Moș Ioniță

MOȘ IONIȚĂ.

Satul se prelungește cu ulița lungă până la poalele dealurilor împădurite, în fundul cărora se ridică în cer culmile munților. Ulița lungă urcă ușor pe marginea râulețului de munte ce-și frământă necurmat, în bolovani lucii de pe fund, apa rece, cristalină, tare.

Când se frânge în bolovanii ascuțiți se sfarmă, ca de sticlă.

De pe Cetățuie – un deal înalt, rotund, îmbrăcat în tufișuri de mesteacăn, cu urme de ziduri dărâmate – ulița asta se vede pornind din vatra satului, ca un braț prea lung din trup, nepotrivit cu celelalte uliți și hudițe.

E o stradă întărită, pietruită cu bolovănași din râu, cu case tot de piatră, acoperite cu țiglă; de pe Cetățuie poți număra fiecare clădire, așa e de înalt dealul acela, întărit odată, deasupra unei strâmtori ușor de apărat.

Șuvița de apă, ce coboară din izvoarele din munți, nu seacă niciodată și, îndată ce scapă primăvara de învelișul de gheață, nu mai știe alta decât să cânte ziua-noaptea.

N-are nici un nume decât „Râul” și nu e decât un braț mai slab al unei ape mai mari, care apucă din munți pe alt povârniș și duce trunchi de brazi în spate.

Râul de pe ulița lungă, cât e de mic, nu seacă niciodată și din el se adapă viețuitoarele satului și mulți dintre locuitori, deși în sat sunt și fântâni.

În albia râului sunt pietre mari și chiar pietroaie. Când coboară în vatra satului, de unde începe ulița lungă, este un teren larg, semănat cu pietre mari, unele rotunde, altele ca niște bucăți de stânci, prinse, înțepenite în pietriș și nisip, unele de mult au prins mușchiul pe ele – altele mai de curând.

Când ajunge râul aici, apele se pierd, sunt supte în turiștea asta de pietriș și nu mai iese la iveală până departe, când se adună iarăși în albia râului.

Ce apă mică! Cum a putut să care așa pietroaie?

Mic de obicei, dar când se topesc zăpezile din munți la repezeală, sau când se descarcă vara ploi mari, îndelungate, ori când se rupe cerul, râul vine cu ape mari, învolburate, aleargă ca un balaur cu valuri tari, cu creastă de spumă aspră în spinare, iar întunericul lui clocote și bubuie, de pare că fierb cazanele iadului. Atunci aduce pietroaiele cele mari, pe care le poartă și le izbește ca pe niște jucării, fierbe și sare peste piedici și împroașcă cu stropi până departe.

Pe terenul plin de pietriș și de pietroaie, de unde începe ulița lungă, crește troscoțel gras și e plin de gâște albe ca neaua și de paznicii lor, copii între cinci și șapte ani. Gâștele rup lacome cu ciocurile aspre firele de troscoțel, tot smâcind din capul mic, cu ochi de mărgea, și se împrăștie până unde se înfiripă iarăși râul, sau în sus, până nu s-a pierdut încă în pietriș. Beau mai mult din trecere de vreme, înălțându-și grumajii lungi, încordați, intră în apă, se ciupăie de două-trei ori, dându-și grumajii pe spate, ies apoi și pasc din nou, după ce au vorbit puțin una cu alta, tot lungindu-și gâturile, gâgâind potolit.

Când pornesc pe râu în sus, copiii nu le au grija, dar când se duc la râu unde se ivește din nou din pietriș, pleacă doi-trei să le întoarcă, să nu se piardă prin sat.

Peste drum de terenul cu bolovani, la începutul uliței lungi, este o casă veche de piatră, cu doi vișini mari în curte și cu doi bolovani mari rotunzi la portiță, care țin loc de laviță.

Pe portița aceea, cât ce dau căldurile verii, iese în fiecare zi un moșuleț adus puțin de spate, cu părul alb, lung până pe umeri, cu o pălărie veche, fără culoare anumită, cu boruri largi, pleoștite, încins peste cămașa aspră de pânză cu un șerpar lat, încălțat cu opinci, bine strânse cu nojițe pe picior, cu fluierele înfășurate cu curele negre, de două palme, în mână cu o biciușcă.

