SERI SENINE.
Pe la începutul lui iulie se mistuiră către miazănoapte și cei din urmă nourași albi, zdrențuiți, ce se mai zăreau în înaltul cerului, și încremeni peste lume o seninătate s-o tai cu toporul. O vreme nopțile mai scuturară rouă, apoi secară și ele. Un răstimp serile mai adiară boare adusă cine știe de unde, pe urmă se puseră și ele fierbinți, ca de pe pustiuri de nisip.
Începuse secerișul și oamenii soseau seara tot mai zdrobiți acasă. Mulți începură să se culce afară pe prispă, sau chiar în grădini, căutând pretutindeni răcoarea unde s-ar putea odihni mai bine. De altfel, în toate verile, în toiul căldurilor, dormeau mulți afară.
În vara asta însă poate satul jumătate căuta oleacă de răcoare prin grădini.
De vreo doi ani, băiatul cel mic al lui Dumitru Linii, Ioniță, se tot ruga de tatăl său să-l lase și pe el să doarmă afară, cu ceilalți frați mai mari, când începeau căldurile dogoritoare. Tatăl său avea același răspuns:
— Ești încă prea mic. Las’ că vei avea tu vreme să dormi și afară!
Ioniță nu dorea să doarmă afară pentru că l-ar fi omorât năduful de peste noapte din casă. El nu știa dacă-i cald noaptea ori nu, pentru că de cum punea capul pe perină, până-l trezea mamă-sa, dimineața, dormea tun. Pentru altceva îl ruga mereu pe tatăl său, dar nu-i spunea nici lui. Ioniță înseta să vadă o dată cerul întreg înstelat, și nu așa, câteva stele, cum vedea pe fereastra de lângă patul lui, până nu-l copleșea somnul. El auzise pe tatăl său vorbind de „puzderia de stele”; știa ce e puzderia, își închipuia oleacă cum ar fi „cerul puzderie de stele”, dar el voia să vadă cu ochii lui.
Anul acesta fu mai norocos. Nu mai era nici o primejdie să răcească, chiar dacă ar dormi descoperit, după ce încetase să mai pice roua și să adie oleacă de boare.
Ioniță nu se sătură nici de jumătate la cină, în seara aceea, atât era de luat de gândul că va dormi la noapte afară.
Frații mai mari nu fură prea bucuroși că-l vor avea tovarăș, pentru că părinții li-l deteră pe Ioniță în grija lor.
Cum să-l îngrijească? Ei, dacă adormeau odată, cum erau rupți de oboseala zilei, ce mai puteau ști de copil? Cum să aibă grija să tragă țolica pe el, când se va descoperi?
Ioniță nici nu se culcă afară cu gândul să doarmă, el voia să vadă cerul înstelat-puzderie, altceva nimic. Până la cină era tot prin curte, pe la portiță, cu alți copii, nemaisăturându-se de joc, și în vremea asta văzu el câteva stele pe cer, ici și colo, rare de tot, aruncate parcă din prăpastie. Era una mică, numai cât o scânteie, care se ținea tot după lună tare aproape de ea. Într-alte seri văzu mai multe și mai dese, până ieșea luna, când se ascundeau toate din jurul ei. Luna o văzuse sub mai toate formele și mai tare-i plăcea când era numai cât o secere de argint, și când era plină și străvezie, subțire s-o tai c-un fir de păr.
Strigase și el destul cu alți copii pe la portițe:
— Lună, lună nouă, Taie pita-n două Și ne dă și nouă.
Și-un pahar de vin Să ne veselim.
Dar stelele abia de-acum le va putea vedea bine.
Își întinse și el ca și frații lui, peste iarba rară, o pătură, se acoperi cu o țolică ușoară.
La cap avea o perină plină cu otavă proaspătă, căci mumă-sa nu-l lăsa să aducă perina din casă. Se întinse pe spate, în vreme ce frații săi se puseră pe o latură.
— Vezi și adormi în grabă, măi Ioniță. Să nu-ți fie frică dacă vom adormi noi mai întâi. Tot lângă tine suntem.
— Nu mi-e frică, bădiță Vasile! Doar suntem în grădina noastră. Da’ eu vreau să văd stelele.
Poate vrei să le numeri?
Dumneata le-ai numărat?
