VÂNTURILE.
Îi plac toate vânturile. Își aduce aminte că în copilărie a vrut odată să prindă vântul.
Ieșise cu moșul său în grădină, unde era o baltă plină de trestiș uscat – era în gură de primăvară. Trestișul se îndoia, foșnea uscat, uneori făcea valuri care parcă fugeau unul după altul.
Uite, moșule, vântul! striga el înveselit.
Da, bate vântul și-i destul de rece!
Dumneata-l vezi?
Ce să văd?
Vântul!
— Cum să nu văd cum se clatină trestia și sălciile de pe marginea bălții!
Da’ nu trestia și sălciile!
Păi, ce alta?
Vântul! Bătrânul ridica din umeri.
Mă lași, moșule, să mă duc să-l prind?
Ce să prinzi?
Vântul!
— Du-te și prinde-l, zise zâmbind moșul său. Să-l aduci să-l văd și eu la față.
Băiețașul de-atunci a prins fuga, a ajuns la trestiș, l-a văzut de-aproape cum se leagănă, a auzit cum foșnește din frunzele uscate, s-a uitat, a căutat prin trestiș, dar vântul nu l-a văzut, nu l-a găsit, și, dezamăgit, s-a întors cu mâinile goale la bunicul său.
Nu l-ai aflat?
Nu-i!
— Păi tu credeai că-i cineva viu? Vântul, măi băiete, e o putere a aerului.
Și-aduce aminte că n-a înțeles nimic și a rămas tare nemângâiat.
Nu înțelege Nicu multe nici până acum: ce sunt vânturile, de unde vin, cum bat și unde se duc?
Și acum e mărișor, peste o jumătate de an va merge la școală. De când cu pățania din copilărie n-a mai cutezat să întrebe pe nimeni ce sunt vânturile.
Nu știa ce sunt, dar îi plăceau toate. Păzea noatenii lor, vreo trei sterpe și un berbece bulbucat, la cap cu coarnele mari, răsucite de vreo trei ori, pe o costiță plină de spini, la marginea unei păduri. Cunoștea acum toate vânturile.
Cea mai mică adiere, boarea, abia pleca firele de păiș, nu putea mișca nici frunzele spinilor, nu avea cântec, auzit poate numai de gâzele mărunte și smălțuite, care se urcau pe firicelele de iarbă, cu piciorușele lor ca o părere și le clătina boarea odată cu firul de iarbă.
El zicea că nici boarea nu putea să fie mută, când toate celelalte vânturi își aveau cântecul lor. Își încorda auzul, se pleca cu urechea pe pajiște, dar nu auzea nimic. De bună seamă auzeau însă gângăniile, care la adierea boarei parcă înviau toate de unde erau ascunse prin iarbă și începeau să se miște și să se împrăștie în împărăția verdeții.
Unde era iarba mai înaltă se înfiora și ea la adierea boarei, și se închina ușor. Nevăzută și abia simțită de obicei, ce răcoare învietoare îi aducea în obraji când erau călduri mari! În potopul acela din căldurile verii, în cuptorul ce dogorea sub soare, de unde aducea boarea răcoarea aceea, ca de pe alt tărâm?
Nu știa, dar nici nu se întreba cu stăruință, ci numai așa, de mântuială. Se bucură că se răcorește și el.
Uneori, după-amiezile, când începeau să se lungească umbrele căpițelor din luncă, pe unde își păștea acum, în treacăt, noatenii, boarea trăgea mai tare, purtând mireasma fânului proaspăt din căpițe. Boarea mai mare părea că înviorează acum și oițele lui, care retezau cu hărnicie firicele nouă de iarbă din cositură. Nu avea să pască mult pe-aici, până vor căra oamenii fânul, apoi luncile vor fi oprite, să crească otova.
Lui Nicu îi plăcea adierea asta mai tare, o inspira cu lăcomie și-i părea că-l. Întinerește, se gândea el, dacă ar fi putut fi mai tânăr.
Spre seară mai pricepea răcoarea boarei, parcă ar fi adus-o din pădurea vecină; în toiul amiezii însă, și departe de pădure, nu avea de unde o răscoli.
Din ceea ce văzu cât a păscut oițele pe costișa plină de spini, înțelese că boarea adie numai pe pământ, nu se ridică departe în aer, nu ajunge până la coroanele arborilor, ba nici tufele de spini nu le clătește. Mai înțelese că boarea nu schimbă vremea, nu aduce nori, nu vestește ploi.
