Moș Viron

MOȘ VIRON.

Cine-l cunoaște mai de-aproape îi zice „moș Viron”. Când vorbește mai mult cu el, îi spune simplu, cu glasul înduioșat: „Moșule”.

Cei albiți de ani însă, care-au apucat alte vremuri, nu i-ar zice pentru toată lumea asta decât „părintele Viron”.

Din sătuțul lui, răsfirat pe cursul unei văi ce-și strecura argintul în valurile frânte, părintele Viron nu mai prea ieșea în lumea asta largă. Că era destul pentru bătrânețele lui, – grele dar neînfrânte bătrânețe, – să slujească duminica sfânta liturghie, iar peste săptămână să mai împuțineze din cele sărindare și canoane ce i le dau oamenii mai cu tragere de inimă ca unui preot tânăr, căci, ce să zici, bătrânețele sunt totdeauna mai aproape de Dumnezeu. Când ieșea la sfânta liturghie, să cădească biserica, aceeași muzică duioasă, plină de pace, se desprindea din zurgălăii înnegriți de fumul de tămâie, pe care o cunoșteau poporenii de un șir lung de ani. Și creștinii se alinau smeriți, cu capetele plecate, cu mâinile în lungul trupului, să-i mângâie mirosul fumului albastru, iute, ce rămânea în clăbuci rotunjori, ca și când ar fi scăpat din pumni, de câte ori părintele Viron zmuncea din cădelniță. Și ferit-a sfântul ca să cădească dumnealui ca alți preoți bătrâni: abia să-și miște pașii și abia să adie din cădelniță! Pe când buzele îi bolboroseau „psalm cinzeci”, se purta grabnic și hotărât, ca și când ar fi fost mânios pe cineva.

Stângăcia nu o putea suferi părintele Viron.

Când vedea într-alt sat vreun preot că abia se-ncurcă prin biserică, nu se putea răbda să nu-i spună, după liturghie:

— Bine, nepoate, de ce ți-a dat Dumnezeu sănătate? Nu uita că slujba-i slujbă, ori la Dumnezeu, ori la împăratu! Tu așa te uiți de parcă n-ai mâncat de trei zile și ți-i tot frică să nu amețești!

Nici tineri, nici bătrâni nu scăpau ne-mproșcați de părintele Viron dacă i se-mpărea ceva.

Și în biserica lui trebuia să fie curățenie și rânduială odată. Că de se întâmpla să zărească căpețele de lemnușe pe lângă sfeșnice, ori alt semn trădător pentru crâsnicul ce n-a măturat sâmbătă seara biserica, se oprea cu cădelnița în loc, privea cu sprâncenele adunate la locul cu pricină și nu se putea răbda să nu arate și cu piciorul.

Iar când se întorcea în altar, crâsnicul lua, cu capul în pământ, cădelnița și mergea să aducă jar nou, deși nu era nici jumătate stins celălalt. Pe diacul ce l-a avut dintâi, atâta l-a tot urmărit prin toate crâșmele, de nu-i lăsa omului răgaz să bea un pahar de vinars, încât bietul diac, cum era pătimaș de felul lui, a trebuit să se mulțumească de cinste și de slujbă. Și, colac peste pupăză, când a cântat diacul cel nou în biserică, părintele Viron a ținut o predică despre datorințele fețelor bisericești, cum mai ales aceștia trăbă să se ferească de crâșmă, căci în fiecare butoi stau zece draci și umblă să ducă în ispită o față bisericească. Și în timpul predicii privea aspru, de câte ori se oprea să-și ia răsuflet, la diacul cel vechi. De altfel, părintele Viron nu-și prea lua răsuflet. Vorba întâi și a doua îi erau domoale, dar de-aici încolo, se aprindea văzând cu ochii și vorbea la inima omului, de n-ai fi crezut că-i a lui barba cea albă și părul argintat. Îi vedeai numai ochii negri, plini de foc și neastâmpărați.

