Nicu

NICU.

Casa lui Nistor e ascunsă între pomi bătrâni în fundul unei hudițe. De la ea încolo nu mai este nici o casă, încep fânețele satului.

Cu poarta ei de nuiele vechi, măcinată de vremuri, cu spărturi prin care sar câinii – se închide ulița asta strâmtă.

Bine face că se ascunde între pomi casa lui Ion Nistor; nu ar avea ce arăta decât pereți scofâlciți înlăuntru, două ferestre cât palma, ușa de la tindă roasă parcă de câini pe dedesubt, cât pot intra nu numai găinile ouătoare, ci și purceii, gata să răscolească cu râturile lor bălane peste tot.

Casa e moștenire din moși-strămoși, bulgărită și lipită din nou în răstimpuri și în rate, după cum se desprindea vechea tencuială de lut. Văruitul proaspăt o lumina oleacă, dar umflăturile și gropile din pereți nu se puteau astupa, peretele de grădele însuși se cojise.

În curte era și o poiată lăsată pe-o latură, cu acoperișul strâmb, mai prăpădită încă decât casa. De multă vreme nu mai intrară boi în ea, ci numai câte două văcuțe și vreo patru capre.

Nistoreștii ăștia sărăciseră din neam în neam, pentru că avuseră cu toți mulți copii.

Au tot împărțit moșia rămasă de la bătrâni, până n-au mai avut ce împărți.

Ion Nistor care stăpânea acum casa nu mai avea pământ decât o șirincuță de pe care scotea două care de porumb în foi. Nu-i ajungea nici până în postul Paștilor. Se împrumuta apoi pentru zile de lucru la vară.

Și aici era tare Ion Nistor; tot la doi ani ducea cu el un lucrător nou, îi mai ajungea un copil bun de muncă.

Acum lucra cu cinci feciorași alăturea, iar acasă sub zece ani mai avea patru: tot băieți și ăștia. Nici o fată nu se ivi între atâția. Și, Doamne, ce lipsă ar mai fi avut nevasta lui Nistor, Măriuța, de-o fată, să-i ajute în casă, la fiert, la spălat rufe, la grija de copiii mai mici. Dar nu se arăta nici o fată, parcă soarta ținuse tot cu bărbatul său, nu cu ea, și tot lui îi aducea ajutoare.

O căinau pe Măriuța și vecinele, clătinând din cap:

— Doamne, tu vecină, să nu mai vină și o fată! Atâta gloată de feciori și nici un ajutor în casă pentru tine.

O tot căinară fără nici un folos, până crescu mărișor Nicu, cel de-al șaselea fecioraș al lui Nistor – până trecuse de opt ani.

De-atunci Măriuța nu se mai lăsă văicărită de vecine.

De-acum, nu-mi mai pasă. Am și eu un ajutor în casă.

Ce ajutor, vecină?

Îl am pe Nicu.

Păi tot un băiat și el.

— Nu l-aș schimba cu nici o fată din lume.

Mă ajut cu el lucru mare. Da! Și nu numai de-acum, de când e mărișor.

Măriuța spunea adevărul. Nicu abia împlini cinci ani și începu să-i sară în ajutor mamei sale la multe treburi. A văzut cât era de necăjită, veșnic cu câte un copil mic în brațe sau în leagăn, plângaci mari pe care nici el nu-i mai putea auzi, dar încă mamă-sa! Cu cel mic în brațe mergea după apă la fântâna din uliță, cu el în brațe făcea de mâncare, cu el în leagăn cosea sau torcea, legănându-l tare cu piciorul, să adoarmă mai iute, sau cel puțin să nu mai plângă.

Nicu vedea necazul și zdroaba mamei sale, și de cum trecu de cinci ani, începu să-i sară în ajutor.

— Las’ că-l legăn eu, mamă!

— Leagănă-l, dar nu prea tare, să nu dai leagănul peste cap.

