Lada

LADA.

Satul întreg știa că bădicul Clement Mârza are bani mulți, are aur adunat de pe când erau băile bune. Dumnealui locuia într-o casă bună și largă. În răstimpul cât a stat văduv,

— și a stat un timp bun, – multe femei rămase de bărbați priveau cu lăcomie la locuința aceea singuratică. Și chiar câte-o fată mai trecută n-ar fi zis ba, dac-ar fi cerut-o bădicul Clement de nevastă. Erau vădane care dădeau târcoale bădicului oriunde-l întâlneau, ba se trezeau că trec chiar pe lângă casa lui, când mergeau în pădure după o sarcină de lemne.

Dar bădicul Clement se părea că nici gând nu mai are să se-nsoare a doua oară. Trăia liniștit, făcea în fiecare zi obișnuitul drum până la crâșmă, unde bea un strop de vin și stătea de povești cu oamenii. Era trecut de cincizeci de ani și vorbea cumpătat, cu înțelepciune de bătrân.

În sat se porniseră adevărate povești pe socoteala averii bădicului Clement. Se spunea că ar avea lăzi grele de fier, încuiate cu lacăte mari cât un clopot, și lăzile acelea ar fi pline de aur și de galbeni împărătești. Că poate să plece fără nici o frică de-acasă: nime nu i-ar putea sparge lăzile, să-l fure. La urechile bătrânului încă străbătură veștile astea, și el nu se mai mira de ce-l privesc oamenii așa de uimiți. N-avusese copii, și rudeniile, până într-a șaptea viță, se interesau mult de soarta bădicului Clement. Cât ce-și închisese muierea lui ochii, casa i se umpluse de rudenii de toată vârsta și de tot neamul: bărbați, femei, bătrâni și o grămadă de copii, veniseră cu toți să plângă. În anul cel dintâi de văduvie nu l-au prea cercetat: se temeau că se va-nsura Clement, și lor nu le va rămâne nimic. Dar de când ieșise zvonul, – chiar din gura lui mai întâi, – că n-are de gând să se mai însoare, rudeniile începuseră să se privească boldiș când se întâlneau în casa bădicului Clement. Unii-i tăiau lemne, alții-i duceau saci la moară, femeile-i frământau și-i coceau pâinea, fetițele-i măturau prin casă, așa că dumnealui n-avea alta ce face decât să mănânce, să doarmă și să se plimbe.

— Ăsta știu c-a dat de bine în lumea asta, ziceau bărbații, văzându-l cum își plimbă pe drum veșmintele veșnic curate.

— Și are suflet bun, se vede, adăugau alții. Nu face deosebire între rudenii. Și pe celea mai depărtate le lasă să-i treacă pragul.

Vezi, că are bani destui, să poată împărți la toți când va muri.

Când vreuna din rudenii se nimerea singură în casa bădicului Clement, începea, întâi cu gura pe jumătate, apoi tot mai dezghețat, tot mai înverșunat să înnegrească pe celelalte rudenii, cum știa mai bine.

Bătrânul asculta, da din cap și, întru târziu, zicea:

— Bine, bine, ce-mi spui tu mie fleacuri de-astea? Apoi își lua bățul și pleca prin sat. Rudenia, rămasă în casă, singură, privea întâi pe furiș lada mare de fier cu lacăte grele, apoi, când simțea că bădicu-i departe, se apropia, o cerceta, bătea cu pumnul în ea, punea urechea să cerce de nu poate desluși cumva sunetul galbenilor, cerca s-o ridice. Încercare zadarnică: lada era așa de grea, încât bărbatul cel mai în vârtute nici n-ar fi putut-o clinti din loc, necum s-o ridice nici de-un deget măcar.

Fiecare dintre rudenii vâna prilejul de-a rămânea singură în casă. Și, între cele vreo douăzeci și cinci de rudenii, n-a fost una singură care să nu le vorbească de rău pe celelalte, când era numai cu bădicul Clement, și să cerce să pătrundă cât de cât în taina lăzii minunate.

