Melentea

MELENTEA.

Bădicul Melentea are o casă de bârne înnegrite de vreme și mâncate de cari, sus, la marginea pădurii, pe-o coastă pietroasă.

Căsuța e scundă și afumată, mică și pitică, și toată ziua se înhoalbă din două ferestruțe cât palma. În căsuța aceea, și în curte, se izbesc, cât ține Dumnezeu lumea, o grămadă de copii despoiați, cu părul vâlvoi, cu obraji nespălați de săptămâni. Numai când simt că se apropie bădicul Melentea, sar ca iepurii și odată s-ascund grămăjoară prin unghețe.

— Ho! paralei tatii, nu sunteți acasă?

Întreabă totdeauna bădicul Melentea.

Gândeam că-s acasă, zice tot el, întorcându-și capul spre femeia ce cârpește niște zdrențe, după masă. Că ce le-am adus eu?

Turtă dulce din târg, gogoroane roșii de la jupânul și niște hăinuțe nouă-nouțe!

Apoi își aruncă sub pat uneltele de lucru și se așează pe laviță obosit.

Gata-i supa, tu muiere? o întreabă, privind-o chiorâș.

Iar începi? țipă femeia. Zău, tu-ți faci de cap!

— Cum să-mi fac de cap?! N-am fost eu azi-dimineață la măcelar, și nu i-am zis: „Jupâne, două kilograme de carne! Da’ știi, cu măduvă și grasă!”? Și n-a dat el de două ori cu barda, și nu m-a întrebat chiar pe mine: „Unde poftești s-o trimit?”? „Unde? Acasă la mine! La Melentea acasă”! Se vede treaba că băiatul n-a nimerit aici.

— Și nici c-a nimeri vreodată! zicea femeia.

— Așa crezi tu? Apoi iacă, voi, muierile, odată vă pierdeți curajul. Da’ de bine să nu te temi niciodată! În urmă, femeia-i punea pe masă un bruș de mămăligă, o fiertură acră, și Melentea începea să înghită strașnic, lăudând bunătatea mănâncării. Erau numai cartofi fierți, zama era apă goală, subțire, mestecată cu oțet.

— Plutesc steluțele de grăsime! Doamne, tu muiere, mă tot gândesc eu de unde avem noi atâta unsoare și olei?! Iată ș-o bucată de carne! De la noi din casă carnea nu se mai gată, asta o știe tot satul. Să vezi tu cum mâncă alții! O ceapă, un bruș de pâine, un petecuț de slănină. Da’ supă la ei, carne la ei, fiertură bună, nu s-a pomenit! Și de-aceea li se lungesc lor grumajii și li se fac străvezi urechile. Și nu numai cei mari trăiesc așa de prost. Copiii o duc și mai rău! Dacă au o fărâmătură de brânză, apoi li se pare că au toată bogăția lumii. De-aceea vezi copii așa de amărâți peste tot locul. Ai noștri? Unde sunteți, paralei tatii? Ia ieșiți puțin la iveală!

— Da’ dă-le pace, măi păgânule, și vezi-ți de mâncare! îi zicea femeia, necăjită. Melentea însă nu le da pace. Copiii veneau înaintea lui, stăteau cu capetele plecate și așteptau.

— Iată-l pe Ionică-a tati, începea Melentea, întorcând cu fața spre muiere pe un băiat ca de șase anișori, slăbuț și pârjolit ca de secetă.

Aista-i cel mai închelmat. Leu-paraleu, puișorul tatii! Da’ ce-ai mâncat tu astăzi?

Tocană de berbece, așa-i? Ș-o felie de caș?

Cu-atât mai bine! D-apoi tu, Pătruț? întreba el, prinzând pe altul de mână și trăgându-l aproape. Tu, supă de găină? Aha, ștrengarule, de-aceea ești așa de aprins la față, ca creasta cocoșului!

Mai prindea pe unul, pe doi, apoi se sătura, îi lăsa să plece.

— Da’ să-mi spuneți voi, începea el deodată, unde-s boii, unde-s vacile? Aha, la umbră!

Așa-i, dacă dă căldura și umblă, zbârnâind musca, vitele se trag la adăpost. Da’ la porci se vede că n-ați dat de mâncare. Auziți-i cum guiță? Asta nu se cade, să lăsați dobitocul flămând! Iute să vă cărați – unu, doi, trei! – și să le dați de mâncare.

Copiii ieșeau, dând buzna pe ușă, îmbrâncindu-se, ghiontindu-se. Femeia-l asculta amețită.

— Doamne, măi bărbate, zicea ea, să știi că tu nu vei ajunge bine! Să-ți bați tu joc de copiii tăi?! Nu ți-i frică de mânia lui Dumnezeu?

