Ninge

NINGE.

Toamna a fost tare ploioasă. Bine că a fost vreme frumoasă până a ținut culesul porumbului, să poată aduce românii și jipii uscați și să-i clădească în căpițe mari, răscolite parcă mereu de vânt. Pe lângă clăile de fân și girezile de paie, grămezile foioase erau totuși mici, și mireasma cu care veniseră din câmp se împrăștie repede în vreme ce a fânului se va păstra toată iarna.

Oamenii erau veseli că au isprăvit culesul pe vreme bună, și acum nu le mai păsa că se puseseră ploile de toamnă: se va muia pământul și vor putea ara mai ușor. Cei mai mulți nu aveau ogoare pentru grâu și-l semănau în porumbiști.

Dar și după ce arară și semănară tot pe apucate, în zilele când vânturile mai împrăștiau nori, ploile nu mai conteniră.

Dimpotrivă, se puseră cu mai mult temei. Nu ploi mari, ci cu ațe subțiri și dese, cu fumegări grele, când pe umerii dealurilor, când pe văi.

Uneori cerul se cobora peste sat, să-l ajungi cu mâna din vârful șurilor.

Azi așa, mâine așa, săptămâni în șir. Pe drumuri, prin curți, se prăsise o tină în care roatele carelor intrau până la butuc și vitele până la genunchi.

Satul era vestit de tinos. Din bătrâni oamenii foloseau „picioroange”, niște păruștei ciopliți frumos, în care erau icuite niște cercuri de lemn, să poată intra talpa piciorului, cam la înălțime de un metru. Cei mai mulți luau și bâte când umblau cucuiați pe picioroange, dar alții, mai ales tineretul, umbla ușor și fără reazemul bâtei.

Umblare la hotar, pe ulițele satului, mai era destulă: vitele ieșeau încă la păscut, oamenii duceau cu carele gunoiul ce-l mai aveau prin curți.

Și ploile mărunte țineau mereu. De la o vreme părea că se întunecă lumea toată. Și frigul creștea din zi în zi.

— De-ar îngheța odată!

— De-ar îngheța, da-i prea devreme. Ce ne facem dacă se pune iarna de acum?

Mai bine să se pună, decât să ne înecăm în glod.

Păi, tot mai pot paște oile prin porumbiștile nearate și vitele. Să le punem de-acum pe fân? Într-o noapte s-au deșteptat oamenii speriați: umfla viforul streșinile de paie, să smulgă acoperișurile, șuiera și vuia în hornuri, se spinteca prin crengile negre ale pomilor din grădini, văietându-se pe zeci de glasuri; pătrundea pe unde putea, prin toate crăpăturile, în case, și răcea tare aerul, încât lumea se învelea mai bine în straie și pături.

Ăsta-i crivățul, tu muiere!

Va fi, că s-a făcut frig în casă.

Vine și prea devreme, și la vreme.

Cum așa?

— Păi, s-a pus iarna prea curând, dar încalte a înlemnit și pe dușmanul de afară.

Tina?

D-apoi cum! Nu mai era de trăit.

Până dimineața, tina înghețase tun.

Vântul spulbera mereu de pe cer toate petecele de nori care se mai iveau și se puse un senin verziu, cu cerul tare, înalt și larg. Și frig! Amorțea mâna pe coada securii și în ochi se iveau lacrimi.

Se oprise toată mișcarea în sat. Nici care pe uliți, nici vite la păscut. Prin colți de tină înghețată, mari, cu gropi rele între ei, s-ar fi putut schilodi vitele și să se sfarme roțile carelor.

Acum se pusese în sat o sărbătoare care nu se știe cât va ținea: până când va umplea zăpada gropile și va astupa colții și brușii înghețați din curți și de pe drum. Acum nu cutezau oamenii să-și ducă vitele nici până la fântână să le adape, le duceau apa cu ciuberele în poieți.