Dar liturghie e duminica și în sărbători, când are preotul slujbe de la poporeni. Multe zile însă sunt goale, pustii, fără să știi ce să faci, mai ales dacă ești cu-atâtea ierni în spate, ca părintele Viron. Că dacă ești bătrân, te trezești odată cu găinile și, după ce te-mbraci, vezi că n-ai ce face. Ieși în curte, vezi că nu-i nici acolo nimic de făcut. Atâta doar, să-ți aprinzi pipa și să-ți deschizi portița, să-ți mai dea oamenii bună dimineața. E bine și asta, când ai o fire să te rabde așa. Dar părintele Viron nu era dăruit de Dumnezeu cu astfel de fire. Nu poți dormi? Te scoli, te speli în grabă, zici trei rugăciuni care le știi și „psalm cinzeci”. N-ai ce face în curte? Ieși pe uliță și pornești cu cârja bătrânețelor în mână. Ci nu mergi așa ca bătrânii, ci cum se merge în aerul tânăr de dimineața. Întâlnești un om harnic și-i dai un sfat bun pe ziua de azi, dai de o femeie și-o întrebi de i-s sănătoși copiii, zărești un prichinduț de băiat cum mână vaca, grăbit să nu scape ciurdarul, și-l lauzi în gura mare, că se va face un om „fală satului”, iei în nume de rău pe un moșneag ce și-a aprins luleaua, și mergi așa, înainte, pe ulițele satului, cu sprâncenele încruntate, gândindu-te poate departe, dar văzând, fără să vrei, tot ce-ți iese înainte. Și părintele Viron numai așa putea să trăiască.

Destul era pentru dânsul singurătatea nopții. Că-i era casa pustie și rece, și o liniște de-ți pătrundea în urechi. La cele două mâțe tărcate se uita chiorâș, și bătea cu piciorul în pământ de câte ori le zărea prin casă, de o tundeau la fugă ca arse cu biciul, și numai departe, în curte, se opreau, și mieunau trist, cerșind mila bătrânului. Zadarnic! Părintelui Viron nu i-au plăcut mâțele niciodată.

„Satano!” zicea el, de câte ori le vedea, și izbea cu piciorul în podele. Câinele Zoltan e alta. Câinele păzește casa și-și știe porția: în toată ziua un bruș de mămăligă. Și era mare, un câine ciobănesc, de-a dragul să te uiți la el. De-ar fi fost vreun cățeluș, cum țin domnii, popa nesmintit ar fi bătut în podele și-ar fi strigat „Satano!” la vederea lui.”Ce-i neputincios e neputincios, și unde nu-i trup, ci numai o sfârlează, nu poate să fie virtute”, zicea părintele Viron.

Și cât necaz a avut el până i-au fost copiii mici și trebuia să-i lase să mai prindă vreo mâță de coadă! Dar acum băieții lui s-au dus, ca și când n-ar fi fost niciodată în satul ăsta.

Domni pe la orașe. Mai trimit din când în când vreo scrisoare părintelui, cu slova măruntă și așa de încurcată, de să se tot mire bătrânul: ce au făcut atât amar de vreme copiii lui la școală de n-au învățat nici să scrie pe înțeles?! De multe ori se oprea la jumătatea scrisorii și-o arunca pe masă: „Știu eu ce zice și așa”. Dar de mâniat nu se mânia niciodată pe ei.

Îi ziceau de multe ori cunoscuții, oameni care îndrăzneau orice cu părintele:

— Vezi, dumneata ai razim la bătrâneță, de ce nu te duci la vrunul. Dar popa le tăia repede vorba:

— Ce să mă duc?! Ce să mă razim?! Ei să trăiască, eu nu voi muri de foame! Auzi tu, parcă numa de-aceea s-ar trudi omul cu copilul, ca să aibă odată proaptă! Nu-i asta!

Să faci om din el, știi dumneata, să-l bagi în lume și în trai! Dacă-i odată om, celelalte vin toate. Apoi dumneata gândești că noi nu mai putem face nimic? Ba putem! Ori crezi că noi nu mai trăbă să lucrăm? Ba trăbă! Că dacă nu faci nimic, ești mort. Înțălegi-mă dumneata pe mine? Ești mort! Și aceia trebuiau să înțeleagă, căci popa Viron își înțepenea odată trupul, ca și când ar fi fost de lemn:

— Vezi, iac-așa! Nici nu avea lipsă de sprijinul copiilor, căci un om singur trăiește și din aer, dar încă dumnealui, care slujea încă!

„Gura ta ți-o astupi tu, gura femeii o astupi cu palma, numa gura copiilor n-o poți astupa numa cu pâine” – o judecată aceasta pe care o spunea părintele de multe ori. Dar acum copiii lui puteau să trăiască, și încă bine, preotesei de mult îi crește holbură și coada-șoricelului pe mormânt.

