Sănduța

SĂNDUȚA.

Sănduța-i la noi în sat o femeie bătrână, care se teme grozav de dracu. De frica lui se roagă și postește, de frica lui merge la biserică și se-nchină. Pe Sănduța o doare de mult un picior, de numai și-l târâie, gros ca un butuc, înfășurat în zdrențe. Drumul de-acasă până la biserică îl face în trei ceasuri, da’ totuși vine regulat în fiecare duminică și sărbătoare. Sănduța are „rosătură la inimă”, zice ea, arătând cu degetul undeva pe trup, și totuși postește și postul Sânpetrului numai cu apă, cu pâine și cu oțet. A învățat-o un călugăr să se puie pe ajun dacă vrea să scape de uneltirile celui din pietre. Și de-atunci bătrâna ajună și bate la mătănii.

Zadarnic! De urmărirea celui necurat nu poate scăpa. Îl vede pe masă, îl vede sub pat, îl zărește pe vatra focului, cum își întinde limba lungă, roșie, să soarbă pară. Îl vede pe drum, când în formă de câine, când ca o mâță mare, sură. I se arată în vis ca un sfredel, ca un țap, ca un cocoș negru. Și, – ucigă-l tămâia! – nu-și dă pace nici în sfânta biserică. Ș-acolo îl zărește Sănduța, ca un bivol greu, negru.

Și astfel, nu-i de mirare că Sănduța poartă veșnic la grumaz un șirag de mătănii cu boabele mari, afumate, că-i spânzură de mâna stângă alt șirag de mătănii, cu boabe mai micuțe, castani, iar de cea dreaptă, unele mai roșietice. Trei fețe sunt în Dumnezeu? Pentru toată fața un șirag de mătănii, în trei să crape Necuratul care s-ar apropia de Sănduța!

Mergând pe drum, bate la cruci ca și când ar merge tot depănând tort pe un rășchitor, și, tot la zece pași, se oprește să zic-un Tatăl Nostru, și, tot la douăzeci, o Născătoare.

Sănduța n-are copii, are numai un bătrân, care i-a fost bărbat și care-i mai cară ș-acum, sus pe deal, câte-o traistă de bucate. Că.

Sănduța nu poate lucra. De zece ani, mai ales, de când a lovit-o Necuratul făcându-i rană la picior, nu-și mai poate aduce nici apă, nu mai poate mătura nici în casă. Bietul bătrân numai cât nu moare de ciudă și de năduf, când o vede așa de amărâtă. Da’ n-are ce-i face. Că Sănduța bate la mătănii și la cruci toată ziua, de n-are vreme nici s-audă mormăielile bătrânului. Ea aprinde tămâie, ia luminița de ceară și face cruci pe perete, după chipul celei făcute de popa la feștanie.

Maica mea! Feștania aceea se vede c-a fost de mult, căci bătrânul nu se poate uita la un petec de perete să nu vadă o cruce strâmbă, făcută de bătrâna.

Când au fost să facă feștania, erau aproape să se certe. Moșul sta tot gata numai să se plece și să ieie o uscătură, s-o rupă pe spatele Sănduți. Bătrâna i-a tocat la ureche pân’ l-a asurzit. Ba că ea nu mai are pace noaptea, ba că să se mute din casa aceea.

Cu multe nopți înainte de feștanie, Sănduța îl deștepta pe bătrân din somn:

— Auzi, Culae? Ha? Auzi-l cum șuieră, cum miorlăie ca mâța, cum cucurigă cocoșește?

Se ridica din pat în capul oaselor, și i-l arăta moșneagului cu degetul:

— Iacătă-l, făcea îngrozită, s-a așezat la mine pe perină! Are gheare de uliu, cap de nevăstuică și limba împărțită, de șarpe.

Moșul se zvârcolea în pat, trezit de strigătele muierii, și-i era grozav de ciudă că nu mai poate adormi.

Cu chiu, cu vai, în urmă, hotărâră ziua de feștanie.

Grea treabă! Mâncare popii, țuică popii, bani popii! Da’ părintele Petrișor a fost om de omenie. S-a îndestulat cu mâncarea și cu țuica, banii i-a lăsat pe masă. Abia s-a depărtat sfinția-sa, și Sănduța îi zice, nemaiputându-și lua ochii de pe bani:

— Știi tu, Culae, de ce n-a luat popa banii? Pentru că banu-i ochiul dracului și nu vrea să aibă legătură cu el.

Auzind-o, bătrânul își ieși din fire. Apucase cu cântece bisericești, cu vorbe sfinte în urechi, apucase o dată și puțin bine hrănit și se simțea și el mai altfel, când, deodată, Sănduța își pomenește pe Necuratul.

