Niță de la Coasta Morii

NIȚĂ DE LA COASTA MORII.

Hotarul satului e tare deluros, carele urcă și coboară mereu — de departe părând că le poartă niște valuri largi și potolite. Nu sunt înălțimi mari și coborâșuri iuți, se ară destul de ușor, și pământul e negru, roditor destul, dacă-i gunoit tot al treilea an. Coaste mari, cu fruntea-n cer, abia sunt două: Măgura mare și Coasta Morii.

Cea dintâi e pășunea satului, mai potrivită pentru oi și capre, decât pentru vite mari.

Iarba e rară, săracă, și la secetă arde toată, încât pășunea se schimbă într-o întindere roșcată, pe care numai tufele rare de spini mai poartă sămânța de verdeață.

Oamenii au noroc cu Coasta Morii în vreme de secetă: aici sunt păduri mari și tăieturi tinere, pe care la strâmtoare mare vitele sătenilor nu le cruță, deși îi globește de-i arde. Ce să faci? Să lase vitele să le moară de foame?

Sub Coasta Morii nu e nici o moară, nu curge nici un râu. Râul și moara sunt la vreo cinci kilometri de-aici. Dar îi spune așa, pentru că pe sub ea duce drumul la moară și aici e și miezuina cu satul vecin, e cel din urmă loc cu nume de pe hotarul lor.

Până sus, la culmea împădurită, ce pare o sprânceană nesfârșită a cerului, coasta e goală, pustie, cu surpături de nisip, cu măsele uriașe de piatră gălbuie, ce iese din pământ și se prăjesc la soare, cu fire rare de ierburi seci și de păiș. Pe-aici urcușul e greu. Dar, din partea dimpotrivă, pădurile coboară lin pe întinderi nesfârșite și ajung până la șes, la râul cu moara, înghițind și drumul ce duce la moară.

La poalele urcușului greu, între pruni și meri, se pitulează casa pădurarului, și câteva acareturi zgulite și sperioase acoperite cu paie vechi, înnegrite de vreme.

Nu trece car la moară – vara, sanie – iarna, să nu se oprească la poarta pădurarului.

— Uhu! Măi nene Visarioane, acasă sunteți?

Dacă nu-i acasă pădurarul, e acasă nevasta, ori feciorașul Culiță, ori băiatul Niță.

Cineva e totdeauna acasă, n-o putem lăsa pustie, lângă un drum umblat.

— Acasă! Acasă! răspunde cineva din curte.

Apoi portița scârțâie.

Bună dimineața!

Să dea Dumnezeu!

— Ce-i mai nou pe la moară, nene Visarioane? Au trecut mulți înaintea mea?

Nu prea mulți. Trei care. Altă dată mai multe. Altă dată nici un car.

Dar nu știi, umblă amândouă roțile?

Umblă. Alteori, când era apa mică, nu măcina decât o piatră.

Da’ pe-aici ce mai faceți?

O ducem și noi!

Este ghindă în pădurile de pe Coasta Morii?

Este destulă.

— Se vor prăsi iar turme de porci sălbatici și va fi vai de cucuruzele noastre.

— Poate nu va fi vai! Mai sunt pușcași pe lumea asta. Da’ prin sat ce-i mai nou?

— Mai nimic!

Ori vorbea pădurarul, ori nevastă-sa, ori feciorul, băiatul Niță se strecura de pe unde era, se oprea la spatele vorbitorului și asculta cu încordare.

Cunoștea pe cei mai mulți săteni, care treceau pe sub Coasta Morii cu carele. Asculta și se amesteca mereu în vorbă, mai ales când răspunsurile la întrebările drumețului le dădea mamă-sa, ori frate-său. Dar, uneori, și când vorbea tatăl său cu omul de lângă car:

— De ieri nu mai umblă o roată. Apa pe irugă a scăzut. Sau:

— Acum umblă amândouă, de când a dat ploaia.

