PLOAIE CU ȘIROAIE.
De trei zile se pusese zăduf mare. Și mai înainte s-a aprins cerul senin și dogorea văzduhul, dar, din când în când, tot se mai isca o aripă de boare și adia prin cuptorul lui iulie.
Dar de trei zile s-au încuiat porțile văzduhului și s-a coborât peste lume o cloceală, un năduf greu, care scurta respirarea, care cobora parcă de pe tărâmuri cu boliști grele, și mirosea a glod, a putreziciune.
Prin curți, la umbra gardurilor, câinii scoteau limbi de-un cot, ca niște panglici fine de catifea roșie, în vreme ce flămânzările li se zbăteau de respirarea deasă. În țărâna de sub streșini se scăldau găinile, cu penele rășchirate, când lăsându-se pe-o parte, când pe alta, cu sprijinul picioarelor, ridicând mereu nourași de praf.
Vrăbiile se pitulau prin cuiburile din acoperișurile de paie ale șurilor, ori se vârau adânc în streșinile de spini și paie ale gardurilor. Rar se lăsa o țarcă în vârful unui par, cârâia repezit și slăbănog de câteva ori și își lua zborul. Și mai rar se rătăcea o mierlă galbenă în câte-un nuc, dar nu fluiera după obicei, ci se miorlăia urât, ca pisicile, semn că-i era scârbă și ei de cloceala asta.
Era încă devreme, dar năduful era înăbușitor. Ulițele erau pustii. Peste sat liniște mare și un fel de ceață alburie, care de trei zile se tot îndesa în înălțimi, cât nu se mai vedea seninul curat, ci unul spălăcit de tot.
Pe podmolul de lut de sub streașina lungă de paie a casei, moș Vintilă adormise cu pipa în gură, rezemată în piept, cum i se plecase capul. Petrișor, nepotul, în mână cu o crenguță de nuc, alungă muștele ce încercau să se așeze pe fața și pe ochii bătrânului.
Erau și muște mari, verzi, care se izbeau ca alicele de perete și de capul bătrânului.
Petrișor era gata să le plesnească cu creanga de nuc. Îl apăra bine pe moșul său. Bătrânul, în vremea din urmă, adormea ușor cât ce ședea și tare scârbă de muște. Îi asigurase lui Petrișor câte două nuci și un măr, de fiecare dată când îl păzea de muște. Nu le-a putut suferi toată viața, iar acum era neputincios în fața lor cât ce ațipea.
Petrișor știa că, dacă moșul său se trezea la o pișcătură de muscă, nu mai căpăta nimic; așa că era mereu cu ochii în patru, câtă vreme dormea sau moțăia bătrânul.
Și acum, pe zăpușeala asta, muștele parcă obosiseră și zburau ca turbate.
Petrișor se mira de fiecare dată de unde scociorăște moșul său nucile și merele, căci după știința lui nu mai avea de la Paști nici de unele, nici de altele. Cât a putut l-a pândit pe bătrân să vadă de unde le scoate, dar n-a putut afla. Când nici nu se gândea, moș Vintilă deschidea palma și-i întindea bunătățile.
Azi bătrânul nu ațipise prea mult pe podmol, sub streașina casei. Aerul era mai greu, mai înecăcios ca ieri și alaltăieri. Se ridică cu greu de pe podmol, făcu câțiva pași în curte, puse palma streașină și cercetă cu băgare de seamă cerul, mai ales către apus.
Și, după multă căutare, descoperi, în sfârșit, ce căutase zadarnic de două zile: chiar la apus, pe culmea Măgurii mari, se pusese o pată mare, întunecată, care părea că crește mereu.
— Azi, cât ce trece de amiază, vine potopul, măi Petrișor. Dă fuga în grădină și adă mohorul pe care l-am cosit, azi dimineață, pentru viței și du-l în șură, să nu-l ude.
— Da’ chiar plouă, moșule?
— Plouă! Și încă ce ploaie! Potop o să vie.
Bine-i că se dezleagă, în sfârșit, încuietorile cerului; numai să nu bată gheața. Când se întoarse nepotul din grădină, bătrânul era în casă, în camera de dinainte, și-i dădu cele două nuci și mărul.
— Încă nu plouă, moșule, da’ soarele abia se mai vede din ceață. În vreme ce vorbi mușcă din măr și se gândi că moșul său are de bună seamă o ascunzătoare aici, în ladă, sau în vreo laviță.
— Încă nu plouă, că mai întâi trăbă să se adune furtuna cu puterile ei în jurul sâmburelui celui negru de la asfințit, când pornește să vină în galopul cel mai mare, să-l ajungă pe Sântilie cu trăsnetele lui.
Lui moș Vintilă, când era zăpușeala mare, îi plăcea să șadă în odaia asta, cu toate ferestrele astupate cu năfrămi negre, ca să nu umble musca și să rămână răcoarea de-dimineață. Aerul era mai subțire, mai ușor de respirat.
Bătrânul fu de părere să mănânce de amiază până nu se dezlănțuie potopul, și copilul fu bun bucuros, căci de mult îi era foame.
Ospătară, la masa din tindă, mămăligă rece cu brânză și cu ceapă, băură apă rece din ulciorul de lut, luminând frumos din smalțul verde.
Când gâlgâi moș Vintilă cea din urmă înghițitură, în plimbarea mărului lui Adam, mare cât o vertebră, se sparse departe întâiul tunet, care hurducă parcă după capătul pământului.
