Străjerul

STRĂJERUL.

De vreo trei nopți Niculiță doarme tare neliniștit, adică mai mult nu doarme. Se învârte de pe o parte pe alta, stă o vreme întins pe spate, dă țolica la o parte că-i prea cald, apoi iar se întoarce și se acoperă: parcă îl ia cu fiori de frig. Febra nici nu-i crește, nici nu-i scade, nu-l doare nimic și el nici nu se crede bolnav.

Vede că într-un colț, sub o icoană, pâlpâie un sâmbure de lumină și știe că e candela lor, pe care mamă-sa o lasă aprinsă și peste noapte, de când el nu prea poate dormi. Știe că mamă-sa se scoală de multe ori și vine lângă patul lui, se pleacă peste perină și aproape totdeauna îi spune, punându-și mâna rece pe fruntea lui:

— Iar nu dormi, Niculiță? Închide ochii, cu ei deschiși cum să adormi? Simte că mamă-sa, și când e în patul ei, e tot cu gândul la el.

Uneori îi zice:

— Dumneata de ce nu dormi? Ți-e frică să nu fiu bolnav, nu-i așa? De aceea lași și candela aprinsă.

— O las să nu-ți fie frică în întuneric, că te trezești mereu. Copilul se miră:

— Frică? De ce să-mi fie frică? Doar îs în casă și cu dumneata!

— Pe întuneric ți-e urât.

— Mie nu mi-e urât. Spunea adevărul: nu-i era urât; se gândea la atâtea lucruri la care până acum nu se gândise niciodată.

Și, mai întâi, iată, liniștea asta nemaipomenită care stăpânea în împărăția nopții! Niciodată peste zi nu i-a țiuit în urechi o astfel de liniște. Se împânzise în cameră, pătrundea de-afară, parcă nu numai prin ferestre, ci și prin pereți, cobora și din pod și se strecura prin tavanul de scânduri și grinzi.

Izvora și din masă, din scaune, din lavițe, lăsând toate lucrurile moarte, goale, uscate și nefolositoare, care păreau cu totul străine, aduse nu se știe de cine și de unde și lăsate încet, abia pipăit, în cameră.

Acum nici nu i-ar veni lui Niculiță să umble printre ele, să le atingă. Prea erau străine și de neatins, de nepipăit.

Pâlpâirea candelei mișca umbre ciudate pe pereți, tot așa de multe ca toate lucrurile din cameră. Se uita la ele adeseori, mai ales când stătea pe spate în patul lui. Cu ce semănau? Dar până să se înfiripeze o formă, se și împrăștia și se ridica altă pâlpâire de umbră. Cum se nășteau? Cine le purtau? Cine le sorbea?

Lui îi părea că le place să fluture așa, în liniștea nepătrunsă a nopții. Lor nu le era urât. Se mișcau și nu cunoșteau urâtul ce intrase parcă în scaune, în masă, în lavițe, chiar și în icoanele de pe perete, se cuibărise acolo adânc, să nu mai iasă din ele.

Ce știuse el de toate aceste înainte când dormea buștean, de cum punea capul pe perină seara, până-l trezea mamă-sa, dimineața, iarna să meargă la școală, vara cu vitele la păscut. Nu știa nimic și acum îi părea că-s lucruri de cea mai mare însemnătate să le știe.

Cum n-a știut nimic până acum, nici în câte părți fuge gândul într-o liniște așa de mare! De necrezut! Nici nu te poți ține pe urma lui și nici nu-l poți opri! Zboară într-o clipă în locurile cele mai depărtate.

Iată, acum s-a oprit la un cuib de presură într-un spin de pe costișe, unde pășteau vitele. Vede și cuibul, vede și vitele, deși nu-s nicăieri! Peste o clipă e la ei în șură și-l vede pe tatăl său făcând mestecături din paie și fân; peste alta e în carul care iese scârțâind din curte, și el șade pe sulul gros cu care se leagă snopi de grâu în carul încărcat; peste-o clipă e în școală și ascultă cum îl ceartă dascălul pe un copil care nu și-a învățat lecția.

