NEPOATA LUI MOȘ MITRUȚ.
E în toiul secerișului. Satul țiuie a pustiu, ulițele goale așteaptă zadarnic: nici copiii nu mai ies să se joace în praful lor, răscolindu-l și pierzându-se în nourași ce se ridică deși, grei, înecăcioși, luminați de soare. Afară e un zăduf arzător, și toată suflarea câtă a mai rămas în sat, s-a tras la umbră. E către amiază și soarele e ca o bobotaie de argint.
Câinii și-au căutat umbră de dimineață și nu s-ar mișca de acolo, chiar dacă ar trece o laie de corturari pe ulițe. Găinile plouate, ca vai de capul lor, s-au scăldat o vreme în țărâna de pe lângă gardurile cu streașină, iar acum, cu penele burzuluite, stau pe-o dungă, cu un picior și o aripă întinsă.
Deși se apropie amiaza, purceii lui moș Mitruț – flămânzi lumi – nu mișcă în coteciorul lor. Sunt cinci, și stau întinși pe-o lature, arătându-și pielea roză de pe pântece cu fire rare de păr bălan, și suflă des, cât parcă i-a fugărit cineva.
De pe partea lui moș Mitruț ar putea să zacă așa până seara: el nu se mai gândește să le dea de mâncare. De vreo câteva săptămâni, părea că nu se mai gândește la nimic. Nici să mănânce.
El dormitează mereu într-un scaun cu spetează, scaun larg, de stejar, pe care îl făcuse încă moșul său, meșter bun pe vremea lui. Acum scaunul pare poleit, așa-i sclipesc brațele. E bine încheiat și acum nu i se mișcă picioarele, nu scârțâie.
Moș Mitruț își aduce uneori aminte că în scaunul acela au șezut la bătrânețe mari și moșul său, și tatăl său, și că de acolo au fost ridicați și întinși pe laviță, cu mâinile cruce pe piept.
Acum i-a sosit rândul lui să dormiteze în scaunul acela. Și dacă i-a sosit, ce este?
Nimic. El nu putea vedea moartea decât ca un nimic, sau ca o adormire. Dar mai mult nu vedea nimic, nu se gândea la nimic din viitor.
Se zbăteau prin mintea lui numai frânturi din viața trăită, ca niște adieri ușoare care nu-l tulburau.
Putea rămânea nemișcat ziua întreagă, dacă nu ar avea pază pe nepoată-sa, Linuța, o copilă blondă ca o păpădie, iute și pricepută la multe, deși nu avea încă doisprezece ani.
Mai bucuros s-ar fi dus și ea să învețe a secera, să adune mănunchiurile de spice secerate de către cei mari și să le pună legăturile făcute de ea. Legături știa face din anul trecut.
În anul trecut, moș Mitruț putea rămânea încă singur acasă, în toiul lucrului la hotar. Nu era nici o primejdie să închidă ochii fără lumânare. Iarna trecută însă l-a dat gata, a ieșit în primăvară slăbănog și nu s-a mai întremat, dimpotrivă, a tot scobâlțit în puteri.
Cine să rămână cu el acasă? Numai Linuța putea rămâne, căci ea era cea mai mică între surori.
În întâiele zile copila a fost tot supărată, și uneori parcă-i era greu să aibă grijă de bătrân, ceea ce mai înainte nu se întâmplase; îi plăcea de bunicul și se străduia să-i afle din ochi orice dorință. Dar acum, rămasă singură cu el, parcă-i era așa de pustiu, cum pustii îi păreau casa, curtea, grădina. Și parcă tot pustiul acesta se desprindea din moș Mitruț, care moțăia mereu în scaunul cu spetează.
Pustiul izvora și din gândul că toate copilele de anii ei erau acum la câmp, numai ea trebuia să păzească pe bătrân.
Dar, cu vremea, sufletul ei se liniști și se însenină, când băgă de seamă cât de neputincios ajunsese bunicul său. Oare cum era cu putință să se ridice cu atâta greutate din scaun și ea să trebuiască să-i stea la îndemână nu cu o cârjă, ci cu două, să i le pună în mână până nu pornea din scaun? De ce i-or fi tremurând așa de tare mâinile, încât vărsa jumătate lingura de zeamă când mânca? De ce nu mai putea înghiți, numai mămăligă caldă, sau bucățele de pâine muiate în zeamă? Doamne sfinte, oare așa ajung toți oamenii când sunt tare bătrâni?
Mamă-sa îi lăsa dimineața ciorba gata în oală, Linuța trebuia numai s-o încălzească la amiază. Și, văzând cum varsă lingura, se gândi să-i dea ea de mâncare, ca la copiii cei mici, dar o vreme nu îndrăzni: parcă și-ar bate oarecum joc de el. Dar într-o zi, văzând că varsă mai tare din lingură, își luă inima în dinți și zise:
— Bunicule, las’ să-ți dau eu cu lingura.