El iese din curte, ține deschisă portița și începe a chema:

— Țuguli-țuguli; țugu-țugu!

Și îndată năvălesc din curte vreo opt purceluși – să tot fie de două luni, li se cunoaște încă pe păr învârstatul de la naștere – și aleargă, adulmecând din năsucurile fragede la troscoțel și încep să rupă pe întrecute.

Bătrânul închide portița și, cu o cârje lucie în mână, merge agale la pietroiul cel mai mare și șade. Piatra e fierbinte, dar omului îi place, și privește împrejur cu ochii lui albaștri împăienjeniți.

Obrajii lui sunt roșii, fără zbârcituri, și mustața albăcolie e lăsată pe oală. El cască strașnic și nu mai are ce arăta în gură: e pustiu.

După o vreme își scoate pipa mică, afumată, din șerpar, ca și bășica cu tutun, o umple, scapără din amnar și cremene, aprinde iasca și-i dă foc tutunului. Apoi își pune pe-ndelete toate sculele iar în șerpar și, rezemat de cârja lucie, începe să colbăiască.

Nourași, pâlcuri mici de fum vinețiu, i se înalță deasupra capului, să se mistuie grabnic în văzduh. Nu s-a așezat bine pe pietroiul lui și copiii încep să-i sară înainte.

Moș Ioniță!

Ai venit și dumneata, moș Ioniță?

Da’ ți-s flămânzi purceii, moș Ioniță, uite-i cum înfulecă.

— Flămânzi, vezi bine! Gâștele voastre nu-s flămânde dimineața?

— Da’ acum nu-i mai dimineață, moș Ioniță!

— Nu va fi! Pentru că-i soarele sus? Vara răsare soarele devreme.

— Ai scos azi târziu purceii, moș Ioniță!

— Bine că v-ați scos voi gâștele devreme.

Vom vedea care se vor sătura mai curând!

Păi gâștele rup numai câte-un fir.

Da’ nici gușa nu li-e mare.

Purceii n-au gușe, moș Ioniță?

— Măi, că prost te-a mai făcut maică-ta! Cum să aibă, că doar nu-s păsări!

— Bunica zicea că nu-i pasăre ca porcu’ și buruiană ca curechiul.

— Asta-i zicală să arate cât îs de bune verzele cu carne de porc.

Copiii mai sgăură ce sgăură în jurul moșneagului, apoi își văd de gâște și de jocurile lor. Caută pietricele mici, albe, rotunde, și se joacă „de-a bencile”. Iau în palmă douăsprezece pietricele, le aruncă sus, le prind pe care pot pe dosul mâinii, pe acestea le saltă din nou cu dosul și le prind în palmă. Care reușește să prindă mai repede toate pietricelele, câștigă jocul și nu mai are grijă de gâște: trăbă să le grijească cel care a pierdut.

Moș Ioniță rămâne singur și când nu mai vede purceluși în apropiere începe să-i cheme:

— Țuguli-țuguli! țugu-țugu!

Șobolani îi cunosc glasul și vin repede în jurul lui. Bătrânul le aruncă bucățele de mămăligă, pe care le poartă în sânul cămășii de pânză aspră, și purceii se reped și macină repede din fălcile crude. Când nu le mai aruncă și se încredințează că nu le mai dă, încep iar să reteze troscoțelul.

Dar și dacă n-ar avea ce să le dea și nu i-ar chema când se împrăștie, n-ar fi nici un rău; copiii sunt cu ochii în patru și după purcei, nu numai după gâștele lor. Moș Ioniță știe și, după ce-și isprăvește bucățelele de mămăligă rece, nici nu-i mai cheamă.

Stă pe pietroiul rotund, prăjindu-se la soare, rezemat cu amândouă mâinile în cârja lui de corn, și prin minte îi trec multe. Icoane, frânturi, amintiri spălăcite din viața lui.

Iată, cum privește la pietrele din jurul lui, își aduce aminte că pe când era el de vreo zece ani a venit într-o vară râul așa de mare și de furios, bătând din valuri și din bolovani, încât a luat o poiată din vecini, cu un vițel, a descheiat-o într-o clipă, împrăștiindu-i și alungându-i bârnele, iar vițelușul abia a apucat să zbiere o dată și a fost înghițit de valuri. Atunci a intrat potopul și la ei în curte și le-a dus gardul, poarta și portița, cât au rămas ca în câmp. Ce se mai tânguia mamă-sa, dar tată-său i-a dat o palmă: „Ce te mai bocești, tu? Nu-i moarte de om! Vom face alt gard și altă poartă”.