Ea răcorește pe lucrătorii osteniți și încălziți în dogoarea zilelor de vară. Deși rămăsese rușinat de pățania din copilărie, când a voit să prindă vântul, îi tot venea și acum să se gândească la boare ca la o ființă vie, pe care nu o putea vedea, dar parcă o simțea ușoară, tinerică și fragedă.
Vânturile erau de multe feluri. Nicu, pe lângă oițele lui, toată ziua sub cer, avu vreme să le cunoască și să se împrietenească cu toate. Cu toate cele ce băteau din primăvară până toamna târziu.
Îi plăcea vântul ce bătea din aripi aspre, care venea de către răsărit, învolbura coama pădurii și ridica în pale lâna de pe noatenii lui, dar mai cu seamă de pe cele trei sterpe, și de pe berbece, care aveau lâna mai mare.
Învolburată, coama pădurii părea sură, nu făcea valuri, nu alerga cum alergau pe coastă lanurile de grâu verde înspicat. De câte ori le vedea pornind în valuri Nicu zâmbea, căci își aducea aminte de-o poveste cu un om cam țicnit, pe care i-a spus-o tatăl său. Omul a avut și el o holdă, într-un loc singuratic pe un deal, unde nu mai erau și alte semănături, și într-o zi s-a dus să vadă cât a mai crescut grâul. Dar bătea vântul de la răsărit. Holda verde unduia în valuri, care păreau că fug peste muchia dealului. Mintosul alergă acasă, își luă secerea și dădu fuga la holdă și începu a o secera așa verde, să nu-i fugă toată peste deal.
Doamne, dar ce minune era să privești când bătea vântul ăsta semănăturile de pe deal, să le vezi cum grăbesc și aleargă toate spre culme, și totuși nu se clintesc din locul lor. Nicu n-a văzut nici marea, nici un lac mai mare, să poată vedea valurile de apă, ci numai bălți. În bălți, și când bătea vântul tare, apa abia se încrețea.
Privind mereu fuga lanurilor de grâu, uitându-se la coama pădurii frământată și sură, ascultând cântecul potolit al copacilor de pe marginea pădurii, Nicu își uita nu numai de oițele lui, ci și să mai mănânce. Turmulița lui nu era departe, se răsfira numai pe costișă, oițelor le plăcea să mănânce pe răcoare. Și vântul ăsta de la răsărit era totdeauna răcoros.
De la o vreme prindea putere și începea să miște și crengile pădurii, nu numai coama de frunze. Atunci se isca și alt cântec, în locul freamătului de mai înainte, un fel de vâjâit domol și adormitor, să-l asculți cu ceasurile, își zicea Nicu.
Vântul ăsta de la răsărit era sec, uscat, și când pornea, copilul începea să cunoască din câte a văzut, că se pune vreme secetoasă.
Bătea o zi-două, fugărea norii înalți pe cer, apoi se însenina, vântul înceta și vremea începea să se încălzească. Se punea vreme uscată, bună de fân și de seceră.
Dar când vântul se pornea de la apus, când aducea mireasmă de umezeală, de ploaie, Nicu începu să știe că se schimbă vremea, că vor veni ploi. Vină, numai să nu țină mult, cu zilele, să-i înmoaie straiele în toată ziua, să-i fleșcăiască gurguiul opincuțelor, încât să se tot împiedice de el.
Vină și vânturile aducătoare de ploaie, să mai crească iarba pe costișă. Las’ să plouă, că oilor le place să pască în ploaie, să le mai spele lâna!
Ș-apoi vântul ăsta de la apus nu e statornic, nu bate regulat în același fel, zile în șir. Pornește de cele mai multe ori năbădăios, frământă pădurea cu dușmănie, apoi deodată piere și răsună ploaia pe coama neagră și liniștită a pădurii.
Dacă ar răsuna numai! Dar cântă, și pe câte glasuri! Cum să le prinzi pe toate? Și trăbă să le prindă, că-i tremură sufletul la fiecare întorsătură de cântec.
