Zi de vară

ZI DE VARĂ.

Moș Gavril, în capul gol, numai în cămașă lungă, strânsă la mijloc de-o brăcie de lână ieșită la soare, în ițari de pânză aspră, desculț, răstoarnă puțin capul, – cum face găina când simte uliul, – și cată-n înălțimile albastre.

— Mare zăpușeală va fi și azi, măi române!

Și, după ce mai face câțiva pași, se oprește, clatină din cap și adaugă:

— Mare! Da’ tot o să mai clocească trei-patru zile până va scoate pui. Parcă-i încuiat cerul, măi române, măi!

Ridică de lângă tăietor o mătură de nuiele și o duce de-o așează sub șopronul nou, coperit cu țiglă roșie. Din măturoi n-au rămas decât cotoarele. Poate cineva l-a aruncat acolo, știind că i-a sosit sorocul să fie aruncat în foc.

Moș Gavril umblă încet, adus de șale, și părul lung, alb, îi cade în șuvițe pe frunte, pe față. Se mai apără de el, da’ mai mult îl lasă în voie. E rumen la față și are ochi de un albastru ostenit, fumuriu. Când vorbește, îi place și acum să tragă cu cel stâng, dar nu mai izbutește să-și facă pontul ca în tinerețe.

Prin praful și nisipul curții, tălpile lui, ca de cizmă, lasă urme late.

Se apropie de podmolul de sub streașina casei, după ce s-a mai chiorât o dată către soare, scoate din sân pipa cărămizie și bășica de porc, umple „drăcia” și-i dă foc.

În curte, în grădină, peste sat – liniște.

Numai din când în când o taie cucurigat ostenit de cocoși, semn de năduf, de „cloceală”, cum zice moș Gavril.

Bătrânul pâcâie mulțumit. Și-a isprăvit lucrul de-dimineață: și-a săturat vițeii și purceii. Adevărat că pentru purcei lăsase noră-sa ciubărul plin de lătură. La viței le adusese el mohor tânăr din grădină.

Moș Gavril se cuibărește mai bine pe podmol, se reazemă cu spatele de zidul ridicat de el, încă în vremea tinereții, și pare că abia acum se odihnește bine. S-ar zice chiar c-a ațipit, dacă din colțul gurii nu s-ar desface, în răstimpuri rare, ațe de fum vinețiu.

S-a așezat pe podmol, sub fereastra mică, pătrată, ce ochește în curte. Așa cum mai nainte cercetase înălțimile cu ochiul, acum se scrintește, din când în când, cu urechea spre geam, și ascultă.

— Mi s-a părut, măi române, măi!

Aroma proaspătă a dimineții s-a mistuit toată. Sub streașină, la umbră, moș Gavril adulmecă valurile zilei de vară.

Se ridică încet și, punându-și palmele, ca două carapace, la tâmple, se necăjește să vadă prin geam.

— Nu s-au trezit nici acum harnicii maică-si. Da’ tot va trăbui să-i scol. E târziu, măi române, măi!

După porunca noră-si, trebuia să-i trezească de mult. „Scoală-i, tată, când vei gândi că noi am ajuns la moșie. Să nu-i văd cu urdori la ochi de-atâta somn! Se fac leneși și-o să ne scoată sufletul când vor fi mari”.

„Haida-hai!”, făcuse moșul, în semn că poate pleca liniștită. „Să-i scoli și să-i pui la treabă”, adăugase și tatăl.

Bătrânul intră ușor în casă, lăsând ușile crăpate, să nu facă larmă. În odaia largă, în păcelul de lângă cuptor, cei doi copii nu simt nimic. Nu-i prea mare lumină, dar câteva muște trezite nu-și găsesc alt loc de odihnă decât gurile celor ce dorm întins.

— Ce spurcăciuni! zise moșul, cu ciudă, hâșâindu-le.

Muștele zboară, dar revin repede, și se așează în același loc.

— Ptii! afurisitelor, face moșul. Toată lighioana are un rost în lume. Da’ muștele ce rost vor avea, măi române, măi! Iată, să nu dea pace unor copilași!

Văzându-le obrăznicia și-auzindu-le bâzâitul tot mai mult deasupra capetelor copiilor, moș Gavril caută o năframă subțire și-acopere căpșoarele bălane.

— Poate că tot e prea devreme să-i trezesc.

Însă, la atingerea năfrămii, copila, Nicuța, gâdilată, își încurcă mânuțele în văl, trăgându-l și de pe obrazul lui Gavrilaș.

Moșul sare în ajutor, dar îi prea târziu: amândoi au deschis ochii somnoroși, Nicuța – albaștri ca cicorile, Gavrilaș — negri înlăcrimați. Copila nu împlinise încă trei ani. Bunicul o ia ușurel în brațe și-i netezește părul cârlionțat și încâlcit.

— Hopa! face moșul, săltând-o puțin în sus, și lăsând-o, ca pe o pană, pe nisipul moale.

Gavrilaș nu se grăbește să se coboare din păcel. Un ochi i se îngreuiază iar a somn, e-aproape închis.