Moș Mitruț nu înțelese și nu zise nimic, iar copila îi luă lingura din mână și, umplând-o în blid, i-o apropie de gură. Bătrânul înțelese atunci și o plesni peste lingură.
— Încă nu-s neputincios ca un copil mic.
Pot să mănânc încă cu mâna mea! zise el supărat, cu un glas tremurător.
Putea! Vedea Linuța cum putea! Acum, supărat cum era, îi tremura mâna și mai tare și, când ajungea cu lingura la gură, sorbea numai aer.
Linuței îi păru rău că îndrăznise și supărase pe bătrân. Nu știa cum să-l mai împace!
— Bunicule, vrei să-ți fac papară-jumări, din două ouă? Am două proaspete de azi.
Ce spui? Nepoata repetă propunerea.
Ai două ouă. Și ce-i cu ele? Pune-le bine în cămară.
Vreau să-ți fac o papară, bunicule.
Păi, da, că tu știi face papară!
— Știu!
Linuța știa că bunicului îi place papara cu mămăliguță caldă. Știa face; într-o oală mică, știa face și mămăliguță.
N-a încercat să facă singură, numai când a rămas de pază lui moș Mitruț, văzând că bunicul său nu poate înghiți mămăliga rece.
Dar acum, încercând de câteva ori, învățase și-i făcea la fiecare amiază.
Nu mai zise nimic, îl lăsă pe bătrân la masă, ieși în tindă și în curând se întoarse cu o crăticioară. Moș Mitruț simți îndată mirosul nou și ridică capul.
— Ai știut tu să faci?
— Știut, moșule. Uite și furculița și mămăliga caldă. Cu furculița era mai ușor decât cu lingura. Bătrânul mâncă jumătate din papară.
Mănânc-o toată, bunicule.
Mie mi-e destul. Asta-i a ta.
Din ziua aceea Linuța-i făcea la amiază și papară, când avea ouă, dar numai din câte unul. Ea nu voia să strice ouăle și pentru ea.
Avea ce mânca.
După ce mânca moș Mitruț, Linuța îi dădea cele două cârje și-i ajuta să meargă iar la scaunul lui.
Acum mă duc să dau la purcei, bunicule.
Ce purcei?
— La purceii noștri. Bătrânul o întreba de fiecare dată, așa că Linuța înțelese și nu se supăra că-i pune aceeași întrebare, în toată ziua.
În odaie era răcoare bună. Linuța astupa în fiecare dimineață ferestrele cu năframe negre, să nu bată soarele, să nu zboare musca.
Într-un colț al laviței, îi lăsase mamă-sa de la început o luminiță de ceară și o cutie cu chibrituri.
— Să grijești, Linuță dragă, să aprinzi luminița și să i-o ții la cap când vei vedea că suflă greu și-i cade capul în piept. Să nu-și iasă sufletul fără lumânare!
Copila ce să știe când va muri? Dar nici nu voia să se gândească la asta. De când se obișnuise să fie singură cu bunicul său, de când văzu că-i poate fi de folos, că-i poate face o mâncare ce-i place, nu mai trăia într-un pustiu și-i trecea ziua iute.
Uneori, se trezea că bunicul său îi pune întrebări ciudate, la care, de altfel, nici nu aștepta răspunsul, ci punea altele.
— Oare a venit Joiana din ciurdă? Să vezi să nu iasă vițelul din coteciorul lui până mă duc cu șusterul. Linuța știa că Joiana avusese vițel mic înainte cu doi ani, și că acum nici nu mai era la ei, o vânduse tatăl-său.
— Am tot zis să-i puneți zgardă la grumajii lui Bălan. N-ați ascultat, și acum l-a sfâșiat lupul.
Nepoata își aducea aminte că întâmplarea cu Bălan a fost înainte cu vreo patru ani.
— Om de nimica Pavel ăla, v-am spus eu să nu vă faceți de lucru cu el. Linuța nu mai știa de acel Pavel.
— Păi și popa ăsta ar putea să nu mai bată târgurile în zile de duminică, ci să-și vadă de biserică.
Copila nu mai înțelegea ce vorbește bunicul său.
De vreo câteva zile, moș Mitruț nu mai vorbea singur, nici nu mai mânca, făcea numai semne către cana cu apă, din când în când.
— Linuță dragă, să grijești de lumânare, îi zicea acum mamă-sa în toată dimineața când pleca la lucru.