— Mai sunt la moară oameni și dintr-alte sate. Așa, și cu alte știri, se amesteca mereu în vorba celor mari. De la o vreme, ziceau drumețului:

— Întreabă-l mai bine pe Niță, că el știe mai bine ca noi.

— De unde să știe mai bine un copil ca el?

Întreba vreun drumeț, care încă nu cunoștea taina băiatului.

— Știe, dă-l în foc, că aproape nu-i zi să nu meargă cu un car până la moară și să se întoarcă spre seară cu altul.

— Auzi comedie! Și dumneavoastră îl lăsați să se țină mânz după cară?

— Nu-l lăsăm, dar nu-l putem ținea legat de piciorul patului.

— Și nu vă e frică să nu pățească ceva? Apa-i primejdioasă, nu te poți juca cu ea.

— Înoată ca o rață, arză-l focul, să tot vrea cineva să-l înece, și nu ar putea.

Niță aude și i se lărgește gura mare într-un surâs. Peste neplăcerile ce le avea cu părinții pentru moară, trecuse el de mult.

Începuse să scape la moară de când a fost de opt ani, și acum era de doisprezece.

Supărarea cea mare a părinților era că nu-și puteau pune nădejdea în el, când îl trimiteau cu vitele. Se făcea nevăzut, când îl credeai mai cuminte și mai liniștit cu slujba sa. Noroc că vitele nu intrau în loc oprit, căci nu era decât pădurea. Iar din pădure pădurarul nu-și putea globi vitele sale.

Atâta lucru știa și Niță, și așa avea curaj să scape de acasă cu vreun car care mergea la moară. Nu-i păsa că n-are traistă cu demâncare după grumaji, morarul îi dădea totdeauna să mănânce. Îngrijorat era numai să poată veni mai devreme, până nu se înnoptează, să-și caute vitele prin pădure.

De câteva ori s-a înapoiat fără ele și a mâncat niște bătăi, să-i plângă și mâțele de milă.

De-atunci nu se mai întorcea seara fără vite și, dacă nu era car de la ei din sat să se întoarcă după-amiază, Niță pleca pe jos, și ajungea mai iute ca și cu carul cu boi.

Pusese el pe Joiana, vaca cea mai neastâmpărată dintre vitele lor, un clopot cu limba ascuțită, care se auzea din mari depărtări, și totdeauna afla vitele duse departe prin pădure. Le afla totdeauna în tăieturile cele mai tinere, unde creștea iarba mare și grasă, trifoi și lucernă sălbatică și lujerii cei mai fragezi.

Când intra în curte cu vitele sătule tobă, ai casei știau unde s-au săturat, dar li s-a urât să-l mai tot înfrunte pe Niță: știau că și așa era în zadar.

De trei-patru ani îl trăgea ața la moară. Ar fi putut merge și pe jos, căci știa prin zăvoiul din lunca morii poteci pe care ajungea mai curând decât cu carul. Dar era una din marile plăceri ale vieții lui să meargă cocoțat pe saci plini – încolo cu grăunțe, încoace cu făină călduță încă.

Drumețul se trezea numai cu Niță că iese dintr-un tufiș de răchite. Cunoștea pe nume pe cei mai mulți.

Bade Dumitre, mă lași în car?

Te las, da’ unde te duci?

La moară.

Aveți și voi măciniș?

Nu avem.

Păi, cum? Ce să faci la moară?

Nu fac nimic, numai mă uit.

La ce te uiți?

— N-am la ce? Cum se-nvârt roțile, cum se-nvârt pietrele, cum curge făina.

Hm! D-apoi cei de-acasă te lasă?

Mă lasă.

N-ai nici o treabă?

N-am. Sunt cu vitele.

Păi, ele nu trăbăsc păzite?

N-au unde merge, numai în pădure.

Așa se întâmpla de câte ori era un cărăuș nou, care nu-i cunoștea felul. Cei care îl luaseră o dată cu carul, nu-l mai întrebau nimic, ci-l lăsau să se urce pe saci.