Minunea cea mare e cum răzbește vântul până în înălțimi și mână nori, îi scoate mereu de după măgurile de la apus și-i mână în turme mari – parcă-s turme grele de bivoli —și-i duce cine știe unde, peste păduri? Că norii sunt purtați de vânt, Nicu nu se mai îndoiește: a văzut de atâtea ori că dacă un nor din care ciuruie ploaia a trecut pe deasupra lui, ploaia – până ce vântul aduce altul tot așa de vânăt-negru – cade mai rar, în picuri mai mici, în ațe subțiri. Cum se suie vântul la așa înălțimi și cum are putere să poarte norii?
Dar norii oare ce vor fi? Dacă-s din apă, cum stă apa în văzduh și nu cade, numai câteodată? Dar el a văzut că sunt vânturi care se suie cu mult mai sus, deasupra norilor celor negri. Prin spărturi care se fac uneori în întunericul de sus, el a văzut nourași albi chiar la porțile cerului. Ei sunt duși de vânturi în altă parte, nu pe un drum cu cei grei de ploaie.
Apoi viforele de vară, care aduc furtunile cele mari, cu fulgere și trăsnete dese, cu durduituri ce se țin lanț, nu mai știi: în cer sau sub pământ, de unde își iau ele puterea cea grozavă, cu care încovoaie copacii pădurii și urlă cutremurător prin întinderea nesfârșită a codrilor? De unde vin așa de viforoase, așa de mânioase, uneori seci, fără ploaie, de cele mai multe ori însă cu descărcări de ploaie, ca și când s-ar rupe cerul și curge ca din găleată?
Curg șiroaie groase ca funiile de la car și răsună cu larmă grea în pădure, de parc-ar fi la capătul lumii. Vreme grea, purtată de vifor ca un blestem peste lume: culcă lanurile de grâu, strâmbă și rupe firele de porumb, răstoarnă copacii, umple pădurea de uscături, încât au ce aduna săracii o jumătate de an.
Lui Nicu îi place viforul cu fulgere și trăsnete, cu rupere de nori, numai să nu țină ploaia prea mult, să-l răzbească la piele, deși se adăpostește mereu sub vreun stejar bătrân de la marginea pădurii – împotriva poruncii ce i-a dat-o tatăl său să nu alerge sub arbori când e vreme tare.
Da! Lui tatăl său i-i ușor să zică, dar el nu-i aici în potop ca Nicu, și apoi de ce-ar trăsni chiar în stejarul sub care se adăpostește el?
Vorbesc și oamenii mari câte de toate. De când paște oile pe costișe el n-a văzut să trăsnească în nici un copac!
Hei! Dar ce frumos e după ce stă ploaia și se limpezește cerul! Aerul parcă-i mai subțire și văzduhul mai albastru. Și după ce a trecut și viforul în drumul lui, se înstăpânește o liniște și pace în care răsună mai limpede și mai tare clopoțeii de pe cei trei noateni ai lui.
Odată, tot gândindu-se ce sunt vânturile și pentru ce bat, își zise că trăbă să fie măturătoarele și aerisitoarele văzduhului, căci după ele aerul era totdeauna mai curat.
Și apoi, acasă la ei, de câte ori mirosea greu pe lângă grămada de gunoi de grajd, iar după vânt nu se mai simțea nimic.
Îi plăceau lui Nicu și vânturile iernii, dar mai mult să le audă șuierând și fluierând în strașină decât afară, unde îi tăiau obrajii ca briciul. Îi plăcea să vadă cum învăluie fulgi de nea și ciorile din văzduh, dar de viscol se temea. Viscolul le scotea totdeauna fum din cuptor și casa se răcea până aeriseau.
Viscolul acoperea câmpul în troiene de zăpadă, aducea lupi până-n sat – cum auzea vorbindu-se în casă în vreme de viscole mari.
Și după ce începu să umble la școală nu știu mai mult despre vânturi, până în clasa a patra, când le vorbi dascălul despre mișcarea aerului. Nici atunci nu pricepu mare lucru și tot mai mult îi zăcea la inimă o poveste, ce i-a citit-o dintr-o carte străină un băiat care umbla la școală la oraș.
După istoria din cartea aceea vânturile își aveau zeul lor, pe unul Eol, care le ținea închise într-o peșteră și le dădea drumul numai când voia el. Pe vremea aceea, poate, oamenii vedeau vânturile. Și lui Nicu parcă i-ar fi plăcut să trăiască pe vremea aceea.