ROITUL STUPILOR.
De-o săptămână, mătușa Stana intră de mai multe ori – într-o înainte de amiază, pe portița grădinii cu flori, unde e așezată stupina. Portița e îngustă, scundă, și bătrâna se apleacă tare, și totuși abia se strecoară din curte.
Stupina a ieșit din iarnă în primăvara asta cu cincisprezece stupi, câți au lăsat din toamnă. Au avut hrană destulă, că anul trecut a fost bogat în flori și nici iarna nu a fost prea grea.
Era către sfârșitul lui mai, cu senin înalt și liniștit, într-amiezi cu dogoare mare.
Azi-mâine trebuia să înceapă roitul.
Mătușa Stana venea la stupină și, în fiecare seară după ce se întorceau albinele de pe hotar, se uita cu băgare de seamă la urdinișul căror coșnițe rămâneau grămezi mai mari de albine. Din ele trebuiau să pornească cele dintâi roiuri.
De câte ori intra la stupină într-o înainte de amiază vedea că din ele ies grăbite și înfrigurate cele mai multe albine, țâșnind în aer ca niște alice, zburând într-o țesătură deasă și încurcată în fața stupinei, într-un zumzet necurmat, până își luau drumul în depărtări.
Mătușa Stana se trezise cu stupi la casă, și cunoștea și după neliniștea zborului, și după melodia deasă ce se desprindea din zborul lor că mai ales doi stupi vor roi cât de curând.
Pregătise de mult coșnițele pentru roiuri, le frecase bine pe dinăuntru cu mătăcină – buruiană a cărei mireasmă le plăcea albinelor — avea pusă la îndemână și o scară pe care să se suie, să așeze coșnița în pomul în jurul și deasupra căruia va vedea că s-a oprit roiul.
Dar semnele o înșelau mereu și iată, era gata să treacă o săptămână tot pândind zadarnic, până ce trecea bine de amiază. Apoi nu mai intra la stupină până seara; știa că după-amiază nu mai roiește nici stupul cel mai încărcat de albine.
De câte ori ieșea din grădinița cu stupina, un nepot și o nepoțică, ce pândeau mereu la ușa cea mică până era bătrâna înăuntru, întrebau la repezeală:
Roiește azi vreunul, bunică?
Doi sunt gata să roiască.
Păi, și ieri ai spus așa.
— Am spus ce văd cu ochii, dar gândul și hotărârea lor cine o cunoaște? Poate nici ele nu știu încă, de bună seamă, când vor roi. De unde să știu eu?
— Dacă le fluieri, nu roiesc mai degrabă?
— Fluieratul nu ajută decât numai după ce a ieșit roiul. Da’ voi să stați pe-aici, pe lângă portiță, și când veți auzi zumzet greu și veți vedea că se ridică multe de tot în aer, înaintea stupinei, să mă strigați.
Copiii rămâneau bucuroși lângă portiță, la umbra cireșului. Bătrâna la început îi punea să păzească chiar în grădinița unde era stupina, dar ei o zbugheau îndată în curte; prea se învălmășeau albinele înaintea stupinei, prea fierbeau în văzduh și treceau multe ca niște alice rătăcite pe la urechile lor.
Alta era până nu dăduseră căldurile.
Atunci intrau de voie bună la stupină, ședeau lângă un strat de calapăr și priveau pierduți cum ieșea mereu câte una din urdinișuri și își lua zborul, de-acuma, în linie dreaptă, către hotar. Nu era nici o primejdie să se izbească de ei.
Se uitau minunați, pătrunși de cântecul zborului lor, și își uitau și de foame.
Asemenea și serile când se întorceau la coșnițe, cu piciorușele lor de ață încărcate de ceară – credeau ei – nu le era frică să se apropie de stupi, ba pe la spate, își lipeau și urechea de coșnițe să audă freamătul înăbușit, cântecul cald dinlăuntru.
Dar peste zi, cât ce se ridica soarele și începea căldura mare, le era frică să rămână aproape de stupină în grădiniță. Nu se știe, lumina mare ori căldura vărsa în muștele de aur un fel de nebunie, și ele zburau orbește.
Și dacă te mușca vreuna, când erau așa de înverșunate, durea tare și îndată se umfla locul înțepat.
Nu! Acum nici bunica nu-i mai pune să păzească roitul în grădină. A văzut ea că nepoții ei sunt fricoși încă. Aici, la umbra cireșului, la spatele stupinei, nu se rătăcea nici o albină, se auzea numai, ca o cădere continuă de apă, cântecul lor.
