Popa Vasile

POPA VASILE.

În odaia îngustă, joasă, cu geamuri mici, roșcate de flăcăruia când săltătoare, când liniștită a bețigașului de seu de pe masă, se plimbă cu pași largi, măsurați un bărbat adus puțin de spate. Barba bogat revărsată pe piept are mănunchiuri groase de fire argintii.

Mustățile-i răsucite par două coarne de berbec, ce se pierd în barbă, roșcate, cu puține fire albe. Din când în când, se oprește lângă masă, vrea să se așeze pe scaun, dar iar se îndreaptă și iarăși pășește larg și măsurat. Pe câteva clipite capul se ridică măreț, și sub sprâncenele dese, stufoase, ard în văpăi două diamante negre. Nasul de vultur palpită, pare că adulmecă în depărtări mari.

În casă e liniște grea. Din odaia vecină, pe ușa deschisă, se-aude respirația regulată a celor ce se odihnesc, scutiți de răsufletele reci ale vântului ce fluieră cu o mulțime de întorsături în streașina lungă a casei, afară, în toamna târzie. În vatra rece, în două colțuri, doi greieri numără cu scârțâiri uscate clipele ce trec. Din cadrele icoanelor vechi, sfinții, în haine lungi, șterse, ascultă, cu capetele plecate, furtuna de-afară. Par adânciți în gânduri, ca niște moșnegi ce-au adormit la un priveghi, cu coatele pe masă. Pe după icoane sunt vârâte tufe de busuioc și de izmă creață, cu miros de sărbătoare.

Întru târziu, bărbatul, după ce închide ușa odăii vecine, se oprește în mijlocul camerei.

Stă mult, ca împietrit, cu capul plecat, cu brațele încrucișate pe piept. Din când în când oftează, și barba mare i se zbate ca o descărcare nervoasă. Afară, vântul se vaietă prin frăgarii negri, se învăluie pe sub streașină, îmbulzindu-se prin geamurile mici, și se depărtează apoi, ca răpit, într-un întuneric de să-ți scoți ochii, lăsând răstimpuri mari de liniște în urmă. Din ochii negri, aprinși, se desprind repede doi stropi mari și se pierd în barba încâlcită. Pașii se-ndreaptă iar, hotărâți acum, spre masă, și scaunul cu spetează scârțâie dureros.

O coală albă de hârtie așteaptă pe masă.

Pana înțepenește o vreme între degetele groase, apoi, încet, cu opintiri și ponturi, începe s-alunece scârțâind.

„Măria-ta!

De douăzeci și cinci de ani sunt aici, în satul unde m-ai trimis. Douăzeci și cinci de ani trec ca o palmă la ureche, dar pentru mine au fost douăzeci și cinci de veacuri, măria-ta! Până am fost la învățătură, m-ai cunoscut bine pe mine, și pe Toader Vălean, și pe Petre Muntean. Noi țineam strana. Acuma, ei s-au dus de mult, măria-ta, și numai eu am mai rămas, eu, Vasile Todoran.”

Mâna lui Vasile începe să tremure ca de friguri, pe ochi i se pune o ceață deasă.

Șirurile ce se usucă pe hârtie i se par grozav de încâlcite. Literele joacă, se dezlănțuie, se împrăștie și dispar apoi cu totul. Vasile Todoran se freacă la ochi, dar ochii nu mai văd în afară. Se lasă greu pe speteaza scaunului și oftează din adânc. Sub para tremurătoare a feștilei de pe masă, sfinții vechi de pe perete par că se deșteaptă. Afară, vântul se izbește în ferestrele mici, și un ochi de hârtie plesnește. Vasile Todoran deschide ochii, tresărind. Flacăra seului de pe masă se-alungește și-i gata parcă să se desprindă de feștilă.

— Ce vreme, Doamne, ce vreme! șoptește popa Vasile, și cu o năframă neagră astupă ochiul. Apoi se așează iar pe scaun.

De când duce el amarul ăsta de viață!

Bătrânul badea Iacob, tată-său, să-i fi dat lui bună pace, să fi rămas aici în sat, în rând cu feciorii. Cine-ar fi ca el acum? Dar nu!

Bătrânului îi ardea să-l facă domn, și încă ce domn, ia, nu așa, o zdreanță de scriitoraș!

Avea băiatul glas bun, – ce mai glas! – „got”, cum zice cantorul Mitru. Și dacă nu l-ar fi făcut popă, atinci pentru ce le mai dă Dumnezeu dar oamenilor?

Și Vasile Todoran, cum stă rezemat de speteaza înaltă a scaunului de stejar, vede, ca în vis, toată viața ce-a urmat pentru el din această hotărâre neînduplecată a bătrânului.