Cu moartea ei s-a împăcat în grabă popa Viron. Drept că venise târziu, după ce și-a făcut toate strapațele în lumea asta și după ce a vegheat, Dumnezeu știe câte nopți, când el era dus departe! Numai când își aduce aminte de timpul acela de singurătate, când el nu da cu lunile pe-acasă, iar preoteasa purta grija copiilor, pe niște vremi grele ca acelea, numai atunci inima părintelui Viron se înduioșa, clătina mereu din cap și, ridicând din sprâncene, zicea: „Vrednică femeie!” Și în clipele acelea îi părea rău că a murit, că nu-i și ea aici lângă el, să-i spuie o vorbă de mândrie și una de mângâiere, și s-audă și ea cum zice el din inimă: „Vrednică femeie!”

Dar iac-așa, de moarte nu scapă nimeni!

Ce-i viața asta? Iacă, să dai în dreapta, să dai în stânga, să te frămânți, să izbești, dacă poți, acolo unde e buba și răul, să izbești cu nădejde, și, când nu mai poți face toate astea, când începi să te zvârcolești numai, vine moartea și. gata! Și, gândind așa, părintelui Viron îi trece înduioșarea, ca și când i-ai fi luat-o cu mâna.

Ceva numai nu se potrivea cu bătrânețele dumnealui: când se apropia toamna, cu pâclele de neguri, cu nouri grei de plumb, cu vânturile tari și reci, care păreau țesute din vaiete și durere, cu ploile dese și subțiri-subțiri, atunci ieșea părintele Viron în pridvor și-și ațintea ochii neclintit în plumburiul cerului. Și, după ce stătea mult așa, clătina din cap și făcea „Hm!” Se trăgea încet-încet la portiță, ochii neclintiți urmăreau valurile de apă tulbure ce alergau pe vale cu cântece frânte, pline de durere, făcea iar, după ce stătea mult, privindu-le: „Hm, hm!” și iar mergea în casă.

Alta-i iarna! Atunci cel puțin știi de ce să te ții! Vine făuraru, și crapă stejarii și ouăle de corb! Acolo-i putere odată, și ți-i drag să vezi cum scânteie zăpada sub stelele înghețate!

Dar toamna asta e slabă, și de-aceea ucide așa, pe încetul. Parcă anume face să tândălească, se-nmoaie, se înăsprește și iar se-nmoaie, parcă se bucură de putrezirea înceată a florilor și-a verdeții de pe câmp și din pădure!

Și dacă la întoarcerea în casă dădea de mâțe, tropotea părintele Viron cu amândouă cizmele pe podele și zicea aspru: „Satano!” I se păreau viclene și mai ales răutăcioase, ca și toamna.

Numai o singură bunătate aducea toamna pentru părintele Viron: culesul viilor.

Nu la el în sat, ferit-a sfântul, că pe la ei dăduse filoxera (o goangă cumu-i mai rea), și oamenii au scos de mult parii de prin vii. Dar erau mulți care ar fi dorit să-l aibă pe părintele Viron la cules, în jurul acela. Popa David însă, departe de patru ceasuri cu cai iuți, avea vinul cel mai bun, și la el se adunau mulți la cules. Părintele Viron în tot anul îi era oaspe.

— Vezi bine c-am mai venit și eu! Vouă, ăstora tineri, vi se pare cam nu știu cum să vii patru ceasuri cu căruța, pe un vânt vrăjmaș ca ăsta. Vezi că voi v-ați domnit a dracului, de v-ar plăcea să vă steie trenul înaintea porții.

Și nevestele parcă n-au alta de lucru, numa să se tot ție cu gura de voi: „Griji, dragă, să nu te răcești! Bagă samă să nu capeți un catar!” Așa, parcă strănutatul nu l-a lăsat Dumnezeu. Numaicât, să-mi credeți mie, prea multă grijă ticăloșește pe om! Dacă merge tot așa la trei rânduri de oameni, din urmașii voștri cine știe ce nemți subțiri s-or alege?!

Cine să se supere pe părintele Viron?

Preoteasa, care-l îmbie cu struguri de să nu știi pe care să-l iei întâi? Popa David, care, de la o vreme, pune coșarca la o parte, căci pentru bărbat grăiește vinul? Ceilalți oaspeți, care privesc cu bucurie și cu sfială la acest om rămas din vremi atât de grele, și totuși atât de frumoase și de avântate?