— Nu, tu muiere, că Dumnezeu e bun și nu se mânie.

Melentea mânca mai departe, umflându-și când un obraz, când altul. În ochii lui, când îi vorbea femeia așa, se cobora pe câteva clipe o tristețe adâncă, privirile lui se îmbolnăveau parcă. Și atunci părea și mai palid, și încrețiturile obrajilor erau mai adânci și mai dese.

Dar nu rămânea mult așa. Se scula, lua donița cu apă, o ținea mult la gură, în vreme ce mărul lui Adam i se plimba majestuos, domol, pe grumajii deșirați.

— Doamne, tu muiere, făcea el oftând, punând donița pe laviță, da’ ce minune-i aici?

— Ce minune?

— În viața mea n-am băut așa vin! Se vede că iar a dat domnul Beniamin pe la tine și te-a cinstit cu vin!

Femeia când auzea de domnul Beniamin, se înciuda rău, zvârlea zdrențele și-și punea mâinile în șold.

— Iar îți vin nebuniile? și-l privea cu scârbă și cu dușmănie.

— Ce nebunii?! Dacă are omul nevastă frumoasă, înseamnă că vine norocul acasă.

Așa și cu mine. Domnul Beniamin îi bogat, și nu-i nici bătrân! Când vrea el să-și facă un chef, unde să tragă? La Melenteoaia cea frumoasă!

— Vai, bată-te sfinții, păgânule! zbiera femeia, ieșindu-și din sărite, și începea să-i izbească în cap o rochie ruptă, o cizmă stricată, ce-i cădea-n mână. Da’ cum te rabdă inima, mișelule, să mă batjocorești așa, în toate zilele! Nu mi-i destul că muncesc ca un bou, că-mi pierd capul cu atâtea guri flămânde, ce mă behăiesc toată ziua? Mai vii și tu să-ți râzi de mine?!

— Dacă te-a făcut Dumnezeu frumoasă, eu n-am ce-ți face, zicea bărbatul, ținând brațul ridicat de apărare.

— Așa-i, nerușinatule?! Nu mai încapi de mine?! Dar io-s de vină că mi-am mâncat viața? Io-s de vină că am slăbit ca o cățea jigărită? Hai, spune! Nu tu, nu copiii, nu sărăcia din casă? Ș-acum, dacă-s urâtă, tu faci glume pe socoteala mea. Și spune, nu ți-i frică de bătaia lui Dumnezeu?

— Ci hai! Să știi că-mi place, tu muiere! Îmi pare c-aud gura unei cucoane mari care-și spală bărbatul. Într-adevăr, e pagubă că nu te-ai născut doamnă! Da’ pentru-aceea îmi place. Știi, la alte case de om sărac vine bărbatul ostenit de la munca zilei, își zic două-trei vorbe cu femeia, și el, rupt de osteneală, se culcă. El crede că, dacă doarme, va vedea viața mai frumoasă și mai ușoară decât cum este. Femeia tace și-nghite necazul, și din când în când se uită cu mâhnire la omul care doarme pe-un suman, cu fața galbenă și suptă. Vezi, mie de oamenii ăștia nu-mi place. De la o vreme parcă nici nu mai știu vorbi. Aia nu-i viață! Nu-i de-ajuns că te roade sărăcia destul, să te mai rozi și tu?

Tace puțin și privește la fața veștedă a muierii, care se mai liniștește.

— Îmi place, adaugă el, că tu-ți mai deschizi gura. Asta-mi place. Pentru vorbă, gura nu cere de mâncare. Da’ știi, totuși, ce-mi vine în minte când te văd așa aprinsă? Pățania cu lada, cu lada ta de zestre. Știi că plecaserăți pe vreme bună de la voi, da’ pe drum v-a apucat o ploaie cu rupere de nour. Și unde nu s-a umflat râul, unde nu s-au trezit valurile care dormeau în adâncuri, și-au început să arunce armăsari pe fața apei! Chiar atunci intra în râu carul cu patru boi, – Doamne, ce mai boi! – parcă-l văd ș-acuma carul cu zestrea ta de mireasă. Atunci tot așa erai de aprinsă ca acuma.

— Vezi, mă, tu ești dracu gol! striga femeia, necăjindu-se iarăși. Ai de gând să taci odată?

Ai de gând să-nceți cu batjocurile? Da’ tu ce-ai avut, ce avere? Iacă, hârbul ăst’ de casă. Ai fi așteptat, se vede, să-ți aduc car, și boi, și ladă încărcată?

— Aici iar îmi place cum ai adus-o, tu muiere.

