Turturelele

TURTURELELE.

Pășunea comunală se întinde, cât vezi cu ochii, urcând ușor către măgurile de la răsărit, cinci la număr, care se înalță, toate rotunde, într-un singur șir, la marginea orizontului. Par ridicate anume, nu prea departe una de alta. Sunt pline de tufe de spini, care se mai rătăcesc și prin pășunea comunală, de unde le-au stârpit de mult țăranii. Pe măguri le-au lăsat pentru capre, că lor le place să roadă mereu. Ele pasc mai mult pe cele cinci măguri. Nu-s prea multe, vreo treizeci. Înainte vreme erau peste sută. Dar de când sătenii au ajuns la mai multe oi și vaci, caprele s-au mai împuținat.

Dacă ele n-ar trece până la măguri, prin toată pășunea, s-ar prăsi și aici mai multe tufe de spini, din rădăcinile celor răzlețe. Dar caprele, în trecerea lor grăbită, au totuși vreme să reteze și să ronțăie orice lujer.

Spre miazănoapte pășunea e tivită de păduri mari, bătrâne, iar spre apus și miazăzi de lanurile și ogoarele satului.

Întreg hotarul ce suie la o înălțime destul de mare e cam sărac și așteaptă multă gunoire, așa că o parte din pământ îl lasă la fiecare an de ogor, pe care pasc oile și se pun stânile.

Mai ridicată și mai săracă este însă pășunea comunală. Sătenii, care au copii numai buni pentru pășunatul vitelor, nu le dau în ciurdă, ci, dis-de-dimineață, cu trăistuța cu merinde după grumazi, cu bâta în mână, duc vitele la mâncare mai bună; pe marginea lanurilor și a luncilor, dar tot mai mult prin pâraiele mari, pline de rupturi cu iarbă grasă, care trec din pășune în păduri.

Cirezile sunt prea mari pentru a paște aici, ciurdarilor li-e frică să nu se rătăcească vreo vită prin păduri, așa că pășunea cea bună rămâne pentru vitele copiilor.

Pâraiele sunt largi, pline de surpături, și prin adâncul celui mai mare se prelinge și un firicel de apă, oprit de copii în bulboane din care se pot adăpa vitele.

Nu sunt mulți de care părinții se pot lipsi pentru a-i trimite cu vitele la pășune.

Trei-patru grupuri de ortaci de aceeași vârstă, între doisprezece-paisprezece ani, care se înfierbântă la jocuri cu mingea și cu „poarca” – un joc cu o bilă de lemn, de obicei o trupină mică și rotundă ca măciuca unei bâte pe care unul o oprește să intre într-o gaură făcută anume, iar ceilalți se silesc să o ducă acolo, lucrând toți numai cu bâtele.

În pâraiele acelea e și mai răcoare ca în pășunea comunală, unde, afară de cele patru cumpene de la fântânile din care se adapă cirezile, nu mai face nimic umbră pământului.

În pâraie sunt câțiva stejari bătrâni cu coroanele largi, la umbra cărora se adună vitele când e căldura prea mare. În crengile lor vin adeseori din pădure turturele și guruie întristate, așezate uneori pe câte-o ramură uscată, așa că băieții cu vitele le pot vedea bine.

Dacă nu le-ar auzi tânguirea așa de pătrunzătoare, deși se repetă mereu aceleași patru-cinci note, mulți le-ar lua drept porumbi sălbatici, dar după cântec le cunosc cu toți:

— Gru-gru-gru! Gru-gru-gru! Gru-gru-gru!

De câte ori încep să guruie în stejarii din pârău – uneori și trei-patru deodată – copiii tac și ascultă.

În cântecul turturelelor este tristețe adâncă, grăitoare, aproape omenească, ori numai oamenilor li se pare așa și ele, spunându-și cântecul, se veselesc ca oricare pasăre. Copiii rămân mișcați la guruitul lor, care-i învăluie ca o negură de melancolie.

O întristare le umple sufletul. E ceva și discret și foarte fin în cântecul turturelelor.

Copiilor le place cu toată monotonia lui.

Guruitul lor e mai cald și mai adânc decât al celorlalți porumbi sălbatici.

În pădurile ce se ridică vecine cu pâraiele sunt tare multe turturele. Când încep să cânte și în stejarii apropiați din pădure, să te răstorni pe spate și să tot asculți.