Ce drum neted și moale era prin zăvoiul din lunca morii! Niciodată nu se făcea tină.

Dedesubt era un strat de nisip de pe vremea când a curs odată aici râul morii. Nu se auzeau roțile, nici pașii vitelor, chiar când carul era tras de cai potcoviți.

Lui Niță i se părea că plutește, iar dacă închidea ochii îi părea că stă pe loc. Mireasma grăunțelor uscate pătrundea prin saci, iar la întoarcere mirosul făinii proaspete de grâu și de porumb îl amețea.

Îi plăcea să se întindă cât era de lung pe un sac plin, cu fața în sus, cu brațele încrucișate căpătâi. Dar nu rămânea mult așa. Șezând în carul încărcat cu saci, vedea pe deasupra zăvoiului, îmbâcsit de tufe de răchită și de sălci. Aici se simțea mai stăpân decât în pădurea cea mare de pe Coasta Morii.

Dinspre râu veneau adieri răcoroase, tot mai umede, cu cât se apropiau. Deodată urechea lui prindea o larmă ușoară, depărtată, mai mult un zvon, și Niță tresărea de bucurie și de plăcere: cunoștea căderea depărtată a râului prin iazul care-l tăia, de la un țărm la altul, ca o spinare neagră de balaur.

Asculta cu încordare, și de multe ori nu auzea ce-l întreabă omul de pe lângă vite.

Ce-i cu tine, măi Niță? Parcă ai amuțit.

La ce te gândești, măi băiete, de nu mai spui o vorbă?

Ai voștri când au mai dus pe urmă la moară?

— Mai prins-a tatăl-tău vite în tăieturi, în vremea din urmă?

— Sunt în anul ăsta alune pe Coasta Morii?

Unii, când vedeau că nu răspunde, înălțau din umeri și se mirau de ciudățenia băiatului.

Îl vedeau cu fața cam schimbată, cu linii de seriozitate grea, ce nu se potrivea pe obrajii unui copil, și se mirau în sinea lor.

Alții nu-l lăsau până nu răspundea.

Pare că asculți ceva, măi Niță. Ce tot asculți?

Dumneata nu-l auzi?

Nu! Ce să aud?

Cum sună iazul.

— Ce spui? Iazul? D-apoi e încă departe.

Tu-l auzi de-aici?

Băiatul înclina din cap.

Omul își încorda auzul, dar nu prindea nici un zgomot.

Era de fiecare dată o mare încântare pentru Niță să prindă de departe murmurul iazului, să-l urmărească, cocoțat pe saci, cum crește în mersul nezdruncinat, lin, al carului pe drumul pielos. Când mergea sau venea pe jos, nu se putea încânta așa de tare de cântecul iazului, nu-l putea urmări așa de bine.

Și cum se întărea cântecul acela pe măsura apropierii de iaz, până când se pierdea deodată în larma răsunătoare, seacă, totuși, și țipătoare, ca la despicarea cu securea a blanelor uscate de stejar, a căderii râului spintecat de împletitura iazului!

Atunci, într-o clipă, Niță sărea din car și alerga la iaz, la marginea râului, deasupra morii. Omul care-l vedea mai întâi rupând-o la fugă se speria, nu știa ce l-a apucat, oprea carul în drum și se lua fuga după el.

— Ce-i, măi Niță, ce te-a apucat? întreba omul cu sufletul la gură de atâta alergare.

În larma iazului trebuia să-i strige mai de multe ori vorbele, până-i răspundea băiatul.

Ascult cum vâjâie și răsună!

Apa? Niță făcea semn din cap.

Mi-era frică să nu faci vreo prostie.

În al doilea rând, când îl aducea pe băiatul pădurarului de sub Coasta Morii, nu mai alerga după el, cum nu-i mai aveau grijă nici ceilalți români care îl aduceau la moară și-i cunoșteau năravul.