O casă mică, cu ferestrele murdare, cârpite cu hârtie, locuința unui pantofar uscat, vânăt la obraz, care toată ziua ședea pe un scăunaș, punând petece ori tălpi, fumând necontenit și golind tot la trei ceasuri o litră de rachiu. Un ucenic ghebos aducea și ducea marfă, punând întotdeauna în buzunar glaja stăpânului. Aci a-nceput să învețe lecția ce i se spunea la școală, în mirosul de tutun, de cleiuri, de vinars și de piele umedă, putredă pe jumătate. Când îi vin în minte anii petrecuți acolo, îl cuprind fiori reci.

Numai după ani a schimbat cvartirul și s-a mutat la cei doi prieteni, cu care mai târziu cânta în strană; numai atunci a mai prins și el vlagă. Ani de-nvățătură erau doi pentru cei ce se grăbeau.

Dar de acești doi ani Vasile Todoran își aducea totuși cu drag aminte. Mai ales de unele zile mari. Când se strecura cu cei doi prieteni la crâșma lui Tănase, puneau trei șurțe de-ale crâșmărești în cele trei ferestre și așezau lumina în mijlocul mesei, iar în jurul luminii – trei sticle cu vin. Feciorii se mai încălzeau la inimă, li se dezlegau limbile și le porneau lacrimile odată cu cântecele. Și ce cântece, Doamne, Doamne! Te-aprindeau mai ceva ca vinul! Și Vasile era cel mai meșter. În asta una nu se-nșelase bătrânul: feciorul lui avea un glas,

— Doamne, ce mai glas! – „got”, cum zicea diacul Mitru.

Vasile cânta, prietenii îl acompaniau, și ochii lor cuminți se umezeau. Și când se depărta și al doilea rând de sticle goale, să vină iar pline, prietenii se îmbrățișau, și apoi, liniștindu-se, făceau planuri mari pentru viitor. Cei doi aveau acasă logodnice ce-i așteptau cu ochii plânși, blăstămând atâta foc de-nvățătură ce trăbă să ai ca să poți cădelnița în biserică. Ei se-nduioșau mai în grabă decât Vasile, și pe buze le veneau cântece de dragoste. Dar Todoran schimba repede rostul și se pomeneau cântând: Cine trece Oltul mare? Ce viteaz răzbunător Umple astăzi de teroare Zbirii bietului popor?

Și nu se prea puteau dumeri ce va să zică „zbiri-bietului”, spus totdeauna într-un singur cuvânt. Dar Vasile punea capăt și nedumeririi, căci încheia cu:

Plângi, popor nenorocit! Plângi, că Tudor a murit!

Și cei doi prieteni plângeau cu lacrimi amare moartea bietului crai Tudor Olteanul, care trecuse Fără cruce, fără floare, Fără lacrimi pe mormânt.

Amintirea acestor zile mari era singura zare luminoasă în viața lui Vasile Todoran.

Dar cât de rare au fost acele zile! Câteodată i se părea că partea asta frumoasă a vieții lui a fost un vis numai. Mai ales după ce-i muriră prietenii.

El nu avusese logodnică, până la pricopseală, dar, venind acasă, zece ar fi mers după el.

Lui Vasile îi vine în minte toată viața lui de popă aci în sat. Și, din toate, înțelege numai atâta, că tată-său mai bine-l lăsa să crească în rândul celorlalți feciori. Ani răi l-au legat de gard. Cei buni i-a cheltuit cu școlile, pentru un băiat care, după cinci ani, murise de aprindere de plămâni, și pentru o fată care și ea fusese un an la oraș.

A muncit în rând cu ceilalți oameni din sat.

A muncit ca un bou, și nu s-a ales cu nimic.

Că dacă era an ploios, eclegia se îneca de bălțile ce le ținea lunca o jumătate de an; iar de era secetă, crăpa cleiul de sub firele rare de iarbă, și cucuruzul își învârtea frunzele ca fusele. Moșia lor cea bună, din moși, a pus-o tată-său cu învățătura lui. Era înrudit cu jumătate satul, – cât despre partea lui, cât despre partea muierii, – dar de la aceștia în zadar cerea. Erau săraci și n-aveau ce să le dea.

Și tot ar fi mers cumva, numai să fi fost ani buni. Mai ales anul acesta din urmă! Trei vitișoare în grajd, și nu avea un car de fân! Și toamna venise degrabă. Le-ar fi vândut, da’ nu le cumpăra nimeni, numai cu preț de batjocură. Oameni mulți plecaseră la America. Își vânduseră tot, ca să-și poată face bani de drum. Și plecaseră cu gâturile uscate și cu ochii umezi. Și s-au dus mulți.

De când se porniseră oameni să meargă în lumea cea nouă, îi tot umbla și lui ceva prin cap, dar tăcea. Niciodată însă n-a fost așa de zdrobit ca în seara asta.

La o vreme, se ridică iar și începe să se plimbe prin odaie. Întru târziu, se oprește din nou, cu brațele încrucișate, și stă mult așa, ca împietrit.

Afară, în noaptea adâncă, vântul vuiește întruna. Două lacrimi mari se pierd în barba încâlcită, și popa Vasile pornește cu pași hotărâți înspre masă și se apucă din nou de scris.