Cum poate fugi gândul lui așa de fulgerător de la un lucru la altul, dintr-un loc într-alt loc?

Cum i-ar putea fi urât, când nu e nici pe-o clipă singur în pat, ci călătorește mereu? Oare mamă-sa nu știe? Și dacă ar merge numai cu gândul în atâtea părți! Dar se duce el însuși, în pat nu mai rămâne nimeni.

— Vezi, Niculiță mamii, și dormi, că acuși se face dimineață, și abia ai închis ochii.

— Nu mi-i somn!

— Trăbă să adormi și dacă nu ți-i somn.

Numără mereu până la o sută și vei vedea că-ți vine somnul.

Pentru ce ar adormi? El nu-nțelege. Dar pentru că i-a spus mamă-sa începe să numere. Ajunge la o sută și începe din cap.

Gândul însă nu-i mai stă aici și greșește. De la patruzeci parcă a trecut la optzeci. Și, dac-a trecut, nu-i tot atât? Nu-i, că ajunge prea iute la sută. Când începe a treia oară, nu mai ajunge nici la treizeci. Se trezește cu gândul la niște ghicitori, învățate din cartea de citire: Câmpu-i alb, oile-s negre, Cin’le vede nu le crede, Cin’le paște Le cunoaște.

Păi da, scrierea și citirea! Asta a învățat-o și pe mamă-sa, nu-i nu știu ce! Nici asta: De la noi la munte Tot zale mărunte!

Furnicile prin iarbă. Mai mult îi place alta: Am o casă cu două rânduri: Sus stau câinii, Jos stăpânii!

N-a putut-o ghici mamă-sa, în ruptul capului, că-i bordeiul țigănesc, săpat în pământ, pe acoperișul de paie al căruia dorm câinii: dintr-o săritură-s acolo.

Își aduce aminte de îndemnul mamă-si și iar începe să numere până la o sută. O dată, de două ori. A treia oară i se pare că s-a oprit la jumătate.

Își dă seama c-a adormit oleacă. S-a trezit de trâmbițatul cocoșului. Oare a câta oară a cântat? Mai înainte știa că cocoșul lor cânta numai când se face ziuă. De când dormea iepurește nopțile, auzise că mai de multe ori bate din aripi și cucurigă. Nici nu știa că bate și din aripi când vestește dimineața. Da’ în liniștea nopții, acum aude și fâlfâitul aripilor.

Adevărat că și ziua când cântă, face așa! Dar a câta oară va fi cucurigat acum? Ieri noapte l-a auzit de trei ori, întâia oară de cum s-a înstăpânit noaptea, devreme. Mamă-sa —întrebată – i-a spus că vestește și miezul nopții și zorile.

Acum va fi cântat de miezul nopții. Dar oare de unde știe el cându-i? Cine-i spune?

De bună seamă că e miezul nopții: aude și ceasul lor în camera vecină bătând douăsprezece.

Să fie numai miezul nopții? Așa de lungi sunt nopțile? Pân-acum nici nu se culca bine și se și făcea dimineață. Da’ ceasul cum e făcut să știe toată vremea? L-o fi făcut oameni meșteri, ceasornicari. Mari minunății în cutia lui! Odată, când s-a oprit, l-a luat tatăl său din perete și i-a deschis ușița. Și-a înălțat și el capul deasupra mesei și a văzut. Câte rotițe erau acolo, maică Doamne! Meșteri mari oameni!

Ciudat îi părea lui Niculiță că peste noapte numai rar auzea ceasul bătând în camera vecină. Nu bătea și noaptea? Cum să nu, ceasul nu stă, numai când nu e tras sau e stricat. Cum de nu-l aude totdeauna?

Copilul ațipea uneori și dormea câte-o postată, dar când se trezea nu-și dădea seama că a ațipit. Cum să bage de seamă, când gândul lui era și acum neastâmpărat?