De câte ori venea la moară, Niță se oprea mai întâi lângă iaz. Vuietul șuvoaielor de apă ce năvăleau printre coastele negre ale iazului, ca niște șerpi groși, sclipitori de gheață, se prăbușeau de la o înălțime de peste doi metri și se sfărâmau în valuri ce fierbeau cu furie în spuma albă, clocotitoare, împrăștiind puzderii de stropi în aer. Vuietul acesta neîntrerupt parcă îl ridica pe Niță de la pământ și-l ținea atârnat în văzduh. Atârnat de ce? De nimic!

Nu avea ochi să vadă tot, nu avea urechi să audă tot. Ar fi rămas cu ceasurile să vadă și să asculte mereu, dar știa că-l mai așteaptă și altele. Și când venea într-o altă zi, minunile de la iaz începeau din nou, ca și celelalte.

Al doilea popas al lui era la irugă, unde erau stavilele ce opreau și dădeau drumul apei bătute de iaz, la roțile morii. Îi plăcea apa oțelită parcă de alunecușul căderii și de strânsoarea între pereți de blane groase.

Părea un balaur încordat, o vietate sură și grea, pornită la atac. Puterea apei, a curentului din irugă, sporea pe fiecare metru de apropiere de roți. Înainte de a se repezi în ele, mușcă într-altă stavilă și se aruncă sub roți sfâșiat în două, cu două capete cu coama spumoasă, să și le spargă în lopețile ce le așteptau ascunse în apă, în valuri de spumă, în nourași de negură și în stropi grei care împroșcau până departe.

Niță, de când a venit întâia oară la moară cu tatăl său, înlemni la priveliștea asta, și de-atunci o vede mereu, o urmărește pe-ndelete, și mereu rămâne înfipt pe podețul din fața celor două roți mari și negre, de pe care, când ajung deasupra și cad razele soarelui acolo, ciuruie șiraguri nesfârșite de pietre scumpe.

Oamenii vin și trec peste podeț, umblând după treburile măcinișului, și care nu-l cunosc, care îl văd acolo întâia oară se uită la el întrebător, și unii chiar îngrijorați.

Oare de ce sgăură atâta vreme aici copilul ăsta?

— Știu eu? Pare cam amețit.

Numai să nu amețească de tot, Doamne ferește, să cadă în apă. Trece altul, care-i cunoaște năravul:

— N-aveți nici o grijă! Ăsta-i copilul pădurarului de la Coasta Morii. Așa e felul lui.

E cu tatăl său aici?

Nu. Vine cu câte un car, cum nimerește.

— Și de ce vine?

— Iată, se uită și el, vrea să cunoască, pare-se, ce-i pe la o moară.

Poate o fi cam luat de pe drojdii.

Nu pare. E un băiat cuminte.

Oamenii vorbesc, trec pe lângă el, dar Niță nu-i vede, nu-i aude. Cum să-i vadă și să-i audă când înaintea lui cele două capete spumoase ale irugii se sfarmă mereu în valuri de spumă, în lopețile negre ale roților, și stropii se ridică mereu în nourași subțiri, și pietrele scumpe ciuruie mereu din înălțimea roților? Și unde mai pui larma, fierberea aceea nesfârșită ce se aude din curentul sfărâmat, pulverizat, care a țâșnit din irugă cu două capete pletoase?

Să tot vezi și să tot asculți! Uneori, când rămâne prea mult aici, pe podețul dinaintea roților, parcă i-ar veni o slăbiciune la inimă, se prinde de margine, de peretele podețului. Îi trece însă în grabă.

De altfel rar rămâne prea mult acolo. De cele mai multe ori se trezește cu o mână prietenoasă pe umăr.

— Ai mai venit pe la noi, Niță?

Vocea asta moale o cunoaște bine și o aude ușor. E bădița Nichifor, morarul.

