PRESURA.
Pădurea stăpânește cât vezi cu ochii pe coastele de către răsărit. Se revarsă până jos în lunci; când bat vânturi mari se tălăzuiește ca o mare cu valuri sure, până în zări departe, până în pădurile satelor vecine. Și de vânturi are parte cum a crescut pe înălțimi mari și nici o măgură, nici un piept înalt de deal nu se ridică să-i țină de adăpost din nici o parte.
Așa că pădurea rareori e liniștită pe toată întinderea ei. Când e așa, are de departe o culoare întunecată, metalică, ca de fier, rar se află în ea alt copac afară de stejari bătrâni, cu frunza pieloasă și aspră. În apropierea ei te amețește o mireasmă tare, ca o respirare rece de verdeață.
Îl amețește pe cine nu-i obișnuit, dar Petrică nici n-o mai simte. Din primăvară e tot cu nasul în respirarea aceea de verdeață, de suc, de mâzgă, de sevă tânără, pentru că e tot la marginea pădurii pe o costișă plină de spini, cu oițele lui: patru sterpe, zece noateni și un berbec. Aici e pășunea până la toamnă.
Costișa cu spini e mare, pășunea e mereu bună. Când se mai pune secetă, spinii tot au lujeri; totuși mai grasă e iarba chiar pe marginea pădurii, pe unde pasc mai rar, numai spre seară, când vrea Petrică să le sature bine.
Printre spini crește iarbă măruntă și deasă ca peria, retezată mereu de boturile lunguiețe ale oițelor care nu ostenesc în veac. Numai când se pune căldură mare turmulițe se adună grămadă, oile cu capetele vârâte una într-alta suflă des și nu și-ar ridica capul din înghesuiala în care și l-au plecat, nici să dea lupul între ele. Când vrea să le urnească din loc, Petrică le împinge proptindu-se de lâna lor, dă cu bâta și de obicei nu reușește să fugă decât una după alta, puțin mai înainte, și iar se fac ghem.
Dar acum încă n-au coborât din cer căldurile. E numai luna lui mai și Petrică trebuia să aibă grijă. Noatenii sunt neastâmpărați și mereu ar vrea să scape în pădure la lujeri tineri. Copilul e mereu cu ochii în patru să nu treacă vreunul în pădure, de când l-a speriat odată rău de tot pădurarul.
L-a aflat trântit pe spate la marginea pădurii, cu ochii în albastrul cerului și turma întreagă în tufișuri.
A vrut să ia berbecele să-l ducă în sat, să-l închidă în curtea primăriei, până vor plăti părinții gloaba pentru paguba din pădure. A și prins berbecele și cu o sfoară ce avea la el l-a legat de coarne. Dar berbecele nu voia să meargă nici înaintea lui, nici după el, ci se trăgea mereu înapoi. Se smuci până rupse sfoara aceea și fugi între oi.
Petrică încremeni când văzu ce vrea să facă pădurarul. Nu putu plânge, numai când îl văzu pe berbece slobod.
— Haida, măi Petrică, și ajută-mi să-l mai prind o dată, îi porunci pădurarul apropiindu-se.
Dar copilul nu se mișca din loc și începu să plângă și mai tare.
— Nu vrei să-mi ajuți? Nici o vorbă, nici un semn.
— Nu-i nimic! Vii tu deseară cu oile acasă, și ți-l iau eu din curte. Trăbă să plătiți gloaba.
În ziua aceea Petrică n-a mai fost bun de nimica, iar seara îl pătrunse o spaimă rece, care în răstimpuri făcea să-i dârdâie dinții.
Dar nu a venit nici un pădurar după berbece. Nici seara, nici dimineața, nici seara următoare. Abia după o săptămână se liniști, încredințat că n-o să-i mai ducă berbecele.
Bine că n-a spus acasă nimic.
Încă în ziua nenorocirii dezlegă sfoara din coarnele berbecelui; la câteva zile găsi prin spini și capătul celalt. Acum se încredințase: nu era o sfoară nici groasă, nici tare, și pădurarul de bună seamă a glumit numai, n-a voit să-i ia zălog berbecele. O ață ca asta, cum să nu o rupă berbecele lor, care trăgea și pe un om mare după el! Și apoi i l-ar fi putut lua mai ușor din curte, dacă chiar ar fi voit.
Dar ce mai știi? Poate a uitat. Mai bine să grijească să nu-i mai intre oile în pădure. Că badea Nicodim, pădurarul pe care-l cunoștea din sat, se ivea la marginea pădurii când nici nu visai.
Oile lui aveau ce paște pe costișă, nu aveau nici o lipsă de pădure; acum primăvara și spinii erau plini de lujeri fragezi, parcă mai cruzi ca cei din pădure, și oițele lui puteau paște ce le plăcea: când iarbă, când lujeri.
Paza o făcea tot de către pădure, nu numai să oprească oile să intre, ci și pentru o presură care-și avea cuibul pe-aici.
Nu-i vorbă, cântau ele multe presuri în spinii costișei, dar cea care avea cuibul aici, într-un spin mărișor și des, le întrecea pe toate.