După trei zile crivățul s-a mai potolit. Și ici, și colo, se vedeau oameni pe acoperișurile de paie ale șurilor sau caselor, care astupau, cu jipi, spărturile făcute de vânt. A făcut destulă pagubă, deși paiele erau ude și grele de atâta ploaie.

De departe, cei care luau snopul din furca celor ce urcau pe scări, și-l potriveau în spărturile acoperișului, păreau niște schilozi care nu se puteau ridica dintr-un loc, și-și purtau brațele fără să le poată stăpâni.

Suluri de fum alb se ridicau deasupra tuturor caselor, zdrențuite la repezeală și risipite de vântul care bătea încă.

Oamenii trebuiră să facă foc, și era numai la sfârșitul lui noiembrie.

Ne vom arde și gardurile la iarnă!

Ei, nu va ține gerul de-acum!

S-a mai pus și-ntr-alți ani iarna devreme și n-am pierit.

— Nu, da’ mai demult ni se dădeau delnițe mai mari de pădure. Din an în an le-au tot micșorat. Oamenii erau îngrijorați. Mai rămăseseră și porumbiști nearate. Nu le mai putură lucra nici când încetă vântul și se muie frigul. Pământul nu se dezgheță.

În loc de dezgheț începu să ningă. Îndată ce se muie frigul, vântul începu să bată de la apus și umplu într-o zi cerul cu nori grei. O vreme trecură în turme tulburi și în cete pe sus, apoi văzduhul întreg se împânzi de-o culoare cenușie, coborând până aproape de sat, nemișcat, și începu să fluture câte-un fulg de nea, care părea că nu știe unde să cadă, sau mai bine să rămână în văzduh.

Cârduri de ciori se învăluiau pe sus, peste sat, peste grădini, se lăsau pe crengile negre și iar se înălțau, fâlfâind moale din aripile negre.

Către seară începu să cearnă cu fluturi mari, scămoși, să ningă des cât nu se mai vedea la trei pași, și așa ținu trei zile și trei nopți.

Acum trebuia să înoți prin zăpadă și, până se făcu o pârtie prin curți și pe drum, mai trecură câteva zile. Începură să umble săniile. Sub zăpadă nu se mai simțeau colți înghețați. Oamenii duceau iar gunoi la câmp, aduceau lemne din pădure, și unii cărau jipii de porumb rămași pe câmp.

Devreme ne-a intrat anul ista alba în sat!

Nu-i nimic, numai de-ar pleca devreme.

— Așa i-ar fi legea: dacă vine devreme, să se și care tot așa.

Las’ că-i bine! Cu tina aceea ne-am fi înglodat de tot.

Da’ era mai bine cu colți înghețați?

Bine-i așa! Uite ce mai drum de sanie se înfiripă! Ninge, se oprește, se scutură văzduhul, și, când ai fi crezut că se luminează, începe iar, închegându-se întuneric sur în înălțimi. Ninge acum parcă numai de mântuială, să fie în treabă.

*

De când aștepta Petrică să nu mai ningă deloc, să poată ieși cu săniuța pe care i-a făcut-o tatăl său anul trecut, și aștepta și ea într-un colț din cămară să-i vină vremea.

Nici nu s-a acoperit bine curtea cu zăpadă și Petrică o și scoase din adăpostul ei. Dar săniuța se hurducă pe colți înghețați și scrâșni, iar el se împiedică de bruși tari și căzu în nas. Căzu rău, îl podidi sângele și, când văzu zăpada roșie, începu să zbiere ca mușcat de șarpe.

Mumă-sa năvăli în curte, îl ridică, îl duse în casă și-l spălă cu apă rece, până se opri sângele. Suspinele lui Petrică încetară cu mult mai târziu.

Te mai doare?

Doare tare!

— Ți-ai fi rupt nasul în colții ăia. Ce copil ai mai fi fost tu fără noi?

— Da’ am vrut să merg cu sania.

— Văd eu bine ce-ai vrut, dar iată ce ai pățit!

Trebuia să mă întrebi pe mine.

