Vârvoara

VÂRVOARA.

Am întâlnit-o pe drum, c-o traistă lungă, smolită, de lână, umblând în sus și în jos. Se oprea la câte-o poartă, privea înlăuntru, uneori vorbea două-trei vorbe cu cineva din curte și pleca mai departe. Sapa veche, cu coada lungă, lucie, o tot muta de pe-un umăr pe altul.

N-ai de lucru, nu capeți de săpat, se vede, lele.

Nu prea, zise femeia și trecu mai departe.

Stai puțin, lele, am eu o grădină. Pân’ desară o isprăvești. Ea se opri deodată și-ntoarse puțin capul:

— Cât îmi dai?

— Îți dau o coroană. De-ai fi venit de-dimineață, îți dam mai mult. Acum, uite, soarele-i sus.

— Știi ce? Să-mi dai și o bucată de mămăligă; n-am mâncat nimic de ieri.

Se-ntoarce ea, ne-nțelegem noi ș-o duc în curte. Poruncesc să-i ducă un blid de lapte și mămăligă. Și-i arăt grădina.

— Să vezi numai cum am să ți-o grijesc. Ai să mă pomenești câte zile-i avea! O las să soarbă laptele și intru în casă. Aveam ceva de isprăvit. Și din când în când aruncam ochii spre grădină. Femeia încă nu intrase în lucru.

Ieșii mai târziu să văd ce face; nu mântuise încă de mâncat.

— Cum, Doamne sfinte, mă mirai eu, de-atunci puteai mânca de zece ori!

— Vezi, îmi răspunse ea, că eu am durere de gură. Și pieptul mă doare, și tușesc. Să vezi cum tușesc, de se sperie copiii. Aiai-i tusă!

Odată am mers eu la un doctor, ș-a zis că am hertică. Are dracu hertică! De-aveam, muream de mult. De altfel, ce zici și dumneata, dacă moare omul, nu-i mai bine?

Popa David de la noi așa zice, că, dacă moare omul, îi mai bine. „Unde nu este durere, nici întristare”. Și începu c-un glas gros, întrerupt, să spuie cuvinte dintr-o cântare de la prohodul morților. Imita, se vede, pe popa de la ei, pe David.

Crezui deodată că femeia-i smintită și priveam cu băgare de seamă la ea cum mânca încet, ca de silă, cu ochii țintă în blid.

De unde ești dumneata, lele?

Din Mămăligani.

Pe-acolo au gătit oamenii de prășit?

— Au isprăvit care-au avut; care n-au nu gătesc niciodată.

— Pesemne dumneata n-ai pământ.

— Pe unde calc, pământu-i al meu, ca ș-al dumitale, și începu să râdă deodată, arătându-și dinții lați, gălbini. Dădu să se ridice, da’, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva, se lăsă iar, moale, jos, și pescui cu lingura de lemn o bucățică de mămăligă.

— Cred că ai putea să vii acum în grădină, zic eu. A trecut aproape un ceas de când tândălești. Se vede treaba că de-aceea nu te primesc oamenii la lucru.

Pe mine?

Pe dumneata.

— Vezi că nu mă cunoști? Eu nu mă duc la oricine. Întâi întreb cine șade-n casă, și dacă-mi place, mă duc, de nu-mi place, plec mai departe.

— D-apoi la mine ai venit fără să fi întrebat de cineva.

Femeia nu zise nimic. Se sculă, puse cojile de mămăligă în traistă, se plecă apoi iar, ridică blidul și sorbi din el câțiva stropi de lapte, câți mai rămăseseră. Își puse traista după grumaji; și avu dintruna niște priviri ca de scăpare, ca și când ar cerceta pe unde să iasă afară, în uliță.

Nu i-am mai zis nimic. Am lăsat-o să se ducă. Dar ea coborî treptele și o luă spre grădină. Într-o mișcare nervoasă își desprinse traista și o atârnă într-un măr bătrân. Apoi, începând să sape, îmi zise: La dumneata am venit pentru că ești om bun.

De unde știi dumneata?

— De pe ochi. Eu cunosc oamenii de pe ochi. Când te-am văzut, am ghicit cum ești, ș-acum, dându-mi de mâncare, mi s-a adeverit gâcitura.

Sta frântă de șale și săpa așa de repede, așa de bine, de-am rămas uimit. Fir de buruiană nu lăsa, și-n jurul cucuruzului aduna mușuroaie mari cu sapa, le rotunjea apoi repede cu palmele, ca și când ar tocmi o pâine ca s-o bage în cuptor.