— Tu, babă, dacă-ntr-atâta sfințenie tu tot la cel din pietre te gândești, nici nu mă mai mir că el se leagă de tine! Sănduța, în noaptea de după feștanie, dormi bine. Nu i se arătă nimic în vis.

— Vezi, Culae? Ai dat o mâncare popii și ne-a curățit de Necuratul. Dumnezeu să-ți dea bine, Culae!

Bătrânul se simți mângâiat în sufletul lui c-a făcut un bine Sănduței și se bucura că de-aici încolo va putea dormi și el în tihnă.

Dar bucuria nu i-a ținut mult.

În duminica următoare, dimineața, Sănduța pleacă la biserică. De unde de neunde, o mâță vine ca o săgeată și trece peste piciorul cel umflat al bătrânei. Sănduța vrea să meargă mai departe, se sprijină în băț, bate la cruci – zadarnic! Zice rugăciunile, câte le știa, de zece ori – nimic!

Părea că-i înlemnită. Pesemne puterea Necuratului se legase iarăși de dânsa! Au trebuit s-o ducă oamenii pe sus, pe când ea se ruga cuprinsă de fiori morți.

De aici încolo cel din cânepă începu s-o neliniștească și-ntr-altă formă. I se arăta, în toată noaptea, ca un moș bătrân și-i zicea:

— Tu Sănduță, eu am să-ți arăt o comoară. Iată colo, drept deasupra mănâncăturii dintre culmi, este-un frasin.

Vezi tu frasinul?

Și Sănduța parcă răspundea în vis și zicea, deși ar fi voit să tacă:

— Văd. Și zicea cel rău, în formă de bătrân bun:

— Acolo, la poalele lui, să mergi, acolo să sapi. Și ce vei afla acolo, iată, eu îți arăt dinainte.

Și atunci, în odăița întunecată, răsărea deodată un soare strălucitor, bătut întreg cu galbeni. Și Sănduța nu se mai putea stăpâni, sărea din pat strigând:

— Iată, Culae, iată comoara!

Ziua, bătrâna privea de multe ori spre locul arătat de moșneag și, cu toată groaza ce-o stăpânea, ar fi voit să meargă acolo, să sape, nu atât să ieie comoara, cât numai să vadă de-i adevărată spusa bătrânului.

Spunea și la alții de visul său, de comoara de sub frasin, dar oamenii, mirându-se, îi dădeau pace să melițe. N-o mai lua nimeni în seamă.

Cu alți oameni nici nu are Sănduța atâta treabă cât are cu popa. Că tot mereu îi trăbă o cetanie, o dezlegare de blăstăm, o afurisanie asupra diavolului. Și, tot la trei săptămâni, merge să se spovedească.

Și, după câte-o cetanie, după câte-o spovadă, Sănduța visa lucruri sfinte: îngerii lui Dumnezeu, toți apostolii. Vedea pe Maica Preacurată, albă ca un crin, cum vine și-i spune o vorbă bună. Sta, ziua, trează, și auzea glasuri prin aer. Așa, odată, aude Sănduța:

— Zadarnic se mai trudesc băieșii, că Dumnezeu treizeci de ani va ascunde aurul de la ochii lor! Au pus-o păcatele să spuie și altora minunea, și de-atunci băieșii o iau în râs. Ce știu ei?!

În răstimpuri depărtate, la trei-patru luni o dată, Sănduța nu se mai roagă, nu mai bate mătănii, chiar de-i zi de duminică; pe vremea aceea, nu merge la biserică. Sănduța stă atunci tăcută și se gândește la ceva foarte-ndepărtat. Oftează adânc, ca orice om care are o povară pe inimă, își suge buzele bătrâne și, târziu, o cuprinde-un cutremur.

Și-n cutremurul acela își ia o hotărâre. Abia așteaptă să-i vie Culae acasă. Da’ când vine, nu-i zice nimica, și, cum nu-i spune vorba ce avea să i-o spuie, teama de diavolul o cuprinde din nou, și iar începe cu mătăniile și închinăciunile.

Dar iată că-n postul acesta, al Sfintei Mari, Sănduța nu se mai duse la biserică. Se miră bătrânele, se miră popa, numai Culae nu se miră. El știe că Sănduța zace-n patul așternut cu zdrențe, se bocește, se roagă și plânge. Chiar l-a rugat pe Culae să-l cheme pe popa s-o grijească pentru cea din urmă dată. Culae îi spuse preotului și, într-o dimineață, acesta veni.