Nepoata lui moș Mitruț era tot mai întristată. Stătea pe laviță, aproape de bătrân, lângă lumânare și o aprindea mai de multe ori peste zi și când bunicul său răsufla greu și horcăia.
Acum iar ar fi dorit să fie la secere cu ceilalți. Nu mai avea nimic de lucru, numai să dea de mâncare la purcei. Bătrânul nu mai voia decât apă. Linuța îi turna într-o ulcică și i-o ducea la gură. Bunicul său nu mai putea ține nimic în mână. Pleoapele-i erau mereu închise. Dar nu bea nici apă, ci mai mult își muia buzele.
Linuța era cu gândul împrăștiat, departe de aici. Își aducea aminte de când era mică și bunicul său o lua pe genunchi și o huița. O lua și în cârcă și umbla cu ea prin odaie. O arunca mai până-n grindă și o prindea ușor.
— Uiu! Țuc-o moșul!
Când crescuse, îi lua apărarea de câte ori o sfădea mamă-sa.
— Dă-i pace, tu femeie! Ce aștepți mai mult de la un copil ca ea!
Dacă era în casă, n-o lăsa niciodată s-o bată, că mamă-sa era o femeie iute din fire și zgândărâtă mereu de cei cinci copii.
„Săracul bunicul! Și acum nici apă nu mai poate bea!” își zicea Linuța.
Uneori îi părea că odaia s-a umplut cu un aer străin, cu o răceală care-ți prinde inima.
Da! Era iarăși pustiul acela de la început, care se desprindea din bătrânul ce ședea în scaunul cu spetează, dar acum pustiul era mai mult, mai greu, și pe copilă o furnicau uneori fiori de spaimă.
Nu-i era frică de moartea bunicului, nu știa ce-i moartea, dar pustiul acela rece intra în ea ca într-un adăpost, și parcă nu mai putea ieși.
Se simțea străină în casa lor, care parcă nu mai era a lor, și uneori se întreba pentru ce stă ea aici lângă bătrân.
La un suspin mai adânc al lui moș Mitruț, Linuța se trezi și aprinse repede lumânărica de ceară. Dar și de data asta în zadar. Pieptul bătrânului continua să se ridice și să coboare.
Uitându-se la fața pierită a bunicului, Linuța simți deodată cum dă năvală din ea plânsul. Încă nu plânsese până acum lângă bătrân.
Seara, părinții o aflară tot plângând pe laviță, cu lumânarea de ceară în mână. Era pierită la față și nu răspundea decât cu câte-o vorbă la întrebările părinților.
Seara, când ei credeau că ea doarme, îl auzi pe tatăl său:
Mâine să rămâi și tu acasă. E cam urâtă treabă să lăsăm o copilă ca ea lângă cineva care trage de moarte. Poate să intre în ea o spaimă pentru toată viața.
Da’ bătrânul nu moare încă, măi bărbate. Tatăl tău a stat pe scaun nemâncat și nebăut două săptămâni. Avem de lucru.
Las’ că nu moare!
— Cât va mai trăi, cât nu, mâine să rămâi acasă. Și să vină Linuța cu noi, să-i mai iasă din cap ce vede de-atâtea zile. Rău am făcut că am ascultat de tine. Să fi rămas cu bătrânul Anuța, că-i fată mare.
— Și să fi secerat Linuța în locul ei?
Omul făcu un semn cu mâna că nu mai are gust de vorbă și ieși din odaie. Mamă-sa se culcă în odaie cu bătrânul, unde dormea și Linuța. Ruptă de oboseală, căzu îndată într-un somn greu. Deși se simți vinovată că lasă pe copilă cu bătrânul. Dar nu putea rupe de la lucru pe fata cea mare. Cine să secere?
Linuța nu putea adormi. Se bucura că va rămânea mâine și mamă-sa acasă, nu va mai fi singură cu bătrânul, căci nu avea de gând să se ducă la secere. Simțea că nu se mai putea depărta de bunicul său. Nu avu nici o bucurie când îl auzi pe tatăl său vorbind de mersul ei la câmp.
De când îl îngrijea pe bătrânul se țesu între el și ea o legătură deosebită de aceea ce-a fost mai înainte și nu o mai putea rupe. Îi era prea milă de el. Mai știa că mamă-sa, cuprinsă mereu de treburi și acasă, își va uita de bunicul și când va face semn către vasele cu apă nu va fi cine să-i ducă apă în ulcică. De pe partea mamei sale el putea muri chiar fără lumânare.
Și nepoata lui moș Mitruț nu se va duce la secere. Știind-o pe mamă-sa acasă, nu va mai umplea-o pustiul și spaima. Bunicul va pleca dintre ei și era bine să nu-l părăsească, își zicea copila liniștită acum.
Și se cufundă în somn adânc.