Tâlharul

TÂLHARUL.

E pe la mijlocul lui iunie. De-o săptămână s-a întemeiat seninătate adâncă și cerul s-a înălțat sus de tot, și-a ridicat parcă marginile și de pe umerii dealurilor mari dimprejurul satului, pe care se reazemă de obicei.

Văzduhul e limpede ca lacrima. În înălțimi amețitoare plutesc, în cercuri mari, trei cruciulițe negre. Uneori abia se mai zăresc.

Se alungă? Se joacă? Sorbite de seninătate, ca de-o apă subțire, nu pot coborî mai jos?

În sat, în curtea lui Ilie Rău, cloncăne trei cloști cu pui de deosebite mărimi. Cei mai tineri sunt nimai niște boțuri de pufușor auriu și fug mărunțel pe niște bețișoare de chibrit.

Rândul al doilea de pui e în creșterea penelor, cum sunt mai urâței, cu aripioarele și cozile pline de cotoare. Cei mai mari pot zbura la un pas, când îi cheamă cloșca pe negândite și cu grabă mare.

Cei îmbrăcați numai în pufușor piuie mereu și cloșca pășește cu grijă să nu-i calce.

Sunt tot în preajma ei și când îi cheamă ridică mirați capul și se uită în ciocul ei. Dar cei care au fost mai aproape i-au și luat din cioc bunătatea.

Rândul al doilea, cărora le cresc acum penele, nu au astâmpăr nici o clipă și cloșca e silită să alerge după ei, să nu-i lase să se împrăștie prea departe.

Cei în pene nu mai prea iau în seamă ce face cloșca, din zi în zi sunt tot mai neatârnători și parcă abia așteaptă să scape din robia părintească. Uneori în apropierea cloștei rămâne numai unul, alteori e singură și cloncăne rar, rămânând plictisită oarecum.

Dar e destul să cârâie cloștele odată cu cocoșul, și toți puii se adună în fugă fiecare la matca lui. Când s-a auzit cârâitul au și izbucnit din tindă în curte un băiețaș și o fetiță și, curând după ei, un moșneag.

Cocoșul își răstoarnă mereu capul într-o parte, se uită în cer și cârâie; cloștile cu pui s-au ascuns prin grămada de vârfuri uscate din fundul curții.

— Uite-i, tâlharii! Sunt trei, bată-i Precista! zice moșul răsturnându-și capul pe spate și punându-și pălăria streașină ochilor.

Unde-s, bunicule?

Colo sus! Nu vedeți?

Nu!

Nu se vede nimic, întări și copila.

Ba se vede, numai nu vă știți voi uita.

Cocoșul încetă să mai cârâie. Cloștile cu pui ieșiră din ascunzișuri. Bătrânul și cei doi copii se uitau mereu în cer, cu mâinile streașină la ochi.

Uite-i! Uite-i! strigă deodată fetița.

Sunt trei, bunicule.

Trei dară!

Copilul nu-i descoperi până târziu. Făceau și acum cercuri unul după altul, cu aripile întinse.

Nu-s nici cât niște porumbi, zise el, oarecum dezamăgit.

Nu se văd câtu-s de mari, că sunt încă prea sus.

În curte era acum liniște, găinile, cloștile, puii își vedeau de treaba lor.

— De ce nu mai cârâie cocoșul și cloștile, moșule? întrebă fetița.

Nu mai li-e frică dacă suntem noi aici.

Văd ele că-s prea sus!

— Ba au văzut altceva: că sunt trei, și găinile știu că uliul nu coboară, numai când e unul singur.

— Păi, de ce au venit trei? Dar, până ce vorbiră ei, găinile se neliniștiră iar, și cocoșul dădu alarma.

Când priviră în cer bunicul și nepoții, nu mai plutea în văzduh decât unul singur, cu mult mai jos.

— Ăsta-i uliu de cel mare, bunicule, se minună fetița.

— Da! e hârău, e tâlharul! Uite-l cum face cercuri tot mai mici!

Uliul se rotea și cobora tot mai jos. Uneori cădea ca o săgeată, apoi iar făcea cercuri cu aripile întinse. Crucea neagră era tot mai mare pe cer.

De la o vreme, găinile iar se liniștiră.

Când priviră în sus, moșul și nepoții nu mai văzură pasărea de pradă. O descoperiră mai târziu, plutind deasupra altei gospodării, pe uliță la vale.

— A văzut că la noi azi nu are ce face. Mai încearcă într-alte părți. Tâlharul! N-am o pușcă să-l prăbușesc din cer.

— Da’ ajunge glonțul până la el, bunicule?

— Cum să ajungă, tu, proasto? Nu! Până la înălțimea de-acum nu bate nici un glonț. Aș aștepta eu până mai coboară. M-aș ascunde în ușa tinzii și l-aș lăsa până s-ar coborî deasupra curții, și atunci, deodată, baff! Cum l-aș mai trăsni!

— Și de ce nu ai pușcă, bunicule? întrebă fetița.

— Nu ne lasă stăpânirea. Numai jandarmii și pădurarii au arme.

Tot vorbind se retraseră la umbră pe podmol, și nu peste mult timp moșul intră în tindă, după ce mai cercetă o dată prin văzduh.

Uliul pierise.

Căldura creștea mereu și albăstrimea de dimineață a cerului trecu într-un fel de ceață subțire, alburie.

Copiii dădură de mâncare cloștilor făină de porumb muiată și frământată în apă.

Grijiră să le dea în trei părți ale curții, să nu se bată cloștile ca orbețele, să calce în labe puișorii cei tineri. Le puseseră și niște blidișele cu apă. Se uitară cum ciugulesc puișorii cei mici cu ciocuri ca acele, cum înfulecă de repede cei mari, până li se oprește mâncarea în grumaz, câtu-s de lacome cloștile care nu se mai gândesc la pui, până nu se satură ele mai întâi. Cloșca cu pui mici mai sfărâmă în cioc câte-un bruș de făină, chemând puișorii, dar repede îi lăsă și își vede de foamea ei.

