Luminița

LUMINIȚA.

Primăvara începuse cu secetă mare. Se roșiseră livezile, ca arse de brumă, iar dealurile erau pământ gol. Vitele zbierau pe câmp ziua, mugeau prin curți noaptea, iar oamenii își plecaseră capetele adânc în piept.

Bucatele se scumpiseră foc, de nu te puteai apropia de ele, și-aci, în sat de munte, erau și mai pipărate.

De la Paști până la Rusali, o dată numai s-a îndurat cerul să se întunece și să azvârlă câțiva stropi mari, grei, rari. Dar de la Rusali, cerul se căptuși deodată cu nouri grei, plini de întuneric și de vijelie. Și pădurile de brad începură să vuiască adânc, ca o cădere puternică de ape mari. Un fulger s-aprinse în înălțime, din Pleșa până-n Măgura, zvâcni în toată lungimea lui, și întunericul începu să se coboare și mai tare. În noaptea aceea din marțea Rusaliilor, mulți creștini vor fi privegheat, numărând trăsnetele ce se slobozeau când ici, când colo, cu detunături clocotitoare prin păduri și stâncări.

Dimineața ploua încă, și oamenii se adunau câte doi-trei la câte-o portiță acoperită și povesteau.

Pe drumul strâmt, plin de bolovani, care duce spre dealul cu citeră neagră, este o căsuță de bârne, puțină de s-o cuprindă șase oameni în brațe. Căsuța e răzlețită de sat, pe deal în sus, de nici popa nu merge, la Bobotează, cu crucea, până acolo. Cantorii au scornit vestea că femeia zăvorăște ușa și stă închisă, câtă vreme umblă popa cu botezul prin partea aceea de sat. Vreodată cine știe cum va fi fost, dar acum baba Mâia zăcea de mult în pat, și nu mai vorbea nimeni de dânsa, ca și când n-ar mai fi fost pe lume.

Noroc avea cu fată-sa, cu Salvina. Salvina asta era fată bătrână, – trecuse de treizeci și cinci, – dar apucase să rămâie așa, nemăritată.

Ploaia de la Rusali aduse bucurie și-n casa lor. Ce-i drept, n-aveau fânațe, n-aveau semănături să se usuce, n-aveau vite să moară de foame. Dar avea Salvina două brațe tari, ș-acum știa că va căpăta de lucru pe la oameni. Că-n timpul cât ținuse seceta, babei Mâia i se uscase și gâtul, și pieptul, iar din adâncul măruntaielor i se stârnea ceva ce-i aducea amețeală la cap. Salvina n-avea unde să muncească, n-o chema nimeni, și, de cerșit, nu putea să cerșească. Și, dacă nu muncea fata, cine amarul să se-ngrijească de o femeie bătrână și bolnavă?

Când îi întindea mălaiul, Mâia de trei ori pe zi clătina din cap că nu-i trebuie, și numai a patra oară îmbuca ceva. Și ochii ei, înconjurați de pieliță zbârcită, vineție, priveau nemișcați, dulcegi, plini parcă de-o apă alburie.

Zicea de multe ori:

— Doamne, tu fată, că rău înghit.

Și dacă fata nu-i zicea nimic, după un răstimp întindea din gâtul plin de vine și de oase și mai zicea o vorbă:

— Oare nu s-a-nnourat afară?

Și câteodată fata trebuia să iasă să privească cerul. În răstimpul acela dintre Paști și Rusali, lumină nu s-a aprins în căsuță la cele două femei. În trei duminici a cumpărat Salvina sare de câte patru bani, o dată oțet de cinci, ș-atâta le-a fost tot târgașul.

Era în casă o luminiță, o luminiță de ceară, pusă împletită pe o cruciuliță afumată de lemn, pe care nu se mai cunoșteau sfinții. Dar luminița aceea n-o aprindeau. O păstrau pe când va fi să moară baba Mâia, să aibă și ea ce ține în mână, ca să-și vadă calea luminoasă, când va pleca pe drumul de veci.

Și nici nu aveau lipsă s-o aprindă. În căsuță n-aveau de ce se împiedica. Cele două lavițe înguste erau lângă păreți, o lădiță – într-un ungher, patul – era bătrâna pe el, iar masă n-aveau. Cele trei icoane cu sfinți deznădăjduiți, care se strâmbau ca-n muncile iadului, atârnau de pereți și nu le făceau val.

Baba Mâia nu s-a ridicat de pe oase de vreo doi ani. Câteodată avea junghiuri adânci, „se petrecea”, cum spunea fata, apoi iar se liniștea. Dar în vremea asta de secetă, hrănită rău, Mâia slăbise și mai tare din puteri. Durerile îi veneau mai des, și, de multe ori, în chinurile ei, întindea mâna, holbând din ochi, după luminiță.

Fata l-a adus pe popa s-o grijească, s-o împărtășească cu cele sfinte.

Dar numai îi venea așa, să moară, ci nu murea.

La Rusali, când se-ntunecă, bătrâna zise: Are să plouă, fată.

Da, are să plouă! zise Salvina.