Așa era tată-său: om tare! Nu-i păsa de oameni, nu-i păsa de lume și nu îngenunchea în fața nenorocirilor. Copil, fecioraș-fecior și om mare apoi se uita la el ca la un sfânt. Chiar când el, Ioniță – luându-se după datina satului – după ce se eliberase din armată, furase o fată și o adusese în casa asta de zid.

Ce bătaie i-a mai tras tată-său, soră cu moartea, rușinând fata și trimițând-o la părinții ei. Își aduce și acum aminte de înfruntarea tatălui său, după ce i-a trecut mânia: „Măi, Ioniță, să ții minte că între oameni de omenie nu se-ntâmplă furturi nici de dobitoace, dar încă de fete! Dacă-ți place fata, i-om trimite pețitori după lege!”

Și așa a făcut și a ieșit lucru bun. Câți ani să fie de când a murit? El, Ioniță, era de patruzeci. Vor fi vro treizeci! Cum mai trec anii ăștia, Doamne sfinte!

Bună femeie a fost și maică-sa, săraca!

Parcă o vede și acum în postul Crăciunului și al Paștilor cum le dădea copiilor pe ascuns, să nu vadă bunica, o crestătură de slănină sau un bruș de brânză și cum îi învăluia în poalele ei când răcnea uneori tatăl lor la dânșii, poruncindu-le să nu mai facă larmă.

Da, da! Milostivă femeie, nu ca bunica, aspră și neîndurată, care ar fi voit să postească și să ajuneze toată viața.

Hei! Bună a fost și nevasta lui, fata pe care o furase.

Din ea, din ființa ei, se strecurase și în el o dulceață care, iată, nu l-a mai părăsit nici acum la bătrânețe. E de-ajuns să-și aducă aminte de ea, pentru a simți picurul acela de miere! Drept e și aceea că pe Ana lui nu o vedea cu amintirea ca pe o umbră, ca pe tatăl său, pe mamă-sa sau pe bunica, ci vie și caldă, numai cât nu-i vorbea.

Și totdeauna după dulceața amintirii, urma o strângere de inimă și un oftat ușor scăpa din pieptul lui moș Ioniță.

Luat de amintiri i se stingea și pipa, i se împrăștiau și purceii și, uneori, potopit de căldură, nici nu mai știa pe ce lume se află.

Moș Ioniță, io ți-am întors purceii!

Ha!

Io i-am întors că au fugit prin sat la vale.

— Și io i-am ajutat, sărea cu gura alt copil.

El numai când veneam cu ei pe uliță în sus, stăruia cel dintâi. Bătrânul se dumerea târziu de ce este vorba.

Brav copil! Da’ v-ați scăldat voi azi?

Scăldat de două ori, moș Ioniță. —

Și-i caldă apa?

Nu, e cam rece. Nu poți sta mult.

Așa-i apa de munte, proaspătă mereu.

Da’ a Boarului m-a corlit, moș Ioniță.

Să-l fi corlit și tu!

Da’ el e mai mare și mai tare.

— Când vei crește să te răzbuni, să-l ții sub apă până zvâcnește ca peștele strâns în mână. A Boarului e un copil prăpădit, știu eu.

Pe râu în sus, nu departe de prundișul în care se pierdeau și pe care pășteau gâștele și purceii, era o bulboană adâncă până la genunchi și destul de largă să încapă trei-patru copii deodată. Cum era la umbra unei sălcii, apa nu se încălzea niciodată prea tare și copiii ieșeau în grabă vineți și zgribuliți din ea.

Se apropia amiaza și căldura era tot mai mare.

Dumitale nu ți-i cald, moș Ioniță?

Ba mi-i cald.

De ce nu te scalzi și dumneata? Îți grijim noi purceii.

Nu mă scald, că-s prea bătrân și mi-e frică să nu întineresc. Copiii îl privesc mirați.