Cum te cheamă pe dumneata, lele?

Întreb întru târziu.

Vârvoara.

Vârvara poate.

— Ba Vârvoara; urât nume, nu-i așa? Da’ dă-l în sfinții lui, că noi avem un popă, de tot nume pocite ne pune. Iacă, de pildă, la un copil de-al meu i-a pus numele David.

Femeia nu mai zise nimic. Parcă i-au venit deodată în cap alte gânduri. Am lăsat-o să sape, și eu am trecut la un strat de legume, să plivesc. Căzuse de cu noapte o ploicică, de revenise bine pământul. Buruiana se smulgea ușor, cu rădăcina întreagă, albă, plină de ațișoare. Mireasma pământului ud se ridica în văzduh, călduță parcă și oarecum amăruie.

Pliveam, și din când în când aruncam ochii spre femeie. Lucra frântă de șale, cu capul în piept. Era slabă, aproape ca o suveică. Și totuși vedeam că nu ostenește, că nu se oprește să mai plivească, ridicându-se, în stânga și-n dreapta, cum fac toți săpătorii. Mi se părea uneori că bombănește singură, da’ ce, nu puteam înțelege. De la o vreme aud că mă-ntreabă:

— Nu știi dumneata un leac de tusă?

— D-apoi ce umbli după leacuri dumneata?

Eu nu te-am auzit tușind niciodată.

— Că peste zi nu tușesc. Numai noaptea; atunci tușesc, să mă rup, nu alta. Doctorul zice că-i hertică, da’ nu-i hertică, ci se vede c-o fi aghiuș.

— Ce-i aghiușul acela?

— Păi, nădușală, ce să fie? Nădușală la piept și la răsufluș. Am fost de vreo câteva ori de mi-a citit popa nost’, da’ se vede că rugăciunea lui nu prinde.

— De ce să nu prindă?

— Pentru că-i mai mult pe partea dracului decât pe-a lui Dumnezeu. Ăla numai bun de popă nu s-a născut!

— Nu-i unul mic, cu bărbuța neagră, rară?

— Mic, popa David? Tii! ’tă-l puterile, da’ că-i mare cât un cal, ș-are o barbă lungă, țepoasă, roșcată. Gândești că-i o mătură de mesteacăn, cu care-ai măturat curtea, de s-a țândărit acum.

— Nu-l cunosc. Așa popă nu știu.

— De unde să-l cunoști?! Așa popă crezi să iasă între oameni? N-a mai fost la oraș de când l-a sfințit vlădica. Da’ mai bine nu l-ar fi sfințit! Gândești că nu-i însurat? Ba-i însurat, și are-o muiere tare de treabă și tare frumoasă. Da’ gândești că popa vrea să știe de ea? Umblă după toate femeile din sat.

Amarnic om, amarnic popă! Și biata preuteasă, dac-a văzut ș-a văzut că nu poate altfel, ș-a luat și ea un drăguț, un fecior din sat. Zdravăn fecior! Îl prinde câteodată pe popa David de mătură, și-l îmblâtește. Vezi că popa se-mbată, și dacă se-mbată, vine acasă și-și bate nevasta. Ți-am spus eu că nu-i popă. De altfel nici n-a învățat. Eu îl știu.

A fost tot acasă, la plug și la vite. Apoi, fecior mare, a mers la vlădicie vreo trei săptămâni.

Da’ nainte de-a se duce a vândut două părechi de boi. Și peste trei săptămâni a venit acasă – popă. Gata. Ce zici dumneata?

Ce să zic? A fost rău că l-a sfințit vlădica.

Ba a fost păcat, mare păcat! Că să vezi, lasă pe oameni să moară nespovediți și necuminecați. Lui să-i pui zlotu-n palmă, ș-apoi vine.

— Stătu puțin, apoi adause: De altfel, îi dau pace. Cu dumnealui n-am eu nimic. Atâta numai, c-a pus nume de batjocură copilului. Dar eu acasă nu-i zic David. Acasă-i zic Pătru.

Soarele se ridicase sus, și căldura cădea dogorâtoare. Am lăsat plivitul și m-am dus în casă, gândindu-mă la femeia aceasta din Mămăligani, care muncește cu atâta hărnicie și despre care nu puteam ști de-i tresărită, ori de-i așa felul ei de vorbă.

La amiază am chemat-o iar să mânce.

Dintâi n-a vrut să vie. Se temea, socotea că fac numai o glumă. Apoi se temea că-i trag din plată dacă-i dau ș-o sorbitură de mâncare. În urmă veni și se apucă, cu aceeași tândălire, să mânce, ca și dimineața.