Ele se întrec în cântec în luna mai, ca toate păsările pădurii, de dimineață până nu dau călduri prea mari și după-amiază când începe a se răcori. Cântă de dragul cuiburilor, ouălor, al puișorilor din ele. Cântă de dragul primăverii și vieții celei nouă, oricât ar părea de supărate, nu numai după glas, ci și după îmbrăcămintea lor sură.

Copiii cu vitele au trecut prin școala satului patru ani, unii mai regulat, alții cu lipsuri mai mari, care cum au putut și cum i-au lăsat necazurile. Câțiva știu din școală versuri despre turturică și le tot trec prin gând, în vreme ce ascultă cântecul, până când vreunul se trezește că le spune tare: Amărâtă turturică, Of, sărmana, vai de ea —

Când rămâne singurică Zboară tristă prin pustie Mai mult moartă decât vie.

Unde vede-o apă rece Ea o tulbură și trece, Și când stă câteodată, Stă pe-o ramură uscată. Unde vede vânătorul Acolo o duce dorul.

Versurile le plac la toți și se silesc să le învețe și cei care nu le știu, sau care le-au uitat. Și le învață ușor. Nu peste mult se aud repetate și de unul și de altul. Copiilor li se pare mai trist cântecul turturelelor în zilele ploioase, cu cerul sur, cu pădurile întunecate, cu pâlcuri de neguri prin văgăuni. Nu se mai aude nici un cântec de pasăre, numai al supăratelor porumbițe cenușii.

— Gru-gru-gu! Gru-gru-gu! Gru-gru! Un duh de melancolie îi pătrunde, dar le place să asculte cât de mult. Tot trăbă să fie ceva omenesc în cântecul lor!

Când soarele începe a dogorî și turturelele tac, ei își văd de jocuri până târziu dup-amiază, când încep iar, pe răcoarea înserării.

*

După câteva zile de vreme rea se înstăpâni iar bolta senină deasupra lumii.

Copiii cu vitele se împărțiră: unii care să le păzească, alții să culeagă bureți din pădure, schimbându-se. După ploi își ridicară din frunzișul umed încă pălărioarele albe, galbene, potop de bureți, uitându-se mirați în jurul lor, parcă neștiind cum s-au trezit acolo.

Erau potop, încât copiii își umplură în grabă traistele.

După ce le puseră la umbra stejarilor începură jocurile, când deodată se treziră înaintea lor cu moș Mitruț, ciurdarul.

Merge „poarca”, merge, măi feciori?

Bâtele nu se mai loviră o clipă. Ciurdarul era c-o traistă mare după grumaz.

Sunt bureți, măi băieți, nu știți voi?

Sunt potop, moș Mitruț.

Păi așa gândeam și eu, după atâtea ploi au trebuit să iasă din frunzișul uscat. Voi ați cules? Copiii arătară traistele din umbra stejarilor.

Ați intrat departe în pădure?

Nu, moș Mitruț, cât ce intri îți umpli traista.

Ei, dacă ar fi traista mea mică cum e a voastră! Da’ uitați-vă aici! Eu am un sac!

Chiar un sac să ai, și-l umpli în grabă.

Că nu poți păși de ei!

— Voi vedea eu îndată, măi copii! Și ciurdarul se afundă în pădure. Copiii își continuară jocul și nici nu-și mai dădură seama cum trece timpul când se propti în fața lor, pe picioarele-i scurte și groase, ciurdarul cu străițoiul umplut de bureți. Abia acum văzură copiii bine cât de mare era traista ciurdarului: era ca a cerșetorilor străini care trec uneori prin sat.

Moș Mitruț își puse traista pe pajiște și șezu lângă ea. Își scoase pălăria, o puse lângă traistă. Capul lui, cu plete sure, aburea.

— Bureți sunt mulți, măi copii, dar sunt și locuri grele. Cei mai frumoși pe-acolo au răsărit. Da’ voi cunoașteți bureți buni?

Cunoaștem, cum să nu!

Ia aduceți traistele să vedem! Copiii le aduseră în grabă, și ciurdarul răscoli prin toate.

Numai bureți albi și urechiuși! Bine, măi copii.

Păi, îi cunoaștem și noi, moș Mitruț.

E bine să se priceapă omul la toate în lumea asta.

Până vorbiră, o pereche de turturele zburară din pădure într-un stejar din pârâu, și în curând mai veni o pereche.

— Drăguțele de ele, tot pereche le place să zboare, zise ciurdarul.

În curând se auzi dulcele lor guruit.