„Măria-ta!

Eu, Vasile Todoran, de douăzeci și cinci de ani preoțesc tot acolo unde m-a pus măria-ta. Pasămite, așa e voia Celui-de-Sus. Acuma, eu am avut un fecior, pe care l-am purtat cinci ani la școală. Dar ăla a murit.

Dac-a murit, s-a hodini, măria-ta. Dumnezeu să-l ierte! Acuma, măria-ta, vei ști c-a fost mare secetă în anul acesta, și am trei vitișoare și nici un car de fân.

Să le vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu mălaiul stăm rău de tot. Poporenii n-au să-mi dea nici câte-un cop. Și am, măria-ta, nevastă, că trăiește încă, și doi băieți, peste zece ani amândoi, dar pe ăștia vezi bine că nu i-am mai putut duce la școală. Și așa, ei pot trăi și cu mălai. Dar mai am, măria-ta, o fată de douăzeci și patru de ani. Și nu s-a măritat încă. A fost un an și la școală, la oraș, dar domnișoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani; apoi, feciorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, știi dumneata. Și așa, e trecută de ani și nu s-a măritat încă. Și să o vezi numai! Înaltă, mlădioasă, cu fața albă ca de crin, cu ochii negri, negri și umezi! Și stă așa, și nu se mărită. Măria-ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. Și să mă ierți, măria-ta, dar când mă uit la ea, blăstăm ziua în care m-a dat tata la școală.

Acuma, de-aceea vin eu să scriu măriei-tale: vreau să adun ceva bani, să-i fac zestre, ori să mă duc de-acasă, că așa, gândesc, feciorii vor fi mai îndrăzneți, că preuteasa, Ruxandra, e țărancă și ea.

Eu singur îs domn în casă. Că, uite, de asta voiam să-ți spun măriei-tale: eu vreau să mă duc din sat, oblu în America. S-au dus ei încă oameni de la noi, și au făcut unii bani. Acuma, eu numai de-atâta mă rog, să-mi dea măria-ta slobozenia asta și să-mi ție satul până voi veni. Nu ca popă vreau să mă duc, măria-ta, nu! Patrafirul îl las aici; ci acolo spun că sunt fabrici multe și plătesc mai bine. Nu pentru mine, nici pentru Ruxandra, ori pentru cei doi băieți te rog, ci numai pentru ea. De ea mi-e milă, că e trecută de douăzeci și patru de ani, și nu s-a măritat încă. Ș-apoi mai spun eu încă ceva, dar numai măriei-tale: așa-i ea, nu poate mânca nicicum mălaiul gol. Și în America mai fac oameni bani, măria-ta. Și trăbă să mă duc!

Așteptând slobozenia, sărută dreapta măriei-tale sluga plecată, Popa Vasile, zdrobit, împătură hârtia, o pune bine în buzunar, și așa, îmbrăcat, se răstoarnă pe lavița de lângă fereastra în care răscolește și-acuma vântul.

Dimineața înciripă de la judele un cal, cu șaua de lemn îmbrăcată în piele neagră, și spuse femeilor că trăbă să meargă până în oraș, la poștă.

Când să iasă pe poartă, un copilandru de vreo șaisprezece ani, oacheș, îmbrăcat în suman, se arată și el în prag, cu calul de căpăstru.

Domnule părinte, să faci bine să vii, că moare taica!

Cum moare, mă Ionică? N-a fost beteag!

— Numai de două zile a căzut la pat. Dar acum moare, domnule părinte! Fă bine, vină-n grabă!

Ai lui Ionică locuiau pe hotar, cale de-o poștă pân-acolo. Popa Vasile sări din șa, se-ntoarse furtună în casă, luă patrafirul și ceaslovul, se-avântă iar pe cal și plecară amândoi.

Colo, după amiază, o căruță se opri înaintea casei preoțești.

— Vină, Ruxandro, de ia patrafirul și ceaslovul! Trăbă să-l ducem la doctor. De nu, omul ăsta moare cu zile. E în aprindere de plămâni, așa cum a fost și Gheorghieș al nostru. În căruță nu se vedea decât lâna cojocului ce-acoperea pe bolnav. Seara, căruța se opri iar în fața casei. Popa se coborî.

— Auzi, Ionică, dacă-i ajunge acasă, să faci cumva să trimiți calul, că e al judelui, zise popa către băiat, și, întorcându-se către preoteasă: I-au dat doctorii leacuri și-au zis că-i trece. Da’ de nu mergeam, era gata!

Vezi, mor cu zile bieți oameni!

Când să se dezbrace, popa Vasile dă de scrisoarea la vlădica în buzunar. Își uitase toată ziulica de ea. O scoate, o-ntoarce, o privește lung pe toate părțile, apoi se-apropie de vatră, o pune în flăcări și oftează din adânc, cu privirile pierdute-n vâlvătaia roșie:

— Câte necazuri, Doamne, câte necazuri!