— Vezi că mă doare gura. Se vede că este ceva stricat în mine. Mi se strică și dinții. Iaca!

și-și vârî două degete pline de tină în gură și le scoase, după puțină cercetare, strângând între ele un colț de măsea.

— Pentru ce ți se strică?

— Nu știu. Îmi vine așa, o amăreală, ca șpirtul de tare; se vede c-aceea mi-i roade. Nu știu de unde. Poate din fiere. C-odată mi s-a stricat rău fierea.

— Ai avut vro supărare, vrei să zici?

Femeia își ridică deodată ochii și privi la mine lung, întrebător, ca și când acum m-ar fi văzut întâi în viață. Da’ poate nici nu se uita la mine. Privea prin ochii mei încolo, mai departe. De vorbit n-a mai zis un singur cuvânt, până spre seară. O întunecime ca o umbră de durere veche îi îmbrăcă obrajii și începu să tușească adânc, închis, ca și când ai da c-un sul într-o gaură afundă în pământ.

Nu înserase când isprăvi cu grădina. Își luă traista și ieși în curte. Da’ nu-ndrăznea să vie să-i dau banii.

— Cu zece cruceri îți plătesc mai mult, lele Vârvoaro. Iată șaizeci. Mi-ai lucrat tare frumos.

Femeia luă banii și se duse fără nici o vorbă.

Mai târziu, ies pe uliță și mă-ntâlnesc c-un vecin. Umblăm noi de la o crâșmă la alta, să mai vedem cine-i pe-acolo. Când ajungem la crâșma lui Stan, acolo o grămadă de oameni se-mbulzeau cu capetele unu-ntr-altul privind la ceva jos, în mijloc.

Ce să fie? ziceau unii.

O femeie.

Ce-i cu ea?

— A avut călcătură, dar acum s-a liniștit.

Vai de ea, ce chinuri!

Și oamenii încep să se împrăștie.

Când m-apropii și eu, rămân înlemnit. Era biata Vârvoara! Cu gura plină de spume albe, băloase, cu fața vânătă, cu ochii închiși, nemișcată, cu degetele încleștate, zăcea între traistă și sapă.

Oamenii începură vorbele. Unul zise:

— A venit în crâșmă ș-a băut doi deți de șpirt.

Și dacă i-a băut, a plătit ș-a dat să iasă. Da’ când să iasă, s-a împiedicat de prag și, împiedicându-se, a tot mers până unde-o vedeți acum. Acolo a căzut, ș-a fost vai de ea apoi, c-a apucat-o boala.

— De mult o duce așa, zise altul. Cel puțin de cincisprezece ani. Altul o cunoscuse pe Vârvoara și înainte de boală, și știa să spună din ce i-a venit.

— A rămas, spunea el, văduvă tânără, da’ nu s-a mai măritat. Avea o fată și doi feciori.

Fata, dacă a crescut, a dat-o slujnică, să lucre, să câștige ceva. A dat-o la boltașul din sat. Aci fata s-a răsărit îndată. Trai bun, muncă puțină, și s-a ales în doi ani din Anuța o fată ca de domn. Stăpânul său era nădrăgar, sta bine, da’ cu muierea sta rău. Se certau în toată ziua. De la o vreme jupânul s-a dat pe lângă Anuța. Și numai ce, într-o dimineață, fata s-a-ntors acasă. Nu peste mult timp muri în chinurile facerii.

Vârvoara de-atunci a rămas cu boala ceea de cap.

Am ascultat istoria asta și mi-a venit deodată în minte că mi-a spus ceva și dânsa, zicând c-odată i s-a stricat rău fierea; și înțelegeam de ce-a stat tăcută o după-amiază, fără o vorbă, când mai nainte fusese așa de vorbăreață.

Acum sta încă tot întinsă. Nici nu sufla, nici nu mai trăia parcă. Traista și sapa privegheau lângă dânsa, și fața ei părea că se-nnegrește.

Oamenii începură să vorbească despre altele și-i dădură pace. Au mai văzut ei că după boala asta bolnavii rămân așa, nemișcați.

Dar deodată își întoarseră cu toți capetele. Vârvoara deschise ochii-nroșiți, umflați, ca două răni, răcni din adânc, se întinse o dată, pocnindu-i toate oasele, apoi se zgârci, înțepenind pentru vecie.

— Dumnezeu s-o ierte, c-a fost femeie harnică și cinstită, ziceau oamenii, făcându-și, cutremurați, sămnul crucii.