Pogăniciul

POGĂNICIUL.

A rămas orfan de tată la doisprezece ani.

Avea trei frați mai mici și mamă-sa, lipită de săracă, trebui să-l dea sluguliță în sat. La ea nu avea ce păzi: nici cap de oaie, dar încă de vită mare.

Copilul crescuse mărișor pentru vârsta lui și era deștept foc, n-ar fi crezut nimeni la câte se pricepea. Se învârtea ca o sfârlează prin curtea stăpânului și numai înghețai cu ce ispravă intra în casă. Băga de seamă, dintr-o aruncătură de ochi, care lucru nu era la locul lui, sub șopron, în grajd, pe lângă clăile cu fân, la grămada de lemne, la cotețele porcilor, la ciubarul găinilor, și le punea toate în bună rânduială.

Slujba lui, cât se înverzea câmpul și dădea frunza tufișurilor, era să pască întâi oile cu miei mici, apoi, după înțărcat, să meargă cu vitele stăpânului la pășune.

Dar până nu se ivea încă colțul ierbii, îndată ce se dezgheța, se zvânta și începeau arăturile de primăvară, slujba lui era să fie pogănici, să mâne vitele la plug, să tragă toate și să țină brazda.

Stăpânul lui, un țăran cu stare, învăța la jug aproape în fiecare primăvară o pereche de junci sau junici. Moștenise obiceiul ăsta de la înaintașii lui în gospodărie, care nu vindeau niciodată viței nici măcelarilor care cutreierau satul în fiecare iarnă și primăvară, ci îi țineau să crească, și, după ce-i învățau la jug, îi duceau la târg și-i vindeau cu preț bun.

Stăpânul copilului, unul Precup, ținea la obiceiul ăsta, și așa, în toată primăvara, avea lipsă de un băiețaș care să mâne vitele la plug, să le facă să tragă toate și să țină brazda, sub supravegherea lui care era la coarnele plugului.

Perechea neînvățată încă o prindea între boi de la rudă și vacile din frunte, cu tânjala mai subțire, mai ușoară, îmbelciugată de celelalte două, așa că nu prea puteau sări din brazdă nici să se înțepenească pe picioare, căci le trăgeau vacile mari dinaintea lor, iar din urmă le ajungeau coarnele boilor.

Totuși era mare zoală și frământare, zile în șir, și pogăniciul răgușea cât striga la ele.

Era ușor să răgușească, pentru că aerul era încă rece de tot, iar el, cum se frământa pe lângă vite, se încălzea și, când își scotea căciula, capul îi aburea. Și trebuia să și-o ridice adeseori.

De multe ori, pe juncul sau junica de către om trebuia s-o ducă de corn, pentru a ținea cea dinafară brazda. Vitele tinere se băteau repede la grumaji, jugul le ajungea dureros și încercau mereu să iasă din rând.

În jug nu le puneau întâia oară, când începeau arăturile de primăvară. Prin curte, pe uliță, purtau adeseori jugul, prins într-o tânjală, uneori chiar la ruda carului, pentru a obișnui pe junci neînvățați sau pe junice.

Totuși, numai când ieșeau din munca grea a aratului de primăvară, stăpânul Precup îi putea lăuda că știu a trage în jug.

Dar până ajungea la lauda lui, prin câte greutăți trebuia să treacă bietul pogănici!

Nu-i vorbă, avea și Precup biciul pe umăr, striga și croia și el cu biciul perechea care învăța, dar greul cădea tot pe Nichifor, pe băiatul pogănici.

Nu era ușor să ducă de corn vita de către om. Precup ținea un soi de vite mari, care la trei ani nu mai păreau junci și junice, ci boi și vaci în toată legea. Copilul ajungea cu greu la cornul lor, mai cu seamă când vita își ridica sau își smucea capul. Și, adeseori, îi era destul să-și încordeze grumajii pentru a se scutura de pogănici.

Era grea și ostenitoare slujbă și pe vreme liniștită, dar când băteau vânturile reci, arzătoare, ale începuturilor de primăvară! Și Precup era cel dintâi plugar în sat care răsturna brazda, abia că se ducea zăpada. Și de câte ori arătura lui era acoperită de covorul alb al iernii, care se întorcea să mai vadă ce-i prin țară!