Și nu era nici sperioasă ca altele: la câțiva pași de el cânta să se prăpădească. Petrică se lăsa încet pe iarbă între spini și o asculta. Nu se putea mira destul cum poate cânta așa de frumos, așa de mărunt, cum poate fi un ciripit așa de curgător și melodios, proaspăt și tânăr mereu. Uneori îi părea că undeva în văzduh picură un izvoraș, nu stropi mici de apă, ci mărgeluțe mărunte de tot, abia să le poți vedea.
De jos, de pe țelina dintre spini, vedea uneori păsărica întreagă deasupra cuibului, alteori nu-i zărea decât capul și ciocul. Cum risipea în aer mărgeluțele cântecului ei?
Părea încremenită acolo pe spine, mică, pestriță, cu un cioc numai cât o jucărie.
Mai ales după-amiezile, când începea să se răcorească și să crească umbrele spinilor, presura lui cânta cu foc. Cântau și alte presuri în spinii costișei, dar ca asta nici una.
De la o vreme găsi în cuib un oușor pestriț, cât un bob, apoi altul și altul până la patru. Nu le atingea, nu se apropia prea tare de cuib și niciodată când presura era prin apropiere.
Se mulțumea să le vadă și să se însuflețească. I se aprindeau obrăjorii de plăcere.
Ce minunății gingașe mai sunt în lumea asta! Oare presura știe cât îi sunt de frumoase ouăle? De bună seamă știe, că-i tot în preajma lor și le păzește.
Într-o zi, apropiindu-se de cuib, văzu în el patru pui, urâți foc, în piele roșie ca opărită, cu capetele prea mari, cu ciocurile tivite cu zăbale galbene.
Se depărtă repede, scârbit. Din ouă așa de frumoase să iasă așa urâțenii! Păi pui de găină ies din găoace îmbrăcați gata în pufușorul lor auriu. Pentru ce nu-s așa și puii presurii?
Valeu! Și cum se îmbulzesc toți cu ciocurile urâte deschise pe marginea cuibului, de câte ori vine presura aducând în cioc ceva de mâncare!
Pace bună! Nu-i mai trăbă să-i vadă până nu se vor îmbrăca cu pene, până când nu vor crește mărișori. Mici sunt prea urâți și Petrică, să-l tai, și nu poate suferi ce-i urât.
Apoi nici presura nu mai cântă acum decât rareori. Cântă altele, va asculta pe la alți spini.
Nu se poate stăpâni să nu treacă, totuși, în fiecare zi pe la cuibul presurii, să arunce o privire în cuib, când nu e pasărea acasă.
Uite-uite că încep să li se arate pe vârful capului și pe pielea care nu mai este acum așa de roșie niște tulee, urâte, nu-i vorbă, dar Petrică știe că astea sunt cotoarele penelor.
Se depărtează repede de cuib, sunt urâți și acum. Doamne, cât sunt de urâți!
Într-o zi auzi larmă mare de țarcă, de coțofană, dinspre cuib, și se grăbi într-acolo.
Știa că țărcile pustiesc pe puii cei neajutorați de pasăre, dacă pot pătrunde la cuibul lor.
Văzu două coțofene zburând jos de tot, în jurul cuibului. Le străluceau în soare cozile negre-verzui și aripile tivite cu negru. Făceau tărăboi mare, se tot coborau peste spine și iar se ridicau. Nu puteau pătrunde printre crengile spinoase și dese până la cuib. Puii nu se mai vedeau, se trăseseră zguliți în fundul cuibului.
Obraznicele nu fugiră nici când se apropie Petrică de spine. Poate nici nu-l văzură, așa erau de aprinse de încercarea lor și strigau în gura mare. Nu le păsă nici că pasărea sosi și începu să zboare pe deasupra spinului.
Copilul căută un bruș și, după ce zvârli în ele, sări și cu bâta și abia le alungă.
Presura coborî numaidecât pe marginea cuibului și cele patru ciocuri se iviră, încă tot tivite cu galben. Nu mai erau așa de golași.
Totuși erau urâți. Petrică se grăbi de la cuib.
Părea că i-i ciudă de ce nu a lăsat să-i mănânce țărcile, căci până la urmă tot ar fi pătruns ele până la cuib, altfel nu s-ar fi învârtit așa de mult în jurul spinului.
Dar nu se grăbi la oile care pășteau liniștite pe costișe, ci către pădure, unde se puseseră țărcile într-un stejar și se certau încă. Se vede, își zicea copilul, că una pune vina pe cealaltă, pentru că n-au putut ajunge până la cuib. Se uită întins la ele, cum tot dădeau din cozile lungi și făceau larmă mare, cârâind în cascade repezi și răsunătoare.
Frumoase păsări și ele, își zise în sinea lui Petrică, dar pentru ce mănâncă puii păsărilor, ori le sparg și le sorb ouăle? N-au ce mânca?
În vreme ce căzu pe gânduri pentru ce sunt și păsări răpitoare în lume, când e prea destul cu lupi și cu vulpile, răsări ca din pământ lângă el pădurarul.
— Iar nu ești lângă oi, măi Petrică?