Afară se coborî în grabă o întunecime, cât părea că se face seară și numaidecât pomii începură să se îndoaie și într-o clipă din curte, de pe uliță mai ales, se ridicară nori de praf.
Moș Vintilă luase năframa cea neagră de la fereastra ce răspundea în curte și se uita cu încordare. Fulgerele sporeau, se încolăceau vinete prin norii ce veneau învăluiți și grei, ca niște turme de bivoli înspăimântați, și cerul se surpa acum în toată clipa, când aici, când acolo, tot mai aproape.
Vreme tare, măi Petrișor! Copilul se speriase, ghemuit într-un colț.
Nu mai trăsnește, moșule?
— Mai trăsnește, cum să nu, că-i mare prăpădul. Numai de n-ar bate gheața.
Se miră că nu se surpă odată cerul și nu pornește ploaia. Era cu ochii prin geam tot în curte: să vadă, sar de la pământ întâi picuri?
Dacă săreau, era gheață.
Zadarnic pândi el cu ochii în curte, căci ploaia se descărcă dintr-una peste tot satul, răpăitoare, bubuitoare, vâjâietoare, asurzitoare. Nu erau picuri nici de gheață, nici de ploaie, ci sfori groase, întinse, și ele împânziră în câteva clipe văzduhul, din cer până în pământ, întunecând lumea.
Copilul rămase cu gura căscată; nu mai auzise, nu mai pomenise așa furtună. O vreme pomii se mai îndoiră, crengile se învăluiau ca și când ar fi vrut să se smulgă din trunchi, vântul ducea pieziș perdelele sforilor de ploaie. Apoi vântul trecu, pomii se liniștiră, iar ploaia părea că numai acum începe să se descarce cu toată puterea.
Moș Vintilă, făcându-și o cruce largă, veni de la fereastră.
— Ce te zgâiești așa, măi copile? Putea să bată gheața după așa năduf.
Nepotul se apropie cu teamă de fereastră, dar repede se trase înapoi: curtea nu se mai vedea din apă, pâraie ieșeau pe sub poartă în uliță.
Ce-i, măi Petrișor, ți-e frică? Dup-un răstimp de gândire, răspunse:
Oare nu ne duce casa, moșule?
— A noastră nu, că ulița noastră e pe-o costișă. Dar jos, în vatra satului, nu știu ce va fi. Asta nu mai e ploaie, măi băiete! Asta-i rupere de nori!
Vorbeau strigând tare, ca surzi. Dar în curând nu se mai auzeau oricât de tare vorbeau. Începu să vuiască și să clocotească ulița, tivită pe de margini cu șanțuri adânci.
Dar nu vuiau numai șanțurile, nu numai ele clocoteau de apă groasă, murdară, care sărea în valuri mari și apucase razna și pe uliță, ci ulița întreagă curgea întunecată, plină de valuri.
Uitându-se în uliță, pe copil îl prinse amețeala și-i venea să se clatine. Era gata să verse. Își luă la repezeală ochii din uliță.
Acum chiar ne duce, moșule, se miorlăi el înfricat.
Ne duce pe noi?
Cu casă cu tot. N-ai văzut cum sălta pe valuri o căpiță de fân?
O casă nu-i o căpiță de fân, măi fricosule! Nici nu știam că te-a făcut maică-ta așa de fricos. O casă nu-i un bordei țigănesc, are temelii tari de piatră. Da’ nu-i vorbă, acolo jos, în vatra satului unde se adună toate pâraiele, n-o să fie ușor. Noroc că acolo nu sunt case de oameni săraci, de nuiele, numai de cărămidă și piatră.
După ce răpăi și vui vreo jumătate de ceas, ploaia încetă dintr-o dată, așa cum se și pornise. În curând nu mai curgeau nici ulițele, numai șanțurile adânci de pe margini.
Moș Vintilă deschise fereastra dinspre curte și în odaie năvăli un miros greu de glod.
Miroseau pâraiele cele murdare, care continuau să clocotească în șanțurile adânci, zvârlind deasupra spinării sure.
Mirosea a glod, dar era răcoare. Ce răcoare! Ce prospețime! Și nici o muscă nu mișca. În curând cerul se curăți de nori, și în cer lumină un soare tânăr, proaspăt.
— Bine c-a venit curată, măi băiete. Acum te poți duce să dai mohor la viței. A trecut de mult de-amiază.
Hei! Dar ce plăcere să umbli desculț prin băltuțele și tina călduță de prin curte! A dat mohor la vițeluși, dar a mai întârziat prin băltuțele calde.
Trase cu urechea. Parcă nu mai vuiau atât de tare pâraiele din șanțurile de pe uliță. A deschis portița; vezi bine că nu! Apa a scăzut și în șanțuri.
Când ploua mai puțin și pâraiele astea erau mai mici, de câte ori n-a intrat cu picioarele în apa călduță. Poate mai scade apa și acum!
Până i-a spus lui moșu-său ce fac vițeii, până s-a mai învârtit prin odaie, când și-a aruncat ochii în uliță văzu copii desculți, numai în cămășuțe, cu capul gol, bălăcindu-se în pâraiele din șanțuri. Își ridicau cămășuțele până la brâu și umblau veseli prin apa călduță.
Ieși în grabă și el. Știa că moșul său îl lăsa, numai să aibă grijă să nu-și stropească cu apa aceea glodoasă cămașa. Când ieși el la portiță, și de-o parte și de alta a uliței, șanțurile erau înflorite cu copii.
Și acum râsul lor umplea ulița.