Vinul grăiește el, nu-i vorbă, după cumu-i și vinul. Că un fel de vin îți dă durere de cap, altul te-nmoaie, de ești ca bătut, iar altul ți se suie deodată la cap, de te amețește. Dar vinul ce stă în întunericul pivnițelor și priveghează în buțile mari, așteptându-și ieșirea la lumină, nici nu îmbată, nici nu dă durere de cap, ci întinerește. Și vin de ăsta avea popa David.

Părintele Viron își moaie buzele și mustața și zâmbește, nu doar că-i place, ci pentru că-i simte tăria. Este în el ceva, poate din multa putere de viață ce-i în lumea asta, ce-ți umblă prin vine, prin toate vinele, așa, ca o sârmă de foc parcă. Căci vinele se întăresc, și focul sângelui întinerit bate deasupra tâmplelor, încălzește inima, te învie.

— Măi nepoților, iac-așa, un pahar de vin sănătos și tare plătește cât trei crâșme. Tot așa vine pilda și despre om: un om tare însuflețește o sută de oameni, iar doi oameni slăbănogi stau să scoată sufletul din zece oameni tari. Și, drept să vă spun, mie nu-mi place când aud pe om că se tânguie. Când simte unul trebuință să se tânguie, fără să-i fie rușine de oameni, e mai slab ca o muiere.

De pildă voi: unul că n-are eclegie destulă, altul că n-are bani de ajuns. Avocatul spune că-i merge rău, doctorul se plânge că nu-l cercetează nimeni, popa vine să se tânguie ca o ceteră cu două coarde: sărăcie și copii mulți! Bine, măi nepoților, astea pot fi adevărate, și sunt. Asta înseamnă însă a da de greutățile vieții. Ce credeți voi, că noi nu ne-am izbit de ele?! O, Doamne! Da’ încă izbit, nu numai așa! Dar am fost oameni tari, măi, și furtunile vieții ne-au înăsprit și mai mult. Pe voi lupta nu vă oțelește, ci vă înmoaie. Și aici e toată primejdia.

Cei de față cunoșteau bine pe părintele Viron, și știau că nu vorbește niciodată ca să le treacă vremea. Trebuia să le spună tot ce credea el despre lumea asta nouă.

— Ce gândiți voi? Dacă la patruzeci și opt am fi fost și noi cu o inimă ca a voastră, s-ar fi făcut ceva? Hm! Și doar noi n-am învățat atâta cât voi! Da’ știi, pe-atunci era altceva!

Pentru noi zidurile școlii erau sfinte. Ne trăgea ceva de la inimă către școală. Drept că și aveam dascăli de să nu te mai dezlipești de ei! Și eu vă spun cu mâna pe inimă că nu m-am gândit o singură dată, cât am fost la învățătură: ce câștig voi trage din strădania mea și cum am să trăiesc de bine și fără de griji. Hm! Azi, până nu gată cu gimnaziul, știe studentul: avocatura îmi aduce atâta, doctoratul atâta! Și abia apucă să treacă odată peste ani, să ajungă acolo unde vede de când i se deschide gândul. De aceea-i școala urâtă, pe când nouă ne era atât de dragă.

Vedeți, așa cumu-s, două locuri am și eu dragi în viața mea: grădina clericilor din Blaj și un loc în munte, undeva. Acolo, în grădina aceea, s-au aprins cele dintâi flăcări tainice în inima mea, acolo am legat prieteniile cele adevărate, care se fac numa-ntr-un chip: pe viață și moarte. Iar celălalt, știți voi toți pentru ce mi-i scump, la ce să mai spun? —

Aici ochii bătrânului priveau tot în lături, ca și când ar fi voit să ascundă ceva.

Cei de față vedeau, ca într-o depărtare mare, locul unei lupte oțelite din vremile trezite și scuturate de somn. Părintele vedea tot locul acela într-o lumină mare.

Și multă vreme rămâneau pe gânduri, cu ochi neclintiți. Cei mai tineri priveau în răstimpuri la fața nemișcată a bătrânului, și nu le venea să creadă că din așa depărtări a mai putut să rămână un om până în zilele lor.

Părintele Viron lăsa de altfel să fie bucurie deplină. Paharele se deșertau de multe ori și se făcea că nici nu băga de seamă la vorbele celorlalți, cum se înțelegeau între ei. Dar când se rupeau deodată vorbele toate și rămânea un răstimp de tăcere, vedeau că el nu trece nimic nebăgat în seamă.