Taina însă n-o puteau pătrunde. Nici iertata Susana, nevasta bădicului Clement, n-a știut vreodată ce taină ascunde lada aceea.

Cu cât treceau anii, cu atât faima bogăției lui Clement creștea mai tare. Neamurile lui începură să se socotească între fruntașii satului și cam priveau peste umăr la muritorii de rând.

Împlinise bădicul Clement vreo zece ani de văduvie, când, într-o zi, se trezi popa cu el că-i vestește însurătoare nouă.

— La vârsta dumitale, bădicule?! făcu popa, mirat.

— Ei da, la vârsta mea! Am cincizeci și șase de ani, și mai am nădejde de treizeci, cel puțin. La drept vorbind, nu mi-ar fi trecut mie prin cap gândul ăsta, de nu venea la mine popa din Vâltori și nu-mi spunea că soră-sa, care-i văduvă, ar veni după mine. Acuma, dumneata știi că eu sunt un om sărman și singur și că femeia aceea are bani destui.

Popa nu putu să nu-și zică în gând: „Iată chipul bogătanului zgârcit! Nicicând nu se mai satură!”

În ziua cununiei, toate rudeniile bădicului Clement zăcură betege pe-acasă. Părea că a dat gălbenarea în ei, așa erau de mohorâți la față.

— Acuma, se cheamă c-a făcut o prostie Clement, ziceau oamenii. Cea dintâi prostie în viața lui. Nevasta asta, soră c-un popă, veți vedea numai că l-a lăsa, în câteva zile, fără parale ș-apoi a s-o șteargă.

Femeia era cu vreo cincisprezece ani mai tânără decât bădicul Clement. Dacă am crede în spusele rudeniilor bătrânului, apoi era urâtă ca ciuma și bună de-nțărcat copiii, ca muma-pădurii. Ceilalți români, însă, o aflau destul de potrivită pentru bădicul Clement.

Vorba e că îndată ce-a intrat femeia cea străină în casa cea singuratică, s-a schimbat traiul bădicului Clement. Pe când rudeniile, înainte vreme, îl încărcau cu toate bunătățile, acum nu i se mai arătau nici pe la poartă. Iar femeia lui strâmba din nas, înjura și mereu era cu gura plină de sfadă.

— Eu am gândit că mă mărit după un om gazdă, și, când colo, sărăcie lucie! zicea muierea privind prin casă.

— N-am ce-ți face! Acum târgul s-a făcut!

răspundea liniștit bădicul.

— Ce târg? striga nevasta. Crezi tu că pe-o soră de popă poți s-o batjocorești așa? La asta să nu te gândești, sărântocule! Mâine plec de la tine!

— N-ai decât să te duci! zicea, zâmbind, bădicul Clement, și pleca prin sat. Putea umbla și putea zâmbi liniștit dumnealui.

Muierea, din clipa în care văzuse lada cea de fier, din clipa în care cercase zadarnic s-o miște cât de cât din loc, era legată de casa lui cu lanțuri așa de tari, încât nici cu patru bivoli n-ar fi putut-o urni din loc. Tărăboiul pe care-l făcea era numai ca să-i deschidă bădicul Clement o dată, o singură dată, lada. Dar bărbatul era încăpățânat rău.

— Avem din ce trăi, tu muiere. Orice om cu minte strânge bani albi pentru zile negre. Și se poate să trăim mult, se poate să ne trebuiască odată lada de care tot vorbești tu.

Acum, deocamdată, mai am niște bănuți, mai ai și tu, și trăim cum ne-a rânduit Dumnezeu.

Dac-o fi să mor, atunci e alta, atunci nu mai am nimic de zis.