Stăpânul trebuia să vadă, chiar dacă nu era prea bucuros, că pogăniciul era sprinten și curajos, neobosit și îndemânatic. Alt copil în locul lui nu ar mai fi cutezat să prindă juncul de corn după ce s-a scuturat o dată de mâna lui. Dar Nichifor nu se dădea bătut.

Iarăși și iarăși se sălta în vârful opincilor să ajungă la corn, iar când nu izbutea făcea un salt și tot îl prindea.

Purta biciul pe spate, dar rareori îl folosea, decât să pocnească cu el. Și pocnetele erau rare, pentru că din apropierea celor șase vite nu putea pocni, fiind prea aproape de ele.

Numai când – pentru un răstimp – cele tinere se mulcomeau și țineau brazda, se depărta puțin de plug și-și încerca pleasna cea nouă.

Ce pustiu era însă pe câmp, pe ogoare, în văzduh! Pustiu și sur pretutindenea. Și frig!

Nici ciocârlia nu se ridica încă în văzduh, numai ciori treceau din când în când și se lăsau pe arătură, iar prin văzduh trecea croncănind spre păduri vreun corb, rar de tot.

Nichifor simțea că toată firea era moartă încă, nici mireasma de iarbă verde, nici de ploaie, nici o strălucire a soarelui. Cerul era mereu cenușiu, neclintit, și rareori fluturau câțiva fulgi de nea.

Precup avea vorbă în fiecare primăvară cu nevasta și cu soacra pentru aratul prea timpuriu.

— Nu-i nici un câștig. Zadarnic sameni de acum orzul și ovăzul – dai hrană ciorilor. Cine mai iese cu plugul odată cu tine? Omul le lăsa să vorbească și-și vedea de treburile lui.

— Duci și pe copilul ăsta cu iarna-n cap, încât vine degerat seara, cu buzele și mâinile crăpate, vine, sărăcuțul, fript de vânturile primăverii. Ce va zice biată mamă-sa? Că l-a dat pe mâna unui nesăturat care.

— Care vrea să facă om din el, să știți voi! le tăia vorba. Ce zici tu, Nichifore? Copilul, în căldura din casă, simțea durerea din degete, îl pișcau mai tare crăpăturile de pe buze și de pe mâini, dar nu se arăta.

— Dacă ar fi după Precup ați pleca cu plugul în toiul iernii, zicea bătrâna.

Când se sătura de gura lor, bărbatul se proptea pe picioare și întreba:

Numai anul ăsta am ieșit prea în grabă la plug?

Păi, chiar asta spuneam și noi, că în tot anul faci așa.

— Și mi-au mâncat ciorile sămânța? S-a făcut rău orzul și ovăzul? Nu am avut noi clăile cele mai multe la secere?

— Am avut.

— Păi, ce mai vorbiți? Tacă-vă pliscul că știu eu ce fac! Eu nu mă amestec în treaba voastră: când vă apucați de tors fuiorul, când puneți războiul, când înălbiți pânza. Nu vă amestecați nici voi unde nu vă fierbe oala.

Alteori cele două femei căinau juncii sau junicile pe care le dejugau seara, în curte, Precup și Nichifor.

— Le pui și tu la munca cea mai grea să învețe la jug! Uite cum sunt de zolite și de ostenite junicile!

Da’ când vreți să le învățăm?

La lucru mai ușor, că-i păcat să chinui vita crudă.

— N-o chinuie nimeni, că trage între boi și vaci. Mai mult se plimbă decât trag.

— S-or plimba! zicea bătrâna pipăind grumazul bătut de jug al juncului. Uite ce-i aici. Omul nu le mai răspundea, ci ducea cu Nichifor vitele în grajd și le dădea de mâncare. Dimineața plecau iar, când abia se lumina. Pământul unde arau era departe de sat, cale de-un ceas și mai bine.

Era adevărat ce ziceau femeile: încă nu începuse nimeni la arat. Dar, de când se știe satul, tot din neamul lui Precup ieșeau cei dintâi cu plugul.

Plugul era pus pe cobile, așa-l duceau și-l aduceau de la câmp, și pe cobilă era legată și sarcina de fân pentru vite. Mare sarcină pentru șase capete.

Precup îl lăsă pe Nichifor să se cuibărească pe fân, dar pogăniciul nu putea rămâne multă vreme nemișcat, îl pătrundea frigul și sărea în drum, încercându-și pleasna cea nouă, în toată slobozenia, în urma plugului.