— M-am scăldat și eu la vremea mea, măi copii. Când eram ca voi. Bulboana asta era și atunci. Ehei! Era, cum să nu fie!

Da, își aduce aminte multe întâmplări cu bulboana. Pe Florica o vede ca-ntr-o negură, pe nevasta lui ca într-o oglindă. Oare unde va fi ea acum și ce va face? Poate va întâlni-o în curând.

Moș Ioniță, mai rămâi cu purceii, că io plec cu gâștele.

Da’ ți-s sătule?

Sătule, că nu mai mănâncă și se tot duc pe rând la vale.

Toți mergeți?

Mergem că-i amiază și ni-e foame.

Moșneagul răstoarnă capul și se uită la soare.

Încă nu-i chiar amiază, mai puteți sta.

— Am mai rămâne să-ți grijim purceii, numai să ne spui și azi o poveste, zice altul. Copiii s-au adunat cu toți în jurul lui. Moș Ioniță se uită în jur și vede că purceii ronțăie încă veseli la troscoțel.

— Ce pustie de poveste să vă mai spun?

Parcă eu le știu pe toate?

— Mai știi dumneata destule, se amestecă al treilea în vorbă.

— Haida să vă spun, dar asta nu-i poveste.

Știți voi Cetățuia?

— Cum să nu o știm, moș Ioniță, sar toți cu gura, că doar în toată ziua o vedem. Și de-aici se vede.

Voi vedeți dealul rotund și împădurit.

Dar Cetățuia? Copiii se uită unul la altul.

N-ați văzut-o? Copiii clatină muți din cap.

— Nici nu se vede, numai dacă te urci în vârful dealului. Și nici atunci nu mai vezi decât niște ziduri dărâmate și pietroaie rostogolite. Cetățuia acum nu mai este, dar a fost pe vremuri, și măgurii aceleia i-a rămas numele de Cetățuia. Dar știți voi ce e o cetate? Copiii se uită iar unii la alții și câțiva clatină din cap că nu.

— Cetățuia îi zice la o cetate mai mică. Iar cetate este un loc pe înălțimi, întărit jur-împrejur cu ziduri groase și înalte. Acolo se adunau locuitorii unui sat când veneau să-i robească păgânii și se apărau până-i biruiau pe sălbatici, rostogolind peste ei pietre mari din cetățuie. Ei, care-mi întoarce o dată purceii? Moșul văzuse că i se răzlețiseră godinile. Alergară cu toți și se întoarseră în grabă.

— Da’, măi copii, cetățuia de la noi nu a fost făcută de oameni, ci de uriași care au trăit odată pe lume. Ați auzit voi de uriași?

Unii auziseră, alții nu.

— Cetățuia de la noi, spun bătrânii, cum au auzit și ei, a fost zidită de o pereche de uriași care aveau o singură fată. Într-o zi a ieșit la plimbare fata, pe-aici pe la poalele Cetățuiei, pe unde e satul nostru acum. A aflat un plugar care ara cu patru boi, cu un pogănici alăturea. Fata s-a minunat, s-a tot uitat la ei, apoi a luat în poală plugul, boii, pe plugar și pe pogănici, s-a dus cu ei în cetățuie și i-a vărsat din șorț înaintea tatălui său.

— Uite, tată, ce furnici am găsit eu!

Uriașul a clătit din cap.

— Nu-s furnici, fată, ci sunt oameni. Ia-i în poală și du-i de unde i-ai adus. Cât îi vezi de mici vor trăi mai mult decât noi și vor stăpâni pământul.

Fata i-a ridicat în poală și i-a dus la arătură. Și numaidecât omul a pus plugul în brazda de unde a lăsat-o, iar pogăniciul a început să mâie boii: „Hăis, Rujan! Cea, Păun!”

— Și nu le-a fost frică, moș Ioniță?

— Nu, că românii nu erau fricoși, nici copiii!

În vreme ce copiii se întoarseră cu capul spre Cetățuie, moș Ioniță se ridică în silă de pe piatra lui și începu să cheme:

— Țuguli-țuguli! țâgă, țâgă!

Purcelușii se adunară și porniră după bătrân. Știau că le dă acum lătură.

— Puteți merge acum și voi cu gâștele. E crucea amiezii, zise el.