O vreme se făcu liniște. Toți ascultau. Apoi un băiat mai îndrăzneț întrebă:

— Oare de ce-s așa de supărate turturelele, moș Mitruț? Omul nu răspunse în grabă. Asculta întins.

— Cum n-or fi, măi băiete, când își aduc aminte de suferințele lor de altădată. Trăbă să știi că odată au fost și ele oameni. Nu le știți povestea?

— Nu le-o știm, se repeziră cu gura toți copiii.

Omul își puse mâna streașină și se uită după soare.

— Mai este vreme! zise el, gândindu-se la ciurda de vaci unde lăsase paznici pe doi nepoți mai mari. Dacă mai este vreme, haida să v-o spun eu.

Copiii se adunară grabnic roată în jurul lui.

Și moș Mitruț începu povestea: „A fost odată, în vremile cele bătrâne, doi oameni săraci, dar săraci lipiți pământului. În loc de casă aveau un bordei în pământ; în loc de mămăligă coceau câteva boabe de porumb, că n-aveau niciodată destul să ducă la moară, să facă făină.

De muncit munceau din crăpatul zorilor până nu se mai vedea. Dar pe vremea aceea era iobăgie amară, iar stăpânii lor se nimeriseră mai pestriți la mațe ca alții.

Munceau fără nici un folos pentru ei. Erau robi în toată legea. Și nu era nici un judecător drept la care să se plângă cei doi oameni năpăstuiți.

Erau tineri amândoi și frumoși lucru mare, iar dacă-l durea pe unul ceva, numaidecât îl durea și pe celălalt, așa se aveau de dragi.

Numai din dragoste trăiau și din ea se săturau, că de pe partea mănâncării – sănătate bună!

Stăpânii îi pismuiau chiar pentru că erau frumoși amândoi și se iubeau, și-i puneau la lucrurile cele mai grele, doar se vor prăpădi de la fața lor. Dar perechea cea tânără nu se prăpădea, ci tot creștea în frumusețe, fiindcă iubirea lor tot sporea.

Lucrau, răbdau, plângeau, dar la urmă iar se bucurau că trăiesc. Nu le păsa că-s flămânzi. La o clipă de odihnă se uita unul în ochii altuia și se giugiuleau, se dezmierdau ca niște odrasle de împărați.

Stăpânii crăpau de necaz: ei aveau toate bunătățile pământului și totuși se certau și se băteau în fiecare zi, spre rușinea slugilor. Nu se înțelegeau în nici un lucru și îmbătrâneau văzând cu ochii de atâta răutate ce se încuibase în ei.

Nu peste mult timp veninul din ei îi îmbolnăvi greu și se temeau de moarte.

Atunci se înțeleseră pentru întâia oară în viața lor. Stăpânul zise:

— Noi ne prăpădim, și cei doi mișei rămân să se iubească mai departe.

— Nu pot muri până-i știu în viață, răspunse femeia. Dacă ești stăpân pe averea ta, pune slugile să-i bage în temnița cea mai adâncă.

Bărbatu-său o ascultă îndată.

— Nici pâine, nici apă! porunci el slugilor.

Perechea de tineri fu aruncată în întunericul cel mai adânc fără pâine, fără apă.

Dar ei cântau ziua-noaptea, gângureau mai mult, mângâindu-se unul pe altul.

Trecură zile în chinurile foamei, dar ei parcă nu le simțiră.

Stăpânii așteptau în toată ziua vestea că au murit. Dar nimeni nu le aduse vestea. În schimb, ei intraseră cu un picior în groapă.

Poruncește-le să nu mai cânte așa tare, că se aude până la noi și nu putem dormi de răul lor.

Abia suspină, stăpâne, nu mai au putere să cânte cu glas, răspundea temnicerul.

Dar stăpânii auzeau mereu gânguritul lor.

Când începură amândoi să horcăie de moarte, stăpânul mai avu putere să poruncească gâdelui să-i scoată din temniță și să le taie capul.

Porunca s-a ținut, dar când a ridicat gâdele paloșul, n-a mai avut în cine da: două păsărele sure se înălțau în văzduh. Așa s-au născut în lume turturelele, măi copii!”

Ciurdarul, întristat și el de poveste, își luă traista și grăbi la turma de vaci. În curând trebuia să o pornească spre sat. Soarele se apropia de asfințit.

În pădure guruiau pe întrecute turturelele.

Copiii rămaseră o vreme pe gânduri, apoi, adunându-și vitele, porniră cu ele spre sat.