— N-am putut, c-am adormit. Vezi, poate le poți număra tu, să ne spui și nouă.
Ioniță zâmbi în sinea lui: le va număra, dar nu-i va spune nimănui câte sunt. El știa a număra până la o mie, și chiar mai departe.
Era în clasa a doua a școlii din sat. Dar de ce să le spună și lor câte sunt? Las’ să le numere și ei, să nu adoarmă așa în grabă!
Ioniță se miră de la început de-un lucru: cât își înfipse privirile într-un rotocol al cerului, pe lângă stelele văzute la început, se iveau mereu altele, nevăzute mai înainte.
Clipeau tot mai dese, tot mai mărunțele, izvorând parcă dintr-un fund neguros. Păreau la o vreme așa de multe, încât nu mai încăpeau una lângă alta. Unele se stingeau mereu și iar se aprindeau, și unde se vedeau ele cerul părea că cerul se înfundă tot mai departe.
Și până încremenea privind într-un rotocol al cerului, în alt cerc, când își muta ochii acolo, vedea mirat că sunt cu mult mai dese stelele și steluțele cele numai cât niște ținte, decât fuseseră înainte când se uită în partea aceea de cer, iar când privi în toată libertatea bolta întreagă – la vreun ceas de când stătea întins pe spate – își zise înfiorat:
— Da! e cerul puzderie de stele, cum zice tata! Nici poveste să-i vină somnul! Abia de acum va vedea el bine ce-i în cer!
Liniștea grea căzuse peste toate și îmbrăcase lumea ca un zăbranic nevăzut.
Părea a coborî din văzduh, poate dintre stele, și uneori îi țiuia lui Ioniță în urechi. De la o vreme îi păru că o mână nevăzută a semănat în aer, până sus, o altă puzderie, care nu se vedea, ci se auzea. Trebuia să fie o ploaie de cântece mărunte de greieri venită de departe.
Lângă el frații lui respirau adânc. Se auzea și răsuflarea vitelor ce zăceau în curte.
Ioniță privea întins cerul. Văzu iar că stelele nu-s pe-o formă de mari, nici de strălucitoare. Unele erau ca cioplite în dungi din care împroșcau raze ascuțite, clipind mereu; altele erau mici, cât niște degetare de argint, care nu trimiteau raze; altele parcă erau numai puncte de negură, care se vedeau pe-o clipă și iar se ascundeau. Ioniță urmări mai multă vreme o stea mai mărișoară, ce bătea în roșu, apoi pe alta care lumina verde, pe altele care parcă s-au adunat la sfat, în câte-un mic și frumos pâlc, iar altele se înșiraseră în linii și figuri.
Da! Ce vede el acum cu uimire trăbă să fie Carul mare, pe care i l-a arătat de câteva ori tatăl său pe cer, dar pe care el atunci nu l-a putut descoperi între celelalte stele. Da! El trăbă să fie. Uite cele patru roți, uite ruda strâmbă cu cele trei stele! Stele mari și luminoase, roțile mai ales trei, și destul de departe una de alta.
Seamănă cu un car cu ruda strâmbă, dar cu un car gol, nu cu unul la care sunt înjugați boi.
Dar acolo, sus de tot, în adâncul cel mai depărtat, pâlcușorul acela de ținte de argint să fie Cloșca cu puii? Și pe aceea i-a arătat-o într-o seară tatăl său, dar el atunci nu a putut-o descoperi. Ea trăbă să fie, numaicât și Cloșca nu-i mai mare decât puișorii ei.
Multă vreme s-a uitat Ioniță, întins în fundul bolții, la brâul lat de negură chindisit cu steluțe și cu ținte, și care de la un loc se desface în două ramuri; un drum care taie bolta în două, și despre care știa de la tatăl său că e Calea laptelui. Lui Ioniță i-a plăcut de mic cerul înstelat, și tatăl său, când a văzut că-i place, i-a spus unele lucruri despre stele.
De ceea ce s-a mirat mai mult atunci Ioniță, a fost de unde știa tatăl său cum le cheamă.
Dar acum nu se mai mira. El se lămuri de mult: d’apoi de unde știm noi cum cheamă soarele, luna, luceafărul? Știm și gata!