Pe cloșca cu puii cei mai mari n-o puteau suferi copiii: după ce se sătura, începea să râcâie cu labele în mâncare, împrăștiind-o până departe.

Îi ciudă că puii n-o mai ascultă! zise fetița.

Ar trebui să-i lase, că de-acum sunt mari.

Da, însă cine îi mai dă ei mâncare de asta?

Copiii rămaseră lângă cloșcă, până isprăviră, și puii începură să se împrăștie.

Priviră apoi cerul: nimic! Gol!

De acum nu mai vine!

Nu!

Se va fi dus în pădure, la umbră.

Tâlharul! Știi când a prins puicuța?

Da’ când a prins puiul de rață?

— Măi, Nicule! S-a învățat la noi și nu știi niciodată când vine!

Hai să mâncăm de-amiază. Azi nu mai vine.

Da’ nu-i încă amiază.

Mie mi-e foame. Să-l întrebăm pe bunicul.

Hai! Se luară de mână și se strecurară în tindă.

Așa-i că-i amiaza, bunicule?

Încă nu-i! Ți-e foame?

Ni-e foame la amândoi.

— Dar dacă vine tâlharul până mâncați? Haida să vă dau pe rând cum v-am mai dat. Unul să păzească afară. Care-i mai flămând?

Fetița arătă cu degetul la băiat.

— El! Și ea ieși în curte să vegheze. În cer nu era nimic nici acum, nici deasupra casei lor, nici cât putea vedea deasupra satului.

Cloștile cu pui mai mici se puseră la umbra gardului și începură să se scalde în țărână. A treia umbla singură prin curte, cloncănind din când în când. Puii ei se împrăștiaseră. Unii trecuseră, prin gard, în grădină.

După ce-i dădu copilului de mâncare, bunicul ieși în curte, cercetă și el cerul.

— Vino de mănâncă și tu, se vede că s-a dus tâlharul.

Dar abia începu să mănânce și fetița, și în curte izbucniră cârâiturile cocoșului și ale cloștilor. Ba trecură grabnic din cârâit în cotcodăcit, încât se părea că arde, atâta larmă și atâta învălmășeală și fugă de găini.

Când ieșiră grabnic în curte bunicul și nepoții, din grădină se ridică tâlharul cu un pui din cei mărișori în cioc.

Alergară, strigară, hâșâiră, aruncară cu bucăți de lemne și bătrânul și copiii, pătrunzând în grădină, dar uliul cel mare, hârăul, tâlhar de ziua mare, bătea regulat din aripile largi și se ducea în drumul lui.

Fetița începu să plângă. Băiatul aflase niște pietre și arunca și acum în văzduh după tâlhar.

— Ce mai arunci cu pietre? Acuma nici glonțul n-ar mai avea ce-i face! De când s-a ridicat din grădină, cu o pușcă bună îl puteam trăsni.

Copiii voiră să afle numaidecât pe care pui l-a dus hârăul. Începură să-i cheme. Fetița aduse un pumn de grâu, dar fu așa învălmășeală de pui și de găini, încât nu putură afla nimic.

Până azi din puișorii cei mai mari mai rămăseseră zece. De acum vor mai fi numai nouă.

— Mi se pare că lipsește cocoșelul cel pestriț, zise băiatul.

— Nu! Pe cocoșel l-am văzut. Dar n-am văzut puicuța cea neagră. Asta trecea mereu în grădină.

— Ce să facem, zise necăjit bunicul. Dacă n-am grijit nici azi, apoi n-am mai grijit niciodată! Bată-l Precista de tâlhar! Se vede că a stat ascuns prin vreun pom din grădină!

Acum chiar puteți mânca de-amiază liniștiți!

Azi nu mai vine a doua oară! Copiii se mai împăcară cu soarta și începură să mănânce.

Amieza și bunicul.

— Oare să fi fost tot uliul care a luat și puii ceilalți? întrebă fetița.

— D-apoi cum? Tot el! Tot tâlharul! Că așa-i legea lui: unde se înfruptă o dată, vine mereu.

Trăbă pușcă, bunicule! se viteji copilul.

Trăbă, dar de unde?

Să ceri una de la jandarmi.

Zadarnic aș cere, că nu dau.

Spuneai că au și pădurarii.

Au, dar nici ei nu le împrumută. Un răstimp copilul se gândi.

Să meargă tata și să le ia una!

Păi cum! Să se bată cu pădurarii?

— Să vină unul cu pușca lui aici, să-l împuște pe tâlhar, zise fetița.

— Vezi, tu ai spus un lucru cuminte.

Numai cât oamenii n-au vreme să păzească cu ceasurile după o pasăre. Se făcu o vreme liniște.

Acum iar ne ceartă mama, zise într-un târziu copila. Da’ noi nu suntem de vină; nu-i așa, bunicule?

Nu sunteți și o să vă apăr eu, nu aveți nici o teamă. Păi, ce să-i faci! Orice viețuitoare trăbă să se hrănească cu ceva pentru a trăi. I-ar fi și uliului mai ușor să mănânce iarbă, ori frunză din codru, nu să sgăure cu ceasurile în înălțimi, pentru a se arunca asupra unei păsări. Da’ ce să-i faci!

Fiecare viețuitoare cu legea ei! Noi trăbă să ne apărăm avutul, nu-i vorbă! Cine-și dă oaia lupului de bună voie? Da’ uneori, iată, nu putem! Las’ că vorbesc eu cu mamă-ta!