Și când cei dintâi picuri izbiră pe acoperișul de șindrilă, ca un ropot dulce, ca un cântec sfânt, cele două femei tresăriră: Plouă, zise Mâia.

Plouă, zise Salvina. Și deschise ușa să intre în casă mireasma ploii. Bătrâna a stat un răstimp și-a ascultat. Apoi își măsură o cruce largă, neregulată. Când începură să se descarce trăsnetele unul după altul, ca dărâmări de stânci prăpăstioase, baba Mâia își măsură altă cruce și zise:

— Închide, tu fată, ușa. Are să vremuiască.

Și-a închis fata ușa, și s-au culcat amândouă în lumina fulgerelor.

Dar ploaia vreo patru zile n-a mai contenit. Câteodată scăpau de după dealuri vânturi mari, ce duceau spre Pleșa grămezi mari de nouri, ca niște turme de dihăni și de uriași, negri, vineți, mânioși, încleștați unii într-alții. Câte o ruptură de cer rămânea albastră, înaltă, dar îndată alergau alți nouri s-o astupe. Și vântul se oprea, și ploaia începea să cadă, măruntă, deasă.

Baba Mâia și cu fată-sa așteptau să se-nsenineze. Se-mpuțina mălaiul, trebuia făină, și Salvina văzu că totuși trebuie să dea creițari pe lapte. Mă-sa abia mai sufla, și bucată uscată în zadar i-ar mai fi dat.

Ochii bătrânei, în cele două zile din urmă se-ngălbeniseră pe la alb. Rotunji, mici, priveau țintă și semănau acum cu ochii de cucuvaie.

I-a adus lapte, ca astăzi, și, ca mâine, Salvina a căpătat de lucru. Era și vremea, căci fata se asprise tare. Vorbea răstit cu bătrâna, din firea ei, căci era scurtă și zmănâncită la vorbă, dar în zilele din urmă era tot mânioasă.

Dimineața i-a pus ulcica cu lapte lângă pat, a luat luminița de pe cruce și a așezat-o, cu câteva chibrituri, lângă ulcică.

— Iaca, aici, lapte. Aici ai și luminița, și chibrituri.

— Bine, maică, bine. Să-ți ajute Dumnezeu, zise bătrâna, când fata ieși pe ușă.

Abia se duse Salvina, și Mâia luă ulcica; dezlipindu-și buzele sorbi o dată, de două ori, de trei ori. Și băutura albă părea că trece, – în drumul său în jos, – peste podețe, părea că se adună în gropi și se varsă apoi mai departe, așa ghiolcănea.

Și Mâia deodată se simți mai bine. Se ușurase și i se muiaseră parcă toate oasele.

Afară ploaia încetase de cu noapte, dar vremea nu era senină. Nouri negri, mari, petece de nouri mai luminoși călătoreau mereu, de la apus la răsărit. Vântul numai, în răstimpuri depărtate, șuiera în vreun brad prin apropierea căsuței, apoi iar tăcea dintr-una.

Din pat, pe ferestruță, baba Mâia vedea afară. De câte ori n-a privit ea prin ferestruța aceea! De când n-are ea alta de făcut decât să se gândească, să privească pe ferestruță și să-și aștepte moartea!

Și, de multe ori, gândul ei colinda departe, cu zeci de ani în urmă. Își amintea de tot ce-a văzut, de tot ce-a pățit în viață. Dar iată, acelea, ca și când n-ar fi fost. Ca nouri care trec pe cer, târându-și umbra pe pământ, și se duc să nu se mai întoarcă. Și iată c-a rămas numai cu fata! Dar și fata, ca și când n-ar fi. Ea se duce la lucru dimineața și vine seara, și câteodată nici seara.

Și, în necurmatele zile de boală, părăsită, baba Mâia privea cu dragoste, cu sfințenie la luminița de ceară. Iată, luminița asta e singurul sprijin care n-o părăsește niciodată.

Ea o păzește acum și va ajuta-o în ceasul din urmă. Și bătrâna suspină de multe ori:

— Sfântă luminiță, sfântă ceară, sfinte albine!

Ani întregi au trecut de când nu s-a mai putut duce la biserică. Dar tot mai știa din ce spunea popa, din ce spunea diacul.

Și, mai mult, în boala și singurătatea ei, baba Mâia la lucrurile astea se gândea. Își închipuia cum are să fie Iadul cu dracii, cum are să fie Raiul cu sfinții. Iadul? D-apoi întuneric beznă, de să nu-ți vezi mâna! Și, prin întuneric, cozi și gheare de draci, care prind pe creștin și-l duc la căldarea cu smoală, să-l opărească. Doamne ferește!

Iadul! O, Doamne, Doamne! D-apoi bivoli împungaci, ce-or lua în coarne femeile nelegiuite și pe ucigași de oameni!

— Doamne ferește, Doamne ferește!

suspina bătrâna.

Dar ea n-avea s-ajungă-n Iad. Pe ea va prinde-o sfântul Petru de mână, va sprijini-o să nu cadă și va întreba-o:

Tu ești baba Mâia? Și ea va zice:

Eu, sfinte Petre.