Și femeia se ridica amețită de pe scăunelul cu trei picioare, și-i lăsa leagănul lui Nicu.

Las’ că merg eu după apă, mamă!

Nu poți scoate din fântână.

Ba pot!

— Să nu încerci să slobozi cu cumpăna găleata în fântână, să te tragă și pe tine.

Așteaptă până vine vreo femeie după apă.

Vreun an Nicu n-a coborât singur cumpăna în fântână, dar mai târziu a încercat și a văzut că nu-i așa greu.

— Ce să mă știu face? Nu mai avem nici gaz, nici sare și plângacea ăsta nu mai tace, să pot merge cu el să cumpăr.

— Mă duc eu, mamă!

— Te duci tu! Cum să te duci, că nici nu știi singur unde-i prăvălia.

Am fost o dată cu dumneata și știu.

Dar nu știi nici cumpăra.

— Ba știu. Iacă așa zic: să faci bine să-mi dai sare de trei creițari și gaz de cinci.

Mamă-sa zâmbi luminată: așa ceruse ea când îl luase mai întâi pe Nicu la prăvălie cu ea. Uite că nu uitase? Bun cap are!

Nicu s-a dus întâia oară singur, a cumpărat bine, n-a pierdut nici un ban, și de-atunci numai el mergea la prăvălie.

— Nu mai avem lemne tăiate, se plângea mamă-sa. Nicule, ține tu copilul în brațe, să mă duc să tai câteva. În leagăn plânge prea tare.

Lui Nicu-i era frică să țină pe cel mic în brațe; se temea să nu-l scape.

Las’ mamă, că mă duc și tai eu niște lemne.

Da, să-ți tai mâna ori piciorul.

Am mai tăiat și când era tata la lemne.

Lemnele lor, ca ale celor mai mulți săteni, erau crengi, vârfuri, ce le rămâneau lor când făceau metri în pădure. Se tăiau ușor, și Nicu veni în grabă cu brațul plin.

Copilul, după ce mai crescu, era tot cu ochii după mamă-sa: cum i-ar putea ajuta? O vedea slăbită, ostenită de multe ori, trudită rău, o auzea suspinând, oftând, și atunci i se strângea inima de supărare.

El făcea asemănare între ea și tatăl său cu frații mai mari care veneau de la lucru seara și așteptau nepăsători cina.

Erau trudiți și ei, dar nu ca mamă-sa care, de vreun ceas, cu cel mic în brațe se învârtea în tindă, în jurul focului.

Cu cât creștea îi era tot mai milă de mamă-sa. Totdeauna avea unul mic în brațe sau în leagăn, el așa a pomenit-o, și când rămânea el să legene și mamă-sa era pe-afară, se uita cu dușmănie la cel ce zbiera des și repede ca un broscoi. L-ar fi dat bucuros peste cap, încai să aibă de ce plânge, dar gândul la mamă-sa îl oprea.

Nicu începu de cu vreme să-i ajute mamei sale, era gata să sară oriunde putea face și el ceva, așa că mărișor acum, trecut de opt ani, mamă-sa se putea lăuda la toate vecinele.

— Păi da! Aș fi voit să am și o fată, dar dacă n-am ce să fac? Mi l-a dat în schimb Dumnezeu pe Nicu.

— Te-ajuți cu el, nu zic, dar tot nu ca și cu o fată.

— E mai bun decât o fată. Știi tu, vecină, ce-i băiatul ăsta pentru mine? E mâna mea dreaptă!

— E săritor, nu zic, îl văd și eu. Dar tot nu-i ca o fată. La mâncare, la spălat haine, la tors, la cusut tot singură rămâi.

Nicu parcă i-ar fi ghicit gândurile rele ale vecinei și, după ce trecu de opt ani, mamă-sa se trezi într-o seară cu el cu furca în cingătoare și torcând.

Izbucni în râs.

— Numai asta ar mai trebui, Nicule! Dă-o focului de furcă, nu-i pentru băieți.