Măi, bade Nichifor! Azi ai apă mai multă, nu-i așa?

Așa este!

Se vede că a plouat la munte. E și cam tulbure apa.

— A plouat, vezi bine. Acum vino în moară, stai de mult aici?

Din vorbele oamenilor din moară despre copilul care a înțepenit înaintea roților, badea Nichifor află devreme de sosirea lui Niță. Dar îl lasă în voia lui, știa că până nu vede ce-i pe-afară nu-l poate ținea în moară. Când întârzia însă prea mult, ieșea să-l caute. Știa că Niță mai are încă destulă treabă în moară.

Copilului pădurarului de la Coasta Morii îi plăcea, cât ce intra în clădirea morii, două lucruri: mireasma făinii proaspete și colbul alb ce era așezat pe toate lucrurile din moară.

Îl trăgea înlăuntru și-l gâdila oarecum la inimă huruitul acela potolit, ce se auzea încă de afară, iar în moară îi umplea auzul.

Era ca pe alt tărâm, de unde n-ar mai fi voit să se întoarcă acasă.

De când tot venea la moară a observat mereu și a urmărit toată rânduiala măcinatului. Morarul Nichifor, când a văzut că Niță vrea să știe tot, l-a luat de mână și l-a dus pretutindenea prin moară, arătându-i toate tainele morii, ca unui om mare, minunându-se de priceperea copilului.

— Măi Niță, tu morar ai să te faci, îi zicea de multe ori. Să-i spui lui tat-tău să mi te dea ucenic.

Copilul zâmbea parcă și cu urechile.

Nu mă lasă! zicea supărat.

De ce să nu te lase?

Zice că trăbă să păzesc vitele.

— D-apoi, nu-i vorbă, că le și păzești tu, zâmbea morarul, știind cum scapă el de-acasă.

În scurtă vreme cunoștea, după ce-i arătă morarul de câteva ori, când era făina prea mare sau prea măruntă, pipăind-o, când luneca pe urdinișul luciu, caldă și mirositoare.

Bădiță Nichifore, la roata asta vine făina prea mare!

Bădiță Nichifore, cea de grâu vine prea măruntă.

Morarul se ridica de pe un sac, unde ședea colbăind din pipă, cerceta și vedea că Niță are dreptate.

— Îți spun eu că tu morar o să te faci.

Copilul zâmbea iar. Ce lucru minunat ar fi să ajungă morar, să poată vedea în toată ziua iazul, iruga, roțile cele mari și negre, vâjâitul hurducat al pietrelor de moară ce se învârteau amețitor sus, în podul morii, sub coșurile pline de grăunțe, să audă mereu larma asta dintr-o lume nouă!

În anul al doilea, de când venea pe la moară, într-o vreme secetoasă când nu umbla decât o roată, Niță îi zise morarului:

— Bade Nichifore, în râu este încă apă destulă, dar curge prea multă prin iaz, fără nici un folos.

— Curge, dar ce să-i faci?

— Să astupi mai bine iazul, să se abată mai multă apă la irugă.

— Să-l astup, ca după ce va veni un potop să se proptească râul cu putere în iaz și să mi-l ducă cu totul.

— Da’ să nu-l astupi, numai cât e secetă.

— Adică ce fac azi să stric mâine. Dar cine poate dovedi atâta și atâta cheltuială?

— Să nu strici. Să pui înaintea iazului niște stăvilare ca la irugă. Când e apa mică, lași stăvilarele de dinaintea iazului până pe fundul râului; când crește apa le ridici și nu-ți mai duce râul nici un iaz.

Stăvilarele trăbăsc numai o dată făcute și rămân acolo ca și la irugă.

Morarul îl privi mirat, trase un fum adânc din pipă și zise:

— Măi-măi! Se vede că tu ești cumințenia pământului. Așa ceva, cum spui tu, mai că s-ar putea face.