Cea de-a avut o fată, una Salvina? va zice sfântul.

Da, eu!

Cea de-a bolit vreme multă de tot?

Da, eu!

Și-atunci, sfântul Petru va zurui din chei și va găsi pe cea potrivită. Se va deschide poarta, și sfântul Petru îi va arăta locul de hodină, în iarbă înflorită, sub un măr cu mere aurii.

Nu, ea nu va apuca în Iad! Ce-a făcut ca să meargă în Iad? Și are ea luminița aproape!

Când va simți că i se ridică nodul în gât, să-i oprească răsuflarea, aprinde luminița, sfânta luminiță de ceară. Și-atunci, chiar de-ar vrea s-o răpească, cornorați se vor împrăștia.

Și baba Mâia își făcea o mulțime de icoane. Și totuși, vremea îi trecea destul de greu.

Dar astăzi, după ce bău laptele până-ntr-un picur, nu-i veneau gânduri de-astea. Astăzi privea dornică prin fereastra căsuței, și-i veneau gânduri copilărești. Uite, cum ar vrea să iasă puțin până afară! Numai aici, înaintea ușii; când a trece nourul de pe soare, să cadă lumina pe ea! Ba nu, ar vrea să meargă și mai departe. I-ar plăcea să se coboare în sat, să vadă cum mai stă satul.

Să-l vadă pe popa și să-l întrebe de sănătate.

Să se-ntâlnească cu două bătrâne din vremea ei, – Anuța și Zamfira, – să le-ntrebe: Da’ voi ce mai faceți? Și ele să zică: D-apoi ce să mai facem? Iacă!

Și să meargă mai departe pe uliță, să vadă biserica. Mare și frumoasă biserică! Să se-ntâlnească cu oameni care i-au fost vecini până a stat și ea în sat. Și oamenii să zică: Ce-i, vecină? Ai mai venit la vale? Și ea să zică:

Mai!

Tot așa, să umble pe uliță, pe unde n-a umblat de mult, și oamenii să zică: Iată și baba Mâia! Iar copiii cei mai tineri să-ntrebe:

Mamă, cine-i bătrâna aceea? Și femeia să zică:

Baba Mâia, cin’ să fie?!

Gânduri de-acestea îi veneau astăzi. Și nu erau gânduri goale, erau gânduri vii, erau icoane. Și nu icoane reci, ci icoane așa de călduțe, de baba Mâia le simțea căldura ca o mângâiere la inimă. Și cerca să se-nvârtă-n pat, să poată vedea mai bine pe ferestruță.

Nu, astăzi nu se gândea la Iad și la Rai!

Azi, după ploaia ce-nverzise câmpul, ar fi voit să mai fie o dată fată-mare, să pască vitele pe munte, să pășească pe frunzele uscate, umede acum, să se prindă cu mâna de-o creangă, și picurii rămași pe frunze să cadă stropind-o pe obraz, pe ie, apoi să iasă pe culme, la luminiș, să toarcă și să privească vitele cum pasc, și seara să vie acasă cu vitele sătule cumu-s dobele. Se mai cugeta cât ar fi de bine să mai umble ea pe vârful măgurii, pe Frasin, după fragi de pădure. Ce fragi se fac mai ales pe Frasin! „Buricul deștului” de mari!

Ori să aibă ea acum niște pere de la dascălul cel bătrân din grădină. Ce pere! Cumu-i ceara! Numai dascălul are pere de-acelea în sat.

Și, cum se gândea așa, la câte toate, baba Mâia simțea că se face tot mai ușoară. De la o vreme i se păru că nici nu mai stă în pat. Și pipăi bine scândurile. Apoi, ușoară de tot, iată că sta așa și nu se mai putea gândi la nimic.

Dar era bine. Las’ să fie, că nu-i rău! Au durut-o pe ea destul oasele, au tăiat-o destul junghiurile ca niște săbii ascuțite. Acum, așa, călduță, ușoară și fără dureri, stă, și ochii parcă-i râd. Și-n casă e o liniște așa de bună!

Și soarele se uita chiar acum, deodată, pe cele trei ferestruțe. Uite, ce pulbere de lumină!

Deodată, însă, baba Mâia schimbă ochii și-i umplu de spaimă. Simțea cum vine ceva, ceva rece și greu, ca o povară strivitoare.

Întinse mâna, dar n-ajunse luminița de ceară.

Se oțărî cât putu, dar luminița căzu pe podele. Junghiul ce-l simțise o prinse, o-ncârligă, dar bătrâna se zvârcolea mereu, s-ajungă luminița de ceară. Așa, frământându-se, căzu pe podele și muri, cu mâna întinsă după luminiță.

Și prin cele trei ferestruțe pulberea de lumină albă cădea mereu în casă, apropiindu-se tot mai mult de pat. Și dintr-o dată învălui, ca un giulgiu, trupul țapăn al Mâiei, ulcica răsturnată, și luminița de ceară, de care n-avusese parte bătrâna.