— Ce ziceți? Că vremile mari își au oameni mari, că azi nu mai pot fi oameni de aceia?

Vezi bine că nu! Da’, măi nepoți, atunci nu numai oameni mari și-au făcut datoria. Toți ne-am făcut-o. Că dacă s-ar porni zece la luptă, iar ceilalți ar sta cu mâinile în sân, să le cadă mană din cer, ce s-ar face, spuneți voi, ce s-ar face? Aceia s-au luptat până la capăt, umăr la umăr. Au căzut, căci dreptății i se rup grumajii până odată. Da’ numai până odată!

Asta-i, voi credeți că i s-au rupt pentru totdeauna. Și aici iar e primejdie. Că, de crezi așa, te ticăloșești, poți să te faci putred de bogat, da’ n-ai inimă, mă, că ți s-a făcut inima ghem, și dacă n-ai inimă, nu poți să dai nici urmașului tău! Când ne-am văzut noi cu morții noștri mulți, cu văduvele, cu orfanii, cu satele pustiite și, pe deasupra, iarăși îngenuncheați, atunci am gemut o dată înăbușit, câtorva li s-a rupt ceva în piept de geamătul acela, da’ n-am deznădăjduit. Am privit o dată la cer, a doua oară la plaiurile pe unde era să învingă dreptatea, am privit cu aceiași ochi încruntați, reci poate, da’ care nu voiau deloc să se închidă, ca și când toate s-ar fi sfârșit. Ne-am făcut o cruce largă apoi, de începutul unei munci noi, al unei noi lupte.

Da’ voi vă închideți ochii fără de-a lupta și spuneți că azi nu se mai poate face nimic.

Aici părintele Viron își schimba deodată glasul și vorbea domol cu ei, cum vorbești cu niște copii nevârstnici. Și cei mai mulți se mirau de cunoștințele moșneagului ăstuia și, încetul cu încetul, își dădeau seama că pe vremea când a făcut gimnaziul și teologia, – căci părintele Viron le-a isprăvit pe amândouă, – se învăța cu temei, și oamenii de-atunci nu părăseau cititul după ce terminau școala. Și vorbea înduioșat de nădejdile lui, de greutățile de acum, de creșterea ce trăbă dată tuturor băieților. Mai ales să se ferească, ca de foc, să nu se tânguie de greutățile vieții, ci să se împace cu asta și să răzbească. Un om harnic nu moare în lumea asta, oricât ar fi de rea. Și lumea poate fi și bună, numai s-o știi face.

La sfârșit vorbea aspru:

— Grijiți, măi nepoți, să nu vă treziți că urmașii voștri, peste trei rânduri de oameni, nu vor mai semăna cu noi, ci să gândești că-s niște nemți subțiri, de să-i ducă vântul. Ce tot „Doamne, cum îmi va trăi copilul? Oare ca popă putea-va trăi? Ca avocat nu va fi mai bine?” Astea-s gânduri de om slab! Da, da, nu râdeți, gânduri de om slab! Îndreaptă copilul în viață după ce l-ai făcut om. Om să fie întâi!

Lasă-l să se izbească de greutățile vieții, el, cum m-am izbit și eu, cum v-ați izbit și voi.

Care n-are curajul să se izbească se prăpădește, orice ar fi fost în lumea asta. Da’ voi faceți-l să aibă curaj, măi, să fie tare, măi nepoților, și atunci v-ați făcut datoria.

O zi, două de avea părintele Viron, cât ținea toamna, să se mai răzbune și el. Mulți îi știau mai dinainte mănâncărimea lui de limbă, dar le plăcea de el. Îl petreceau până departe între hotare, îi pofteau drum bun și la anul întâlnire veselă și se întorceau vorbind puțin și încet, pe când căruța cu doi cai a părintelui David ducea prin negurile dese pe moșul albit la barbă și la păr. Nu mai zicea o vorbă legănată până acasă, ci se clătina în căruță pe drumul pietros și-i șuiera prin urechi vântul aspru de toamnă. Prin păduri era o jilăveală rece, de pe frunzele îngălbenite picura în răstimpuri, și vâjâitul surd al depărtărilor trecea ca prin peșteri mari pe sub bolta arămie a pădurii. Părintele Viron se uita cu ciudă la frunzele pline de tina drumului, își trăgea apoi pălăria pe ochi și nu mai voia să privească. Și în gândul lui se încrunta când îi veneau în minte casa pustie și mâțele.