Poate urmărea încă un vis, și o vreme visa treaz? Uneori înțelegea că continuă un vis, alteori nu. Păi, cum ar fi adevărat că el cade de pe acoperișul șurii lor și plutește prin aer ca pe aripi mari, ajunge pe pământ și nu se lovește? Ori că vaca lor Mândreana a avut doi viței, unul bourean și al doilea un pui de bivol? Ce comedie?

Cum să fie drept? A visat de bună seamă!

De miezul nopții a cântat cocoșul, că iată liniștea crește parcă și lucrurile din casă sunt și mai pustii că pân-acum și le cotropește urâtul de tot. Dac-ar putea căsca și ele, se gândea Niculiță, ar căsca să le trosnească fălcile! Noaptea e tot mai grea.

A răzbit-o și pe mamă-sa. O aude cum respiră de regulat și de adânc. Până acum n-a auzit-o. În camera asta dorm numai ei amândoi. Așa a poruncit doctorul. Pentru ce?

Nu știe.

Dar lui Niculiță îi place mai mult așa. Când dormeau mai mulți într-o odaie și nu adormea în grabă, nu-i plăcea sforăitul bunică-sa.

Mamă-sa dormea lin. Poate nici nu ațipise decât acum, după miezul nopții. Și, dacă n-ar fi liniștea așa de mare, nici n-ar auzi-o.

Dar liniștea-i așa de mare, așa de grea, atât de adâncă acum, încât îi bate în urechi.

Sau îi bate un ciocănel foarte ușor? Poate nu era decât zvâcnirea arterelor. Dar Niculiță nu simțea, ci auzea.

Noaptea părea că a crescut din cer până-n pământ și s-a pus pentru veșnicie.

Cum stătea întins, nemișcat pe spate de multă vreme, Niculiță auzi deodată, spintecând liniștea și întunericul, un țipăt mare, ca de om ori ca de fiară? Ca de pasăre ori ca de furtună? Parcă de furtună era. Îl auzi și-a doua, și-a treia oară, înspăimântat, cu răsuflarea oprită.

După strigătul acela, liniștea crescu și mai tare. În vis ori treaz, lui Niculiță îi păru că numai noaptea putea să țipe așa, înnebunită, să nu se cufunde undeva în hău. Strigătul a trebuit să se audă peste tot satul și chiar în lumea toată.

Și-a tras țolica și s-a acoperit și pe cap.

Dacă va începe iar să strige? Dar n-a mai strigat! Ci, după o vreme simte că cineva-i ridică ușor țolica de pe cap. El se ghemui tot: poate-i noaptea, cea care a strigat mai înainte! Era treaz? Visa?

— De ce te-ai acoperit și pe cap, Niculiță maichii? Iată, ești tot o apă! Aduse un ștergar și începu să-l șteargă.

Mi-a fost frică! zise copilul cu mare silă.

Frică! ziceai că nu ți-e frică.

Da, a strigat așa de tare noaptea, și mi-a fost frică.

Cine a strigat? Nedumerit, mai mult cu îndoială, mai treaz acum, zise: Noaptea.

— Noaptea! râse mamă-sa, dar dându-și repede seama de febra copilului, continuă îngrijorată: cum să strige noaptea? Ea nu-i om ca noi. A strigat prăpăditul cela de Nichifor, străjerul satului. L-ai auzit și tu?

Strigă de trei ori pe noapte și răcnește de parcă vrea să verse tot ce are în el. El a strigat!

— L-ai auzit și dumneata?

— Auzit, cum să nu! Înainte cu câteva minute a vestit că-i liniște și pace în sat. Ar trebui să strige numai când se iscă vreun foc, ori dacă dau tătarii – doamne ferește – dar n-ai ce-i face! Zice că de-aceea îl plătește satul, să vestească liniște și pace, să poată dormi oamenii fără griji.