Și, într-adevăr, de unde, de neunde, bădicul Clement scotea în fiecare zi bani trebuincioși, când femeia nu vroia să dea dintr-ai săi. De unde-i lua? Oricât l-a supravegheat, n-a putut afla niciodată. Dar,

— se gândea femeia, – e limpede ca lumina soarelui că numai din lada cea mare îi putea lua! Ah! de-ar putea ea pune odată mâna pe chei! Dar cheile, necum să puie mâna pe ele, nici de văzut nu le-a putut vedea, oricât a-ncercat. N-a rămas o haină de-a bădicului Clement nebuzunărită, nepipăită, n-a rămas un colțișor în casă unde să nu fi scotocit; până și-n gunoiul de dinaintea grajdului. De multe ori noaptea, când Clement dormea tun, de-ai fi putut tăia butucul pe el, nevasta își vâra încet, tremurând, mâna sub perina lui, sub așternutul lui. Dacă dădea de ceva tare, de un cotor de pai, de-o tivitură groasă, la gândul că a nimerit cheia, simțea că o părăsesc puterile.

Ceva a înțeles repede dumneaei. Cum bărbatul era tăcut și morocănos, s-ar fi putut tare ușor să se mânie cumsecade, să facă un testament pentru rudenii, și ea să rămâie cu mâna goală. Înțelese că purtarea ei nu era deloc cu minte, și, într-o bună-dimineață, îi puse lui Clement în palmă câteva sutuțe

— toată zestrea ei.

— Ce să fac cu banii? întrebă Clement.

— Să trăim din ei, e zestrea mea. Când se va isprăvi, ne vom întoarce la lada ta.

— Dacă-i pentru asta, ține tu banii. Cumpără tu ce-i de lipsă în casă. Eu sunt sătul de bani, mi-i scârbă de bani.

Femeia luă banii, convinsă acum cu totul că lada aceea e plină cu aur. Dar bădicului Clement îi era scârbă de bani pentru că, iată, lada aceea a lui a făcut-o pe răposata nevastă să-l lingușească o viață întreagă, le-a făcut pe rudenii să-și dea și mâncarea de la gură, să i-o aducă lui, și acum scâlcie și mintea femeii de-a doua.

De aci încolo nevasta gătea bucate alese, ținea curat în casă, vorbea cu însuflețire de bărbați cruțători, care pun gălbenaș lângă gălbenaș, nu bat birturile, nu joacă-n cărți. În răstimpuri, dânsa făcea câte-o aluzie subțire la ladă, la chei, dar îndată ce băga de seamă că lui Clement nu-i plac vorbele astea, începea să râdă și povestea vreo întâmplare din sat.

Sătenii lăudau norocul bădicului Clement, iar rudeniile priveau pizmaș la nevasta de-a doua.

Într-o toamnă, bădicul răci și căzu la pat.

Femeia, cât ce-l văzu aprins la față și cu răsuflarea pripită, simți un sălbatic fior de bucurie. „În sfârșit!” își zise, și simți c-o apucă nebuniile.

Toată noaptea bădicul Clement a gemut și n-a putut închide un ochi din pricina junghiurilor care-l împungeau printre coaste, ținându-i răsuflarea oprită.

Toată noaptea femeia s-a desfătat în visurile și-n planurile cele mai frumoase, și simțea o bucurie păgână la fiecare geamăt nou al bărbatului. Din când în când, bolnavul cerea o ulcică de apă. Ardea în fierbințeli.

Femeia lăsa s-o cheme de două și de trei ori, și abia apoi se scula și-i dădea apă. Și-l privea cu lăcomie cum horpăie, ca și cum ea ar fi fost arsă de sete.

Dimineață, bădicul Clement nu se mai putu mișca din pat și începu să se teamă de moarte. O trimise după doctor. Femeia ieși, încuie ușa încet, cu cheia, pe dinafară, scoase unealta blestemată, o puse în buzunar și plecă în sat. Până după-amiază a tot stat de povești, când la o femeie, când la alta. Venise cu furca în brâu și avea mare chef de vorbă.

Era agitată, aprinsă și povestea, mestecându-le, o mulțime de istorii.

După-amiază descuie încet ușa și intră.

Bolnavul o privi cu groază când o văzu că intră fără doctor.

— Nu-l aduci?