Copilul tresări, privi repede împrejur, văzu turmulița lui la loc bun și se liniști.
— Oile-s acolo! și el arătă cu mâna. Da’ vezi dumneata, bădiță Nicodime, țărcile astea?
— Cum să nu le văd? Se și aud că se sfădesc urât.
— Erau gata să mănânce niște pui de presură.
— Și nu i-au mâncat?
— Nu, că le-am alungat eu cu bâta.
— Dacă-i așa, cu tine se sfădesc, nu între ele.
Cine știe ce blestemății spun. Și nu vor să plece de aici până nu te vor spăla bine. Adică de ce te amesteci tu în treaba lor? zic ele.
— Puii sunt încă în cuib și-s golași, vai de capul lor. Le era ușor să-i mănânce până am sosit eu, dacă ar fi putut pătrunde la cuib. Dar cuibul e bine apărat de crengi spinoase.
— Apoi, da, fiecare vietate știe câte ceva să se apere. Păsările acestea mărunțele își știu așeza la adăpost cuiburile. Unele se grăbesc, e adevărat, și nu-l pun la loc bine apărat, da’ presurile sunt păsări înțelepte. Da’ ascultă aici, băiete: de câte ori ți-au mai intrat oile în pădure?
De-atunci niciodată, bădiță Nicodime.
Minciuna încă-i vorbă!
Nu mințesc. Mi-a fost frică atunci că-mi iei berbecele.
Dacă a rupt sfoara!
Că n-a fost sfoară, numai o ață.
— Apoi vezi, așa pățești dacă n-ai la tine tot ce-ți trebuiește. Țărcile zburară din stejar prin pădure, aruncând mereu vorbe de ocară.
— Acum cred că mă sfădesc pe mine, zise pădurarul. Mi-au mirosit pușca.
Da ce nu le-ai împușcat, bădiță Nicodime?
Nu-mi stric eu alicele pe-o pasăre.
Vrei să împuști iepure?
Păi cum!
— Da’ eu n-am văzut nici unul de când sunt cu oile pe costișă.
— Unde să vezi? Doar n-or veni iepurii să pască printre oile tale, să-i împungă berbecele? Iepurii sunt acum la holdele cele mărișoare și în pădure, prin tăieturi.
— Mi-a spus un copil că mamă-sa a prins unul când a fost la plevilă.
— Apoi vezi! Pe-acolo se țin; da’ încă-i oprit vânatul, până colo, la toamnă.
— Dacă-i oprit, de ce umbli cu pușca?
— Păi nu mai sunt alte gadine prin pădure? Da’ lupul? Da’ vulpea?
— Nici lup, nici vulpe n-am văzut!
— Păi astea nu-s gadine să iasă la luminiș. Mai ales aici pe costișă, unde ești tu cu o bâtă zdravănă de corn și unde e berbecele cel împungaciu. Așa-i că împunge?
— Pe mine nu!
— Ba pe mine când l-am legat de coarne m-a izbit de câteva ori cu capul. Da’ acum vezi că ți-ai și uitat de oi. Eu nu le mai văd. Nu le vedea nici Petrică.
— Vezi cum le grijești tu? Vor fi intrat în holda Bologoaei! Așa le scapi și prin pădure. Dar de te mai prind o dată, te-ai curățat de berbece, să știi!
Cuvintele din urmă le auzi Petrică alergând. Acolo trebuiau să fie oile, de bună seamă, unde a zis pădurarul. Le-a mai scos el de câteva ori din holda Bologoaei.
Până s-a înapoiat cu ele pe costișă, pădurarul se mistuise în întunericul de sub boltiturile stejarilor celor bătrâni.
Înspre seară, pe răcoare, presura cânta de mama focului în vârful spinului, deasupra cuibului. Lui Petrică i se păru că niciodată n-au tremurat mai armonios și mai repede mărgelușele glasului ei.
Copilul se lăsă într-o rână, cu capul rezemat în palmă, cu bâta lângă el, și ascultă.
Era, îi părea lui, o căldură nouă, un avânt, un fel de îndrăzneală mai mare în piuitul ei.
Se bucura de bună seamă că i-au scăpat toți puii, care acum nu-și mai iveau ciocurile tivite cu galben pe marginea cuibului, căscându-le, ci dormeau claie peste grămadă în cuibul lor, unde era cald și bine. Și în curând păsărica-i va acoperi și cu aripile ei, să nu le fie frig peste noapte.
Presura, cântând, îl vedea pe copil, dar nu se speria de el. Pentru ce s-ar speria? El nu i-a făcut nici un rău, nu a zburătorit-o niciodată.
Și la gândul că azi i-a fost de folos presurii, simți o undă trecătoare de căldură la inimă și se lumină la față.
Numai de-ar crește mai în grabă penele puișorilor, să nu mai fie așa de urâți! Nici nu vrea să-i mai vadă până atunci!
Dar când, după o săptămână, trecu iar pe la cuib, cuibul era gol. Zburaseră puii cu presura. Și spre seară, când presurile începură să cânte, trei chiar, de pe spinul cu cuibul, nu mai cunoscu care-s puii și care-i presura.