— Se poate, vorbi vesel copilul, de ce să nu se poată? La irugă de ce se poate? Altă dată, după ce rămase mult prin podul morii și se tot uita la vârtejul pietrelor, după ce ieși afară și, uitându-se la roți, văzu că nici jumătatea apei din irugă nu fugea sub roți, și cealaltă năvălea pe jilipul gol, se apropie de morar și zise:

— Bade Nichifore, nu crezi dumneata că s-ar mai putea pune două pietre la moară? Mai mult de jumătate din apă curge fără folos, pe jilipul gol. Ce zici dumneata? Să macini cu patru pietre?

— Da’ la patru pietre le trăbă patru roți, măi Niță. Unde să le pui?

— S-ar putea și cu două roți. Să mai fie un pod și deasupra celor două roți, să se mai pună două în podul de deasupra, sub coșurile lor, iar pietrele de sus să fie legate oarecum de cele de jos, să le învârtă acestea. Morarul râse.

— Măi Niță, mi se pare că tu tot n-o să te faci morar, ci poate un inginer. Știi carte? Copilul clătină din cap. Se născuse și crescuse în casa de sub Coasta Morii, și satul era la opt kilometri. Cum să umble la școală?

— Dacă nu știi carte e rău, că fără școală nu te poți face inginer.

Niță nici nu știa ce-i un inginer și nu-i păru rău, el voia doar să se facă morar.

Bădicul Nichifor îl îndrăgise pe băiat și-i arătă toate șuruburile morii. Îi dădea să mănânce de amiază și-i spunea pe ce vreme să pornească spre casă, când nu pleca nici un car de la ei, iar când era vreunul îi spunea din vreme.

De înotat l-a învățat un fecioraș al morarului, care umbla prin apă ca peștele.

Niță a învățat repede toate felurile de înotare, pe care le știa acesta, și se lua la întrecere cu el. Nu se temea să se scalde nici sub iaz unde fierbe apa, nici la gura jilipurilor, când apa năvălea în spume de sub roți și făcea la coada morii valuri mari.

*

Odată, când pădurarul Visarion veni la moară cu Niță, morarul îl luă pe pădurar la o parte și-i zise:

— Păcat că nu dai copilul ăsta la școală!

— Cum să-l mai dau, că a trecut peste anii școlii? Cum să mai învețe cal bătrân? Apoi satul e prea departe de noi.

Nici nu zic să-l dai în sat la școală.

Dar unde?

La oraș!

— Fugi de-aici, bade Nichifor! Acolo nu l-ar mai primi în nici o școală. Apoi cine are bani pentru asta? Îmi pare și mie rău că n-a învățat carte, dar ce să-i fac? Unde să fi învățat?

— Ascultă-mă pe mine, Visarioane, și dă copilul la școală la oraș. Într-un an face toate clasele primare, adică ce se învață patru ani în școala satului. E deștept – lucru mare.

N-am bani, bade Nichifore!

Vorba ta din urmă?

— D-apoi cum? Dar până la urmă pădurarul, cu chiu, cu vai, vânzând ce-a putut, l-a dus pe Niță la școală, la oraș.

După ani grei de luptă cu sărăcia, dar plin mereu de curaj și de voie bună, Niță, fiul pădurarului de la Coasta Morii, ajunse un inginer vestit. Norocul lui a fost că și pe lângă orașul în care a învățat trecea un râu, încă mai mare decât cel de la ei, și aici, la marginea orașului, era o moară și încă cu patru pietre, și peste râul de aici încăleca un iaz ca o spinare de balaur uriaș, netedă, lucind în soare, căci era de beton. Și de câte ori se simțea ostenit, sau prea necăjit, venea să se risipească, și, cu el deodată, se risipeau necazurile lui, în frumusețile sorbite încă din copilărie cu atâta patimă.

Și nu ajunsese numai inginer vestit, nu-i lucra numai mintea, ci și inima, rămânând îndrăgostit de tot ce era frumos, rămânând tânăr până la bătrânețe.