La casă de om sărac, de zestre nu-i vorba niciodată. Da’ casele bogaților tot din zestre s-aprind și se pustiesc. Mai au noroc cu nănașii, că merg de-i mai împacă. Fără doar și poate, tu te-ai fi potrivit cu unul gazdă.

Valeo, mămulică, ce dungi ai avea astăzi pe spinare! Să știi tu, cei bogați se mânie mai iute. Noi de ce să ne mâniem?! Iacă, tu de pildă, de ce te mâni?

— Acuma, lasă-mă, Melenteo, vezi-ți de lucru, ori culcă-te, da’ lasă-mă, că mi-i destul pe ziua de azi, zicea femeia.

Bădicul Melentea, însă, cât sta peste zi, ori seara, acasă, tot melița din gură. El avea o credință: omul sărac, dacă-nchide ochii ori gura, începe să se gândească. A cercat el de câteva ori așa, dar nu i-a plăcut amăreala aceea, care izvora parcă din toate părțile și-i pătrundea ființa.

— Gândurile, zicea bădicul Melentea, să le lăsăm pe seama bogaților. Ei au la ce se gândi, ei se pot ajuta cu gândurile, dar omul sărac, oricum se gândește, tot rău nimerește, ca ăl ce tot încărca o povară, – când în căruță, când în teleguță,

— da’ nicicum n-o putea duce-acasă, pentru că nici la teleguță, nici la căruță nu era înhămat vrun dobitoc.

Cu atât avea noroc muierea, că bădicul Melentea nu prea era pe-acasă. Muncea săptămâna încheiată, în râsetele oamenilor cu care lucra. Melentea era bun de leac când muncea în rând cu alți săteni. Că aceștia își uitau supărările de-acasă, uitau povara lucrului și, dacă foamea n-ar fi strigat cu glasul ei de broască, din deșerturi și-ar fi uitat și să mănânce.

Melentea va fi fost și el ostenit, dar la amiază nu se apuca să îmbuce până ce nu mergea în șir pe la toți muncitorii, până ce nu se apleca asupra merindei și n-o cerceta.

— Săraci de voi, zicea Melentea, ce mănâncări, măi, ca la câini! Așa trăbă să se hrănească un muncitor? Ce ți-i bun dumitale călcâiul cela de pâine? Da’ dumitale, loboda asta? Iarăși știr, și fasole, și ceapă, și peste tot sfânta mămăligă! Măncă, român prost, și te-ndoapă, că de-asta ești bun! D-apoi colea o supă, o friptură nu vă știe face femeia?

Trecea printre muncitori, clătinând cu tristețe și dezgust din cap. Se-ntâmpla ca vreun muncitor să fie nou-venit, să nu știe moarea bădicului Melentea. Acela privea întâi chiorâș la omul slab și deșirat, care se pleca asupra mănâncărilor lui. Și nu apuca bădicul Melentea să-i spuie două vorbe, când acela se și scula, răstindu-se:

— Ce-i, măi bade, ce-i, mă deșiratule? Tu să-mi batjocorești mâncarea? Nu vezi că acuș ți se desfac ciolanele, că nu le mai poate strânge pielița galbenă? Da’ tu ce mănânci, lihodule, de ne batjocorești pe noi așa?

— Eu, zicea Melentea, surâzând, eu, carne și supă. Eu, mănâncări scumpe, măi! Vină și vezi.

Îl apuca de mânecă și nu-l mai lăsa până ce acela nu se apropia de traista bădicului Melentea.

— Iată carne, iată pește, iată și plăcinte, zicea bădicul, împingându-i sub nas un bruș de mămăligă, o felie de ceapă și sare.

După ce mânca, se lăsa gemând pe spate.

— Măi dragii mei, mi se pare c-ar trebui să-mi aduceți un doftor. Femeia-i de vină. Mi-a pregătit niște mănâncări unsuroase ca acelea, și, cum îs lacom, am mâncat de m-am umflat ca un baron. Și pufăia pe nări, în hohotul de râs al tovarășilor.

— Că nu vă hrăniți și voi așa de bine ca mine, să știți că nu numai sărăcia voastră-i de vină, ci și nevestele. Nu știu face bucate cu gust!

Dar a mea? Ptii! Bat-o focu de muiere! De multe ori îi zic: „Mai las-o cu fiertura, soro, mai las’ cu domniile, c-om sărăci și nu suntem dedați cu sărăcia”.

De se-ntâmpla să muncească pe undeva departe de sat, venea la prânz vreun băiat să-i aducă veșnicul mălai și veșnica bucată de ceapă. Melentea, cât ce sosea copilul, lăsa unealta din mână, se apropia de el, căuta în corfă, mirosea, și ceilalți îl auzeau numai că se răstește la băiat:

— Ce-i asta? Iar zamă cu carne de porc? Și de ce-a pus maică-ta atâta smântână? Copilul zâmbea subțire, știindu-i felul.