Doamne! Cum le mai plăcea lor zumzetul ăsta, și cât era de liniștitor și adormitor.
Deasupra curții, soarele se înălța mereu și ei își mai schimbau locul sub cireș, unde venea umbra mai deasă. Cerul era senin mereu și prin nucii grădinii fluiera, din când în când, mierla galbenă. Uneori o țarcă, o coțofană se lăsa în vârful unui par din gard și, înclinându-se și bătând rar din coada lungă și neagră, sporovăia repede, întrebând pe cei doi copii unde este un cuib cu ouă? Ori le spunea că a aflat ea cuibul și vrea să li-l arate și lor?
Ba nu, că țarca-i hoață și, dacă află un cuib, nu mai spune nimănui, ci lasă numai coaja oului mărturie că a trecut și ea pe acolo.
Poate o să le vină neamuri dintr-alt sat?
Bunica le-a spus că țarca-i știe și le vestește sosirea.
Oricum, până troscote și se închină țarca în vârful parului, copiii nu-și mai iau ochii de la ea. Frumoasă pasăre, cine o fi îmbrăcat-o așa de minunat? Surioara lor mai mare, nici când își pune catrința nu-i așa de împodobită!
Căldura crește și copiilor parcă le-ar veni somnul. Se uită mereu prin cireș, dar nu văd nici o cireașă baremi roșie. Sunt abia alburi.
Las’ că se coc ele nu peste mult!
Nu se știe: a crescut zumzetul înaintea stupinii, ori au ațipit copiii și când se trezesc le pare zumzetul mai tare că, mai de multe ori într-o înainte de amiază, se trezesc strigând:
— Roiește, bunico!
— Haide că roiește! Bătrâna, dacă le-a cunoscut felul, nu se prea grăbește. Iar li s-a părut, de bună seamă.
Dar tot vine și intră în grădiniță și cercetează cu grijă zborul albinelor și zumzetul din fața stupinei.
— Încă nu roiește, măi copii!
Și buna intră iar în casă. Are treburi destule și își mai și uită de stupi.
Roiește, bunico!
Haide repede că roiește! De câte ori a venit bunica în zadar! Dar odată trebuia s-o nimerească și copiii.
Bătrâna nici nu mai are vreme să-și tocmească năframa ce-i căzuse pe-o ureche și intră ca o furtună în grădiniță, și numaidecât copiii o aud cum fluieră și bate din palme.
Băiatul, mai curajos, crapă încet portița și o vede pe bunica într-un nor de albine. Abia îi mai vede capul din roi.
Închide repede portița și ascultă iar cum fluieră și bate din palme. Copila nu cutează să se uite prin crăpătura portiței. Dar frate-său nu rabdă mult și iar o crapă încă și mai tare.
Bunica a înălțat acum într-o mână coșnița pregătită, tot fluieră și se retrage încet de la stupină, învăluită de roiul ce fierbea în jurul ei, deasupra capului, în jurul coșniței, și până sus, în văzduh.
Tot retrăgându-se odată cu sumedenia albinelor înverșunate care se țes dese, încât nu mai vezi cerul printre ele, bătrâna se oprește sub un prun în care se așezau cele mai multe roiuri.
Nu e înalt și, rezemând scara, urcând, bunica reazemă coșnița între ramurile dese, înțepenind-o bine.
Apoi coboară, își umple poala cu țărână și trece dincolo de prun, fluierând mereu.
Se va așeza aici roiul, ori nu se va așeza?
Albinele bătucesc coșnița pe dinafară, se pun pe ramuri, iar se ridică și zboară printre crengi, cu zumzet mare.
Oare a intrat matca în coșniță? Încă nu va fi intrat, căci, iată, unele se ridică încă drept în sus, iar altele au ajuns până la mărul din apropiere.
Bătrâna începe să zburătăcească în văzduh cu țărână din poală, să întoarcă pe cele ce vor să se depărteze de prun.
— Haideți și voi, măi copii! Aruncați și voi cu țărână în calea celor ce vor să ia tălpășița!
Copiii nu îndrăznesc îndată. Numai când bunica le strigă a treia oară, a patra oară, cu glas mânios, se strecoară cu frică pe portiță.
Luați țărână și aruncați. Veniți lângă mine.
Dar nu ne mușcă, bunică? zise copila.
— Acum au ele altă treabă mai mare, nu să vă muște pe voi. Nici nu ne văd. Haideți aici! Copiii ascultă, se apropie și văd că albinele zboară destul de sus, și-s tare grăbite.