Ceea ce văzuse când privise mai îndelungat în același cerc de stele – cum răsăreau tot altele și se îndeseau – descoperi acum pretutindenea, în Calea laptelui, oriunde-și arunca și-și ținea mai mult ochii într-un loc: adevărate roiuri de albine de argint, fumuri unele, ca și când nici nu ar avea ființă.
Somnul nu se apropia de el. Fusese așa de însetat să vadă cerul noaptea, cerul întreg, cerul puzderie de stele, cum zicea tatăl său, încât nu se mai sătura să-l privească.
De la o vreme simți că s-a răcorit puțin aerul, părea că s-a subțiat. Acoperit cu țolica, nu-i era răcoare: se descoperi până la brâu și respiră adânc! Ușor se simțea! Abia acum își dădu seama ce năduf a fost în aer mai înainte. Oare în toate nopțile a fost așa? Și în casă, unde a dormit până acum, tot așa cloceală a fost? De aceea ieșeau cu toți să doarmă afară? El n-a știut, n-a simțit nimic.
Cum să știe dacă adormea butuc, cât ce punea capul pe perină!
Ioniță cerceta mereu bolta cerului suflată de puzderie de stele. De câte ori privea într-o parte, îi părea că n-a mai văzut-o până acum.
Era mereu nouă, parcă tot cu alte stele.
Să le numere?
Un zâmbet larg i se risipi pe față! Ce prostie să creadă că poate număra stelele!
Asta a înțeles-o îndată ce s-a întins pe spate și a văzut cerul înstelat deasupra lui. Să știi număra nu până la o mie, ci fără sfârșit, și tot nu ai putea să afli câte stele-s pe cer. Și cum să le numeri, când pe fiecare clipă unele răsar, altele se ascund? Dreptate avea bunică-sa când zicea: „Cine poate spune câtă-i frunză în codru, cât nisip în mare și câte stele-s pe cer? Numai prostul se poate lăuda că știe!”
Prostul, da!
Dar frate-său încă nu-i prost, dacă i-a cerut să-i spună și lui dacă le numără?
— Nu-i prost bădița, a glumit, de bună seamă! își zise tot el.
De atâta vreme întins pe spate, parcă înțepenise, deși-i părea că el nu mai este în trupul acesta mic și țeapăn, de sub țolică, ci se împrăștiase în văzduh.
Deodată tresări speriat: cocoșul lor cucurigă de undeva, tare aproape. Apoi, după el, altul și altul, din toate părțile satului, împânzindu-se în văzduh, un glas mai subțire, altul mai gros, altele cu răsunet în gușe: și, ținându-se după cei mari, cocoșeii din primăvara asta trâmbițau și ei subțire și scurt, ca și cu niște jucării, încât lui Ioniță îi veni să râdă.
Știa el că la miezul nopții și în zori cântă cocoșii, dar nu știa ce vesteau acum: dimineața sau miezul nopții?
El nu-și mai putea da seama, se simțea oleacă zăpăcit, apoi în scurtă vreme începu să caște și adormi buștean.
Când se trezi dimineața târziu, frații lui nu mai erau de mult aici.
Se duse în casă, flămând ca un lup.
— Vezi și te spală întâi, îi spuse mamă-sa când îl văzu că dă năvală la blidul cu lapte și cu mămăligă de pe masă.
— Ei, acum te-ai săturat de stele?
Ioniță nu răspunse, dădu repede cu oleacă de apă pe la ochi și se apucă de treabă la masă. Toți ceilalți mâncaseră de mult.
Nu ți-a fost frig afară?
Nu. Ce frig?
Da’ către ziuă s-a răcorit puțin.
— Nu știu, dar am fost acoperit cu țolica. La noapte iar mă culc afară.
— Nu ți-a fost destul? Te vei culca în casă, unde ți-e locul. După cină, Ioniță se puse pe plâns și nu se liniști până ce nu-i vorbi tatălui său.
— Lasă-l să se culce afară, tu muiere, nu-ți mai bate capul cu el. Din Ioniță ăsta și așa păcurar vom face și păcurarii dorm tot sub cer. Lasă-l să se obișnuiască de pe acum.
Și cât a ținut secetea, Ioniță s-a culcat tot afară, minunându-se mereu de cerul bătucit cu puzderie de stele. Dar acum nu mai auzea cântatul cocoșilor, nici de miezul nopții, nici de dimineață, adormea curând, alăturea de frații săi.