— Acum să știți, oameni buni, zicea Melentea întorcându-se spre români, că de-oi muri odată și odată, muierea-i de vină. Cine-o pune să mă-ndoape cu toate bunătățile?

Astea-s pentru bogați care se-ntind sătui pe canapele, nu pentru un muncitor ca mine!

Unde are o muncă mai grea, tovarășii îl ajută cu drag. Că bădicului Melentea i s-au cam muiat puterile. De multe ori e ostenit și se clatină ca o găină beată pe picioare.

— Ești ostenit, bădicule, îi zice vreun fecior, bucuros că-i poate ajuta.

— Ostenit, pustia! Ba nu-s ostenit. Dar, adaugă în taină, am băut o cupă de vin vechi la amiază, și poate asta să fie vina. Că la mine-n pivniță stau buțile în șir, de ți-i mai mare dragul să le vezi!

Seara, când venea la rând la plată, dacă se-ntâmpla atunci să fi lucrat mai întâi la stăpân nou, îi zicea:

Eu, domnule, scot pentru nouă.

Cum așa?

Bine. Pentru nouă suflete. Stăpânul privea întrebător la oameni:

A lăsat careva să-i ridice el plata?

Ba nu, s-aude din mulțime.

Atunci, ce vorbești dumneata?

— Vezi că, după dreptate, așa s-ar cuveni.

Eu am acasă patru fete și patru feciorași, dar ăia încă nu pot lucra. De mâncat măncă, – nici lupi. Acuma, ei îs opt și cu mine nouă.

Bogații satului nu prea stau de vorbă cu Melentea. Îi pișcă, și nu le place. De multe ori aduce vești pline de spaimă: ba c-a dat, colo, pe hotar, boala-n vite, – el cu ochii lui a văzut vreo douăzeci crăpate, – ba c-a auzit la oraș că au să se puie biruri noi pe cei bogați, ba că se face bătaie.

În biserică se pomenea de multe ori că vorbește cu glas tare. Creștinii-l priveau nedumeriți, iar popa, câteodată, nu se mai putea răbda să nu-l întrebe:

— Ce tot ai acolo, bădio Melenteo?

— Eu, nimic. Da, sfântul Niculae, colea, din icoană, nu-mi mai dă pace. Mă tot întreabă câți copii am. I-am spus că opt, și sfântul tot nu crede și mă întreabă iar. Alteori popa îl înfruntă în ușa bisericii, când îs adunați creștini mai mulți.

— Eu nu-s de vină, părinte, dacă mă mai scap și zic o vorbă tare. Sfinții-s de vină. Ce au ei să mă tot întrebe: „Ce mănci azi, Melenteo, ce nu te-mbraci mai bine, golanule?” Eu cat să le răspund, altfel ar striga tare, de n-ai mai putea ține slujba.

Mai multe glume făcea Melentea când murea vreun creștin în sat. Dacă mortul era bogat, numai ce-l auzeai spunând, când trăgeau clopotele toate:

— Gros-gros, Că-i om bănos!

Gros-gros, Că-i om bănos!

S-a isprăvit cu mierea! zicea, bucuros, bădicul Melentea. Acum a fi stând în fața cazanului cu smoală clocotită și s-a fi târguind cu dracul, cât să-i dea să nu-l moaie colo. Da’

Necuratul a să-i zică: „N-ai ce-mi mai da!

Pân-ai fost în viață, mi te-ai dat de bunăvoie mie, cu trup, cu suflet!”

Dacă murea vreun om sărac și trăgea numai un clopot, cel mijlociu, numai îl auzeai pe Melentea că spunea:

— Tingi-tingi-tingi-tang, C-a murit un om sărac!

Tingi-tingi-tingi-tang, C-a murit un om sărac!

S-a isprăvit și cu ăsta! zicea el bucuros.

Da’ numa mi se pare mie că n-a avea hodină nici pe lumea cealaltă. Cum e dedat cu sapa și lopata, l-a pune sfântul Petre să sape lângă pomii Raiului, să facă mere multe.

Așa-i bădicul Melentea. Când nu-i toacă muierii la ureche, îmbată de cap muncitorii care sunt cu el, îi face să râdă și să-și bată joc de necazurile vieții. Îi place să tot scadă din puteri, așa, pe nesimțite, ș-odată numai, când va fi să fie, să-l umbrească moartea pe neștiute. Și i-ar plăcea atunci să fie cineva să-i spuie în batjocură la ureche:

— Tingi-tingi-tingi-tang, C-a murit un om sărac!