Nichifor! Nene Nichifor! D-apoi îl cunoaște și el!

— Omulețul ăla cărunt, mereu cu pipa-n gură?

— Ăla, da! El e străjerul satului. În slujba asta nu intră omul harnic, care trăbă să se odihnească noaptea, ci unul ca el, un taie câinilor frunză.

Niculiță se gândi: cum poate un om așa de puțintel ca nenea Nichifor să dea un strigăt așa de mare?

Nu l-ai mai auzit pân-acum?

Nu!

Se vede că ai dormit. Da’ eu îl aud și din somn.

El a fost adică?

Păi cine?

Nenea Nichifor stă de multe ori de vorbă cu noi, cu copii de școală. Știi dumneata că lângă școală este o crâșmă și dumnealui tot pe-acolo se-nvârtește.

Da, că nu-i place să lucreze, da’ rachiu ar bea pe toată minuta.

Nouă ne spune povești. Știe multe, scurte, lungi, și în versuri și fără versuri.

Va ști, că de altceva nu e bun. Acum vezi și dormi și nu te mai înfrica de prostii!

Cum să zbiere noaptea? Doar nu-i om! Strigă prăpăditul ăsta de Nichifor: până dimineața mai răcnește o dată peste sat.

Frică? Păi, dacă-i nenea Nichifor, cum să-i mai fie frică? Când îl va întâlni pe la crâșma de lângă școală îl va întreba el cum poate striga așa de tare? Și nu numai tare, și cu un fel de huiet care te îngheață.

Nenea Nichifor! Mereu se adună grupuri de școlari în jurul lui și-l ascultă câte spune.

Știe multe. Oare de ce nu le va fi spus niciodată că el e străjerul satului și strigă noaptea că-i pace și liniște? Îl va întreba el!

Mamă-sa s-a dus de la patul lui, dar nu-i mai aude respirarea. Se vede că n-a adormit încă.

Nenea Nichifor! Vai, bată-l pustia de bătrân! adică el a strigat. A învățat de la el și versuri frumoase, cu haiduci, dar și unele de scârbă! Oare de ce-i vin în minte unele din acele urâte?

Saie-ți ochii tăi, nănaș, Cu cine mă cununași, Cu propteaua gardului Cu urâta satului! Seara când se suie-n pat Parcă-i ursu’mpiedicat.

Dimineața când se scoală Parcă-i piatra de la moară.

Iată și de astea le spunea nenea Nichifor, versuri care nu se găsesc în cărți. Și altele, încă și mai urâte! îi veniră în gând și nu le mai putu opri și pe-acestea – tot urâte – despre unul Toma, o batjocură mare: Toma Roma – Cap —cumu-i al calului – Stă la poala dealului, Cu gura Cât șura! Cu dinții Sfredeliți. Cu buzele Ca lipitorile Are – nătărău – Urechi de căpău. Cu ochii Ca blidele! Cu mâinile Ca fusele! Cu picioarele Ca râșchitoarele! La poale de deal Culege podbeal Să-și facă O zeamă acră De tusă să-i treacă! Dară Toma ce-și vedea! Doi bondari se boncănea Două muște se sfădea Și Toma le despărțea.

Auzi tu, o prostie ca asta! Și cum i-a venit chiar ea în minte? I-a venit și iată că-i place și-i vine să râdă. Dar nu râde, numai cu fața și cu ochii. Apoi pleoapele cad.

Mamă-sa s-a aplecat asupra lui și i-a văzut zâmbetul. Parcă i s-a luat o piatră de moară de pe inimă. Poate nu va fi ce-a spus doctorul? Poate se face mai iute sănătos!

Iată-l că a adormit și doarme liniștit!

Bată-l pustia să-l bată de străjer! Să-i sperie el copilul în miez de noapte! Și cine l-a pus să se oprească așa de-aproape de casa lor! Doar trebuia să strige din capul uliței!

Numai să-l întâlnească, îi va spune ea buchile!