Vorbind se apropie de copil, se uită la tortul de pe fus, – ajunsese rotofei fusul – și zise mirată:

— Păi, nici nu torci rău, Nicule!

— De ce să nu torc bine? Că nu-i cine știe ce lucru mare. Dumneata nu prea ai vreme de tors, dar eu am destulă.

Măriuța lui Nistor n-a mai zis nimic, copilul a tors tot mai bine, până când ghemele lui nu se mai cunoșteau dintr-ale mamei sale.

— Am spus eu că tu ești mâna mea dreaptă, Nicule, și n-am greșit, zicea Măriuța bucuroasă, numărând ghemele. Dar la vecine nu s-a lăudat niciodată cu isprava asta a lui Nicu.

Era mâna ei dreaptă în multe lucruri și sărea bucuros oriunde putea să-i fie de ajutor mamei sale. Era mereu atent, cu ochii după ea, și ajunsese să-i cunoască toate dorințele, numai din privirea ochilor ori dintr-un semn.

Tatăl său și frații mai mari se mirau văzându-l că se pricepe la atâtea lucruri, dar nu-i spuseră o dată o vorbă de laudă: ce făcea el era lucru pentru fete, nu pentru feciori.

Dar mamă-sa le zicea adeseori:

— După voi eu n-am nici un folos. Cine mi-e de folos e numai Nicu. El e mâna mea cea dreaptă, așa să știți! Lui Nicu îi părea bine când o auzea pe mamă-sa vorbind așa și se străduia să-i fie și mai mult de ajutor.

Mila și dragostea asta față de ea, Măriuța nu o simți, nici nu o văzu la nici unul din copiii săi, nici la cei peste zece ani, nici la cei sub zece ani. Însuși tatăl lor era de credință că asta-i rânduiala femeii în lume, să aibă mereu copii mici și să facă treburile casei. Nu s-a gândit o singură dată ce mare greutate și chin era pentru nevastă-sa spălatul atâtor rufe, după atâta liotă de om. Nici el, nici feciorașii lui, cu care lucra la câmp, nu se gândeau ce viață întunecată duce femeia acasă.

Numai în Nicu se trezise simțul milei și al dragostei în măsura în care se arăta și greul vieții ei și datoria lui de-a-i veni în ajutor.

Și într-o bună zi se apropie în tindă de ciubărul în care fură opărite hainele și începu să le zolească. Mamă-sa era la o vecină, cu cel mic și cu furca. Ieșise să mai afle și ea ce mai este în lumea asta.

Nicu privise de multe ori cum spăla mamă-sa rufele. Întâi le zolea în leșia din ciubăr, apoi le ducea la fântână și le bătea cu maiul, și pe urmă iar le spăla cu săpun în apă curată.

El era la întâia lucrare, la zolitul în leșie.

Dar începură să-l usture în grabă mâinile, tăiate de leșia tare. Totuși nu se dădu bătut și lucră mai departe. Greu lucru! Numai acum vedea el cât e de greu. „Săraca mama”, își zicea el, simțind o mare înduioșare.

Când veni lelea Măriuța, dădu peste el la ciubăr.

— Nu! Asta nu, odată cu capul, Nicule! Nu, dragă, nu! Lasă-le la păcate de haine. Ăsta-i lucru greu!

Ea-l trase de lângă ciubăr, îl îmbrățișă, îl sărută, și deodată izbucni în plâns.

— Săracul meu copil! suspină ea. Vrea să mă ajute și la spălat. Săracul meu copil! Și plângea să nu mai isprăvească. Nicu o privea mirat. Pentru ce se întristase așa de tare? Ce o doare, că parcă o durea ceva.

— Ce te doare, mamă? o întrebă el într-un târziu, punându-și mâna arsă de leșie pe mâneca mamei sale.

— Ce te doare?

Inima! Inima mă doare, Nicule.

Încetă din plâns și începu să-l sărute pe Nicu cu patimă.

Dragul meu! Mâna mea cea dreaptă!