De-atunci copilul o întreba în fiecare zi de zece ori:

Acum pot să merg cu sania?

Încă nu! Nu-i încă drum de sanie.

Nici acum?

— Păi, nu vezi că ninge încă? Vrei să-ți ningă căciula cea nouă?

Era singura lui căciulă și i-o făcuseră s-o aibă de Crăciun. Până acum, în iernile trecute, folosise o ruptură a unui frate mai mare, ce-i cădea peste ochi. Nu! Nu voia să i-o ningă. Dar cu pălăria nu putea ieși să-i degere urechile. În cea folosită iarna trecută pusese mamă-sa un ou de cuibar și o vârâse sub pat, unde veneau vreo două-trei găini să ouă, de când se pusese frigul, că erau tare ouătoare.

Într-o zi, când slăbise frigul de tot, dar ningea încă, Petrică își tot învârtea căciula în mână, minunându-se cât era de frumoasă cu blana ei neagră, strălucitoare. Și se gândea: și tatăl său, și frate-său puseseră căciulile de când s-a lăsat frigul. Umblă cu ele prin zăpadă, uneori sunt albe de tot, și nu se strică. Le scutură de zăpadă când intră în casă, și căciulile sunt iar cum au fost.

Îi spuse și mamei sale ce gândea.

— Păi bine, alea-s rable vechi, nu-s nouă ca a ta. Și dacă s-ar strica, pagubă-n ciuperci.

Asta-i o căciulă scumpă. Petrică rămase cu ochii la căciula din mână. Drept că era frumoasă! Și voia să o aibă nouă la Crăciun.

Totuși, supărarea nu-i mai trecea. Ningea și iar ningea! Așa putea ține până la sfârșitul lumii!

Se urcă pe laviță, privi prin fereastra ce răspundea în curte: se cerneau fulgi mari, scămoși. Începu să plângă potolit. Nu se auzea, numai când suspina.

Bunica avu treabă în camera asta și-l află suspinând.

— Ce-i, măi copile? De ce plângi?

— Ninge, bunico!

— Și ce-i dacă ninge? Nu-i frumos?

— Da’ ninge mereu și nu se mai oprește.

— Las’ să ningă! De-aceea-i iarnă.

— Da’ căciula?

— Ce-i cu căciula?

— O ninge dacă ies cu săniuța!

— Și dac-o ninge, ce-i?

— E nouă, bunico!

— Să tot fie.

— Da’ se strică și nu mai e nouă la Crăciun!

— Auzi tu, cumințenia pământului! Dar căciula de-aceea-i, măi copile, s-o ningă. În ploaie – pălăria, în ninsoare – căciula. Asta-i legea de cându-i lumea.

— Da’ mama nu mă lasă cu căciula, să nu se strice.

— Ei, s-o strica! Ia-ți săniuța și pleacă. Nu-i mai frig deloc afară. Petrică stă în cumpănă.

Bătrâna a ieșit în mână cu un ștergar pe care l-a scos din ladă. Copilul se uită pe fereastră.

— Ninge! Ninge mereu! Nu cuteză să calce porunca mamei sale. Ce ar fi să iasă cu pălăria? Bunica a zis că nu-i mai frig defel.

Căută pălăriuța veche, turtită, și o scutură de după cuptor. Își aduse săniuța din cămară și se strecură încet pe ușa tinzii.

„Nu-i frig, ba-i chiar cald”, își zise Petrică și înotă prin zăpadă, trăgând cu greu săniuța după el. Mamă-sa îl văzu pe fereastră, și ieși cu căciula în mână.

— Vino, măi Petrică, și-ți ia căciula. E rușine să umbli prin zăpadă cu pălăria. Acum nu se mai strică. Ninge rar.

Copilul se întoarse bucuros. Își înfundă căciula peste urechi. Toată fața îi râdea: abia mai zărea cu ochii de sub căciulă. O împinse pe frunte și ieși cu săniuța în uliță. Era întâiul și se simți mândru că-i întrecuse pe ceilalți copii.