Încep să arunce și ei cu țărână în calea celor ce parcă ar vrea să se depărteze de la prun. Și când mai prind inimă, încep să fluiere și ei ca și bunica și să bată din palme când nu aruncă cu țărână.
Norul de albine e tot mai gros în jurul prunului, coșnița nu se mai vede, e bătucită pe dinafară de ele și bătrânei i se pare, de la o vreme, cum se uită la coșniță mai de-aproape, că o șuviță întunecoasă, mișcătoare, se scurge de pe pereții coșniței înăuntrul ei.
Când se încredințează că a văzut bine, nu mai aruncă cu țărână, nu mai fluieră, și le face semn copiilor să-i urmeze pilda.
— S-a așezat matca în coșniță, copii!
De-acum nu mai fuge roiul. Vor veni ele și cele care se mai învârt prin alți pomi.
Copiii nu cutează să vină prea aproape; bunica le arată pârâiașul acela mișcător ce se scurge în coșniță.
— E mare roiul, bunică?
— E roi bun. Când vor intra toate în coșniță, vom vedea și cât e de mare.
— Le-a mirosit bine coșnița! zice copila de departe.
— Păi dacă a frecat-o bunica cu mătăcină!
Asta-i buruiana albinelor, așa-i, bunico?
— Am rupt și eu mătăcină și am frecat-o, așa-i, bunică?
— Așa-i, mi-ai ajutat și tu! Încă nu e amiază, dar nu-i mai trăbă mult. Cei doi copii aproape nu mai au umbră.
Înaintea stupinei albinele țes mereu aceeași pânză piezișă ce se înalță către grădină. Stupii care n-au roit se cunosc: pe urdinișul lor albinele ies și intră buluc.
Urdinișul celui din care a plecat roiul nu e bătucit de albine; aproape că le poți număra pe cele care ies și care intră.
Copiii au rămas în apropierea prunului în care s-a pus roiul. Aici zboară tot mai puține albine și-s toate sus, nu-i primejdie să-i muște.
De la o vreme bătrâna își tocmește năframa care i-a căzut pe ceafă, își face o cruce și zice:
— Haideți să mâncați de-amiază. Copiii se urnesc cu greu din loc.
— Nu fuge roiul, bunico? întreabă fetița, tocmindu-și și ea năframa cu puncte albe, care-i lunecase tare pe-o ureche.
— De-acum nu mai fuge!
— Cum să mai fugă dacă a intrat în coșniță? o înfruntă fratele său. Bunico! E mare roiul?
Bătrâna chiar cobora scara. Se uitase să vadă cât e de plină coșnița.
— Mare! Ăsta poate roi la anul de două ori.
Pe departe de stupină, unde albinele se țeseau fulgerător – oleacă înnebunite parcă de lumină și căldură, ori de neastâmpărul roitului apropiat – copiii se strecoară pe portiță în curte. Bunica vine în urmă, după ce s-a mai uitat o dată cercetător la stupi.
— Mâine poate mai roiește unul sau doi.
Le-a fost greu până s-au pornit! Intră și ea, după copii, în tindă. Acum e liniște grea peste sat, peste grădini. Soarele parcă nu vrea să înceapă a coborî, ci-și joacă încă multă vreme undele pâlpâitoare, de argint, în mijlocul tăriei.
Copiii dorm de amiază, bunica își vede de o sută de treburi mărunte și în răstimpuri intră în grădiniță să vadă ce mai face roiul.
Bine face! Puține albine se mai învârt în jurul coșniței. Iar când îl cercetează în asfințitul soarelui, numai două nu se așezaseră încă pe ciorchinele greu de albine, care umplea mai mult de jumătate coșnița mare.
De-acum să vină fată-sa și ginerele de la câmp, să ridice primul roi din anul acesta și să-l pună în stupină, în rând cu stupii, în locurile unde au stat cei pe care i-au tăiat în toamna trecută.
Pe înserate, odată cu părinții, intră și cei doi copii în grădină să vadă cum vor coborî coșnița cu roiul.
Acum nu mai zboară nici o albină, nici în jurul roiului, nici înaintea stupinei. Nu se aude decât un vâjâit surd, înfundat, care pătrunde în stupină, și un miros aromat de ceară.
Înaintea a trei coșnițe albinele stau ciucuri, nu se mai vede urdinișul.
— Astea poate roiesc mâine! zise copilul, privind cu aer de cunoscător la mamă-sa.
— Poate! Li-e și vremea, răspunse femeia cu gândul aiurea.
Când ieșiră tuspatru din stupină în curte, din înălțimi îi privi o stea, singura care și răsărise, scăpărând de bucurie.