— Nu-i acasă. Am umblat în două sate după el și nu-l găsesc.

Bărbatul se ridică deodată într-un cot, o privi cu dușmănie și-i zise:

— Mințești, muiere! Tu nu l-ai căutat!

Cine-a spus că muierea și dracului îi dă de furcă, n-a greșit. Asta de-acum începu să plângă cu lacrimi adevărate, cu sughițuri, fără să se oprească. Plângea și-și blestema zilele. Bădicul Clement se căi puțin și-i ceru un pocal cu apă.

— Mi-a fost rău, zise el. Ardeam de sete și credeam că mor. Iar tu nu mai veneai. Acum mă simt mai bine, zise el, după ce bău.

Acest „mă simt mai bine” îi opri femeii, ca prin farmec, plânsul cu sughițuri. Bietul bădic Clement! Crezuse pe-o clipă că i-e mai bine, dar, cât ce-a dat noaptea, începu o tusă păgână și scuipa cu sânge. Femeia dormi de astă dată tare bine, ca și când tusa lui ar fi fost un cântec dulce, adormitor.

Când se crăpă de ziuă, bădicul, ars la față și pierit ca de secetă, abia îngână:

— Iute după popa, muiere, să mi-l aduci îndată, că mi se pare c-am să plec din lumea asta!

Femeia sări din pat, începu iar să se bocească și ieși repede cu o cusătură în mână. Încuie iarăși ușa pe dinafară și plecă prin sat. Tândăli când la o femeie, când la alta; până seara n-a cusut un șir de altițe, dar gura i-a melițat, de s-au luat muierile de gând cu ea. De-o întreba cineva: „Ce mai face bădicul Clement?” „Bine, sănătos!” răspundea dânsa, și-și continua fleacurile ei.

Când se înseră de tot, porni spre casă.

Ajunse. Se opri la fereastră. Privi cu multă băgare de seamă înlăuntru. Bădicul Clement sta întins cu fața la pământ, jos, lângă pat.

„Aha, își zise femeia, a fi voit să fugă, cum le vine oamenilor când mor! A căzut și l-a apucat moartea acolo.” Un puternic fior de bucurie o cutremură. Deschise grabnic ușa, se apropie de mort, îl ridică, îl așeză frumos în pat, apoi începu să caute după cheie. Gura bădicului Clement rămăsese rânjită – cum căzuse cu fața la pământ, ochii – pe jumătate deschiși. Și, cum sta pe spate, parcă-și râdea de femeie, care căuta înfrigurată după cheie. Răscoli patul tot, cotrobăi sub pat, răvăși până și părul mare, încâlcit, asudat încă al mortului. Zadarnic! Merse la ladă. Cercetă lacătul și văzu din nou că broasca nu era mai mare decât o gaură de cuișor. Așadar, cheia trebuie să fie de-abia cât un cuișor. Începu s-o caute cu deznădejde, înfricată de gândul că, din clipă în clipă, putea să bată la ușă vreun om, să-l vadă pe Clement, și atunci comoara era pierdută pentru ea. Aruncându-și privirile spre pat i se păru că mortul se mișcă. Se uită mai bine și-i păru că zărește ceva printre dinții rânjiți. Un gând îi fulgeră prin cap, nu ca o lumină, ci ca o sârmă fierbinte. De bună seamă, cheița o purta în gură! Cum de nu i-a venit mai degrabă în minte gândul ăsta?! Se apropie de Clement, îi descleștă cu mare greutate gura și scoase o bucățică de fier.

Dintr-o săritură ajunse la ladă, descuie lacătul, smulse capacul. Rămase încremenită.

Lada era plină cu bolovani de piatră sură. Pe fața femeii străluci deodată o bucurie imensă.

Se aplecă, își încărcă brațele cu bolovani, îi sărută și ieși pe ușă ca o nălucă, fugind pe coastă la vale, spre sat, chiuind și strigând în gura mare:

— Iu-iu-iu! Haidați la aur! Iu-iu-iu! Haid’ la comoară!