Bună pleasnă i-ai făcut, Nichifore.

Bună!

Pagubă că, pe lângă brazdă, nu prea ai loc să pocnești.

Să am, ar trage vitele mai bine, și juncii.

Cred și eu.

Peste sat mai stăruia fumul de cu seară și ceața nopții. Cerul era jos și întunecat, un aer rece, un frig uscat. Respirarea celor șase vite țâșnea pe nări ca niște fuioare albe.

Nichifor se mai urca uneori pe sarcina de fân, apoi când îl pătrundea frigul iar cobora și pocnea din bici.

Ajunși iar în brazdă, lui Nichifor îi părea că juncii au, la început, aceeași simțire ca și el: le era silă să plece iar. Dar după două-trei brazde intrau și ei în ritmul cunoscut, din zi în zi tot mai bine, tot mai ușor.

De la o vreme, juncul de către om nu-și mai ferea cornul de mâna lui; lui Nichifor îi părea chiar că îl privește cu prietenie, cu ochii lui negri, mari, înlăcrimați parcă. Părea că-i spun: „Ce să facem? N-avem ce face!” Adică nici juncul, nici el, Nichifor.

La amiază le punea juncilor fânul cel mai bun, otava, dacă aduceau și otavă. Și ce plăcere era pentru pogănici să șadă pe ruda boilor și să se uite cum mâncau juncii! Dar ce bucurie să șadă, ce plăcere, după atâtea ceasuri de umblet!

Când începea să mănânce i-ar fi plăcut să-și poată deschide mai bine gura, dar, o vreme, cum buzele-i erau crăpate tare de vânt, nu o putea deschide bine și trebuia să-și taie cu briceagul bucăți mici de pâine, până i se mai desțepeneau buzele.

Vânturile astea, de la crăpatul primăverii, parcă nici nu erau vânturi, ci adieri tăioase de pe zăpadă, de pe gheață, care se strecurau prin aer nevăzute, ca niște șerpi subțiri cu limbi ascuțite.

Vânturile! Dacă n-ar fi vânturile astea secetoase și înghețate!

Da, vânturile și umblatul cel mult alăturea de vite, adeseori prin bruși tari, încă nedezghețați de tot! Nu-i mirare că înspre seară îi tot veneau în gând versurile auzite nu mai știa de la cine:

— Sfinte, Doamne, soarele Că mă dor picioarele.

Poate tot un pogănici a iscodit și vorbele astea!

Dar ce bucurie pe Nichifor când junici sau juncile erau date bine la brazdă, când trăgeau întins cu celelalte, când se învățaseră cu jugul! În toată seara le mângâia pe bărbie când le desjuga, iar în iesle se strecura, adeseori fără știrea stăpânului, și câte un braț de otavă.

Și apoi ce supărare pe capul lui, când venea târgul de la Ispas, când Precup ducea de obicei la vânzare juncii sau junicile!

Cu săptămâni înainte era tot întunecat, încât stăpâna, ori mamă-sa, zicea adeseori: Ce să fie cu copilul ăsta de-i tot cu voie rea?

Poate-l doare ceva. Nici nu mai mănâncă cumsecade.

— I-am spus eu lui Precup, că-l prea zolește la plug cu iarna în cap.

Precup însă vedea pe Nichifor că îndată ce nu avea altă treabă, era tot pe lângă perechea de vânzare. Le scărpina pe grumaji, le țesăla, le hrănea bine.

— Așa le grijește, de parcă-s ale lui! zicea stăpânul.

— Păi, nu le-a învățat el la jug?

răspundeau femeile. Și acum, când îs învățate, le vinzi!

Dar câtă vreme a stat Nichifor sluguliță la Precup, în doi ani, n-au vândut vitele tinere.

Într-un an au ținut juncii și au vândut boii cei mari, în cel următor au ținut junicile și au vândut vacile. Pogăniciului îi trecu supărarea.

Cele două femei se țineau cu gura de Precup, când mergea la târg cu juncii sau junicile:

Să nu uiți să-i cumperi și băiatului ceva.

Ce să-i mai cumpăr? Pălărie i-am cumpărat.

Să-i cumperi o pereche de bocanci, să aibă și el duminica o încălțăminte în picioare. Să mai iasă și el din opinci. Precup se îmbufna:

— Dacă vor ieși toți din opinci, n-o să fie bine de noi, tu muiere!