Da’ seara, când ajunse Culae acasă, Sănduța era tot așa de neliniștită ca și înainte de împărtășirea cu cele sfinte. Simți și moșneagul că-i aproape sfârșitul bătrânei și începu să tușească prin casă.

— Mă Culae, zise Sănduța întru târziu. —

Tusa bătrânului încetă deodată.

— Mă Culae, eu am să-ți spun o vorbă. Iată, acum nu mă mai tem de Necuratul. De-acum am să merg înaintea judecății lui Dumnezeu. De-aceea am să-ți spun o vorbă mare și grea. —Sănduța se ridică în capul oaselor.

— Eu am să-ți spun cum a intrat în mine frica de Necuratul.

Bătrânului nu-i plăcură cuvintele. Credea că muierea lui iar începe cu minunile ei. Da’ Sănduța era acum în toată firea.

— Știi tu, mă Culae, pe Ionașcu?

Pe care Ionașcu, tu babă?

Pe Ionașcu, care șădea în Dâmbul-Natului.

Aha! D-apoi c-acela va fi țărână de patruzeci de ani.

Țărână, da. Dar îți aduci aminte de el?

Cum să nu-mi aduc, tu muiere?!

— Atunci e bine. Atunci spun mai departe. Noi eram luați de doi ani, și Ionașcu cela era încă neînsurat. Tot umblase el după mine, până eram fată. Dar eu m-am măritat după tine.

Așa-i?

— Vezi bine că-i așa!

— Dar Ionașcu nu s-a așăzat nici după ce m-am măritat. Venea aici, la noi, colinda pe la ferești, zornăia pe la ușă. Dar eu deschisu-i-am vreodată? Ba feritu-m-a sfântul! Ce zici tu la asta?

— Ce să zic? Iacă, niște povești!

— Ba nu-s povești. Mai așteaptă puțin și vei vedea că nu-s povești. Acuma, odată tu te-ai dus cu doi boi la târg, să-i vinzi. Pasămite el a știricit tot, și, până a nu se însăra și până a nu încuia ușa, mă trezesc cu Ionașcu la mine-n casă. Crezi tu treaba asta?

— De ce să n-o cred, că draci sunt mulți în lume.

— Curat la ce voi ajunge și eu îndată. El aduse vin, aduse zahăr, și numa că să mânc, și numa ca să beau, că el n-are nimic cu mine, ci vrea numa să mă omenească. Ce să-ți spun? Fost-am eu vreodată beată de când mă știi?

— N-ai fost.

— Ei bine, în sara aceea m-am îmbătat cumu-i leuca. Și el a stat la noi până dimineața. Ce zici tu, Culae, la treaba asta?

Ce să zic, nu zic nimica.

Da’ dacă-ți spuneam atunci, ce făceai? Bătrânul se mânie dintr-o dată.

— Ce-mi tot toci la ureche, tu muiere? Ce să mai știu eu acuma ce-aș fi făcut atunci?

— Asta-i, vezi, că eu m-am tot temut să-ți spun. Am spus popii, m-a canonit el, dar eu tot n-am mai avut de-atuncea pace. Am început de-atunci să visez și să mă tem de Necuratul, și nu-n zadar, că, vezi tu, el m-a dus la păcat. Acuma, ți-am spus și ție, că, și așa, tot trăbă să spun, dacă mă duc înaintea lui Dumnezeu.

Sănduța tăcu obosită, se lăsă încet pe salteaua de pe scândură, pe când bătrânul își aprinse pipa. Întru târziu Sănduța zise: Ce crezi tu, măi Culae, la toate astea?

Ce să cred? Că-i iar o prostie de-a ta.

Dac-ar fi cum zici tu, atunci toate femeile ar trebui să viseze urât și să se teamă de diavolul. Da’ se vede că tu din țâță ai fost așa, fricoasă. Da’ frica de-o parte-i bună, că te scutește de multe rele, numai de-o parte-i rea, că-l face pe om de nu-i mai bun de nimica.

Un geamăt adânc răsună în casă, un înec.

Moșneagul tăcu deodată, se apropie de păcel și supse tare din pipă. Ochiul de foc crescu și lumină fața Sănduței. Ea sta țapănă, da’ c-un zâmbet de mulțumire pe față. Încă puțin, până pufăi pipa de tabac, și trupul Sănduței se răci. Moș Culae, făcându-și o cruce largă, îi aprinse o lumânărică și, tot pâcâind din lulea, i-o lipi de capătul patului și-i trase pleoapele peste luminile stinse ale ochilor. Șezu apoi pe laviță și privi la crucile de ceară desenate de bătrână, cum săltau ca și când s-ar fi aplecat cu pereții cu tot.