unde și acum ți s-a răscolit veninul. Haideți să mănâncăm, că se răcește zeama!

Dar, înverșunați cum erau cu toți și de învinuirea mincinoasă și de foamea care le chiorăia în măruntaie, nici unul nu se puse să mănânce, ci strigau și lărmuiau, și începu fiecare din cei trei bărbați să-și pălmuiască băieții mai mărișori, să-i întrebe unde au ascuns băncuța. Copiii urlau și se jurau urât că n-au văzut nici o băncuță.

Acum intrară în colibă și bărbații și femeile și începură să scuture și să caute peste tot.

Mai căutară o dată și femeile prin cele trei șerpare. Nu era nici o băncuță, nici un ban de aramă, nici un fel de ban, ci numai rămășițe de tutun de pipă.

Cu încetul larma începu a se potoli, și oamenii, tăcuți și încruntați, se așezară la mâncare. Copiii se grăbiră mai întâi cu lingurile – cei mai mărișori, cei mici scânceau până ajungeau femeile să le dea și lor de mâncare.

Numai Dinu ședea cu lingura în mână și nu mânca. De la o vreme mamă-sa băgă de seamă.

Mănâncă, Dinule, ce mai aștepți? îl îndemnă ea.

Mănâncă, mă, îi strigă și tatăl său, păgubașul.

Dar copilul rămânea cu gura strânsă, cu lingura goală în mână.

— Mănâncă, mă, nu vezi că se isprăvește din blid? îi spuse cu ciudă mamă-sa, după ce blidul fu umplut din nou cu ciorbă acrișoară de salată, și-i dădu și un pumn în spate. Dar Dinu nu se mișcă.

— Se vede că nu-i place zeama, tu, vecină, nu-l mai și bate, zise una dintre femei.

— Ba-i place, arză-l focul, dar azi nu știu ce are, zise mama lui Dinu furioasă.

Și, fără să mai zică o vorbă, își umplu lingura de lemn cu ciorbă și i-o turnă cu putere în gura lui Dinu, abia descleștându-i dinții.

Copilul începu să tușească tare, să se înece și, deodată cu tusea, îi sări din gură băncuța de argint și căzu drept în blidul cu zeamă.

Uite băncuța! strigară vreo trei glasuri.

Unde-i? întrebară alții.

A căzut în blid!

Toți se plecară asupra blidului plin de ciorbă și femeile începură să caute cu lingura.

O simțeau, dar nu o puteau prinde și scoate.

Goliră ciorba în oală și pe fundul blidului văzură cu toți banul alb de argint subțire, lustruit de mult umblat prin mâinile și pungile oamenilor.

— Iote, mă, băncuța! strigă vesel păgubașul.

Dinu însă plângea cu gura strâmbă, cu ochii țintă la băncuță, în vreme ce fețele tuturor înfloriră de zâmbete.

Văzut-ai hoțul? Iată cine ți-a furat băncuța și ne-ai făcut să ne jurăm pe cele sfinte! zise un bărbat.

Acum apucă-te și-l bate, să nu fure mai mult! zise zâmbind celălalt. Păgubașul își luă banul de argint și se uită la el pe toate fețele.

În curând secerătorii se trântiră pe-o lature și se culcară de amiază, iar copiii intrară în umbra colibei, unde ațipiră și ei pe rând. Dinu în urma tuturor. Și în somn îl mai cutremurau suspine la răstimpuri depărtate.

*

După odihna amiezii secerătorii intrară iar în toate lanurile și secerile vâjâiau în peretele des de holdă. Pe la mijlocul după-amiezii, când începu să se răcorească, în unele lanuri muncitorii se opriră câteva minute să îmbuce de ojină, apoi pretutindenea bărbații și flăcăuandrii începură să lege snopii, să-i adune și să-i clădească în cruci.

Tot mai multe șire drepte se înălțau în miriștile proaspete, dând o înfățișare nouă lanurilor, ca niște paznici înlănțuiți, ridicați din pământ. Și copiii cărau, târau după ei snopi, la șirurile ce se înălțau.

Cu cât creștea răcoarea, se porneau cântecele fetelor din tot mai multe lanuri.

Femei cu desagi ori traista pe umăr, cu coșurile pline cu oale goale în mână, porneau acum spre sat, să pregătească cina. Bine de cele care aveau vro bătrână acasă și puteau secera și ele pe răcoare până se însera, când se întorceau cu ceilalți la cina gata.

Din când în când se înălța din lanuri cântecul cununii, a celor ce au isprăvit de secerat și ieșeau în drum cu cununa de spice în trei brațe, grăbindu-se veseli și plini de glume spre sat.

Văzduhul, după apusul soarelui, se cobora mereu, iar deasupra lui începeau să licărească stele mici, ca niște ținte de argint.

Deasupra satului se înălțau tot mai des suluri de fum și de pe ulițe se simțea aroma fierturilor de pe vetrele din tindă. Satul răsuna de cântecele cununii și țipete speriate și vesele se ridicau în văzduh când cei care purtau cununa erau întâmpinați cu vedre de apă din care erau botezați.

Cei rămași în lanuri să secere și noaptea se culcau după cină până răsărea luna. Unii adormeau îndată frânți de osteneală. Dar fetele și feciorii stăteau de poveste și se țineau de hârjoane, până se trezeau cântând.

Cum sorbea văzduhul cântecele tinere! Și cum scăpărau în înălțimi stelele – o puzderie până se arăta luna. Atunci cele din jurul ei, și până departe, nu se mai vedeau.

Mireasma grâului copt, a grăuntelui și a paiului, creștea tot mai pătrunzătoare, mai grea, mai plină ca peste zi în zăpușeala soarelui.

Ca un nou roi de stele nevăzute se înălța în văzduh de pretutindeni cântecul greierilor.

Din fânețe pătrundea uneori până aici glasul aspru al cristeilor.

*

Cele trei familii de țigani care secerau cu „ruptul” își făcură și cina în miriște, și acum, după ce nu mai rămăsese în pipele de lut ars, roșu, ale bărbaților, decât numai scrumul, se culcară și ei. În coliba improvizată se culcară, ca de obicei, numai copiii. Dormea acum și hoțul, fără să mai suspine. Bărbații și femeile, rupți de oboseală, dormeau cu gura căscată, sforăind cu înecăciuni.

Noaptea e călduță. Nici o boare nu adie din vro parte, ci răcoarea coboară mângâietoare din văzduh, din înălțime.

În curând începe a se înălța la răsărit și nu peste mult se ivește luna curioasă să vadă ce mai face lumea asta.

Dar curiozitatea îi trece repede: vremea cât a privit încețoșată. Acum plutește rece și nepăsătoare și se tot înalță pe bolta cerului, tot mai străvezie. Muncitorii se deșteptau cu greu, căscând, să se vadă fălcile, trosnindu-și brațele înțepenite. Cum ar mai fi dormit!

Lanurile în care se seceră și noaptea au început apoi să răsune. Acum se auzea vâjâitul fiecărei seceri. Oamenii lucrau tăcuți, plini încă de somn și oboseală. În locul lor vorbea șuierul secerilor. Secerau și noaptea oamenii cei mai necăjiți și nu holdele lor de grâu, căci nu aveau, ci lucrau cu „ruptul” de la cei mai avuți, și voiau să isprăvească repede, să mai poată lua și de la alții, pentru ca la sfârșitul secerișului să poată îmblăti și ei câțiva snopi, să aibă pâine pentru sărbători.