— Să nu faci așa, că rămâi chior, măi române, măi! zice bătrânul, și-l saltă repede din pat.

Uită-te la Nicuța, ce fată harnică-i! Nici nu-i pasă că s-a sculat.

Copila își oprește un căscat, și cicorile albastre încep să râdă.

— Moșule, mie nu mi-i somn defel.

— Ce somn! Copiilor harnici, pe vremea asta, li-i foame, nu somn. Ia să-ncepeți a vă spăla, că de-mbrăcat sunteți îmbrăcați. Au numai cămășuțele pe ei. Gavrilaș se repede, își umflă obrajii cu apă rece, și, tot slobozind în pumni, dă pe ochi și pe obraz.

— Dar urechile, viteazule? Vrei să se-adune pământ să crească grâu? Copilul mai suge o dată bine țâțul verde al ulciorului, dar obrajii nu i se mai umflă nici pe jumătate ca întâia oară. Nicuța se sfiește de apă rece. Pe ea o spală moșul, până se obișnuiește puțin. Apoi se repede, ia și ea apă în gură și începe să se spele. O pufnește de câteva ori râsul, stropește cu apă în toate părțile, și iar suge țâțul ulciorului.

— Doamne, tu copilă, că pe mare hărnicie ești pornită! Când începi cu lucru, nu-l mai isprăvești. Griji, că dai de negru! Vin-acum, să te șteargă moșul!

— Da’ Gavrilaș s-a șters?

— Mi se pare că el a și ajuns la blidul cu lapte.

Haida repede, dacă vrai să-ți mai rămâie și ție.

Fetița nu suferă ștergarul aspru din pânză de cânepă curată. Nu numai că-i aspru, da-i pare ei că și miroase-a acru.

— Ai nasul prea gingaș. O să te facem o domnișoară, zice moșul, în vreme ce ține cu putere capul copilei, să nu-l scape.

— Da’ Gaviaș mănâncă?

— Să ne grăbim, că poate să fi apucat fără ocinași. Știi tu ce păgân e dumnealui. Dar copilul nu mănâncă. Laptele nu e în blid, ci într-o oală de pământ, pe vatra focului, caldă încă.

Nicuța se ține bine la Tatăl nostru, mai slăbuț la Născătoare, iar când moșul cu Gavrilaș intră în Cred într-unul, copila nu mai bombăne, ci-ncepe să se uite mereu la blidul gol de pe măsuța joasă.

Moș Gavril descoperă sfertul de mămăligă aurie, taie cu ața o felie, o pune în blidul înflorat vânăt, toarnă lapte, dumică.

— Ei, vedeți-vă de-acum de treabă, șoldanilor! Da’ frumos și cu rânduială! Nu vă grăbiți, nu înghițiți cu noduri, că lăcomia nu-i bună, numai la porcul din coteț.

Și moșul, pășind încet, iese din tindă, caută ceva prin curte, pe podmol. Pe urmă își aduce aminte că pipa e în sân, și intră iar.

Nu-i arsă decât pe jumătate. Scotocește-n cenușă, saltă în palmă un ochi de jar și-l nimerește în drăcia roșie.

Copiii au mâncat cu poftă. Le mai toarnă lapte, mai pune mămăligă. Nicuța e supărată: ultima lingură, cu dumicatul din fundul blidului, i-o suflă Gavrilaș.

— Dumicatul ăsta e al Nicuți. Asta-i lege. Nu ți-am spus să nu fii lacom, măi române, măi?

A mai fost odată în lume un copil pe care-l trăgea lăcomia ca o vâltoare, și s-a înecat c-un bulz de brânză, pe care i-l smulsese soră-si. Și-a dat capul pe spate și-a rămas cu ochii holbați. Până să vie mumă-sa să-i dea după cap, gata a fost. Și-au trăbuit să-l îngroape ca pe toți morții.

— Dacă i-a fulat cocoloșul. zice Nicuța, cu cicorile țintă la bătrân.

— Vezi bine! Da’ nu de mult și o copilă a pățit-o. Mumă-sa o lăsase lângă vatră, să grijească să nu dea-n foc fiertura de găină. Și copilei tare-i mai plăceau labele de găină. Și, cu lingura, a-nceput să le caute în oala ce clocotea. A prins una cu mâna, i-a alunecat și-a voit s-o scoată. S-a opărit, ca vai de ea; palma i s-a-nroșit și s-a umflat, pe urmă a copt, și era să-i cadă degetele. Mi se pare că vreo două i-au și căzut, de-a rămas chilavă.

— Dac-a vlut să ieie din oală. zice, pe gânduri, Nicuța.

— Da. A ascultat pe ghiavolul lăcomiei. Că la toate lucrurile rele, numai ghiavolu-i îndeamnă pe copii. Acuma, eu am văzut odată pe ghiavolul lăcomiei. Nu-i cât un ied de mare. Da’ ce spun eu cât un ied! Nu-i mai mare ca un mâț.

— Io nu l-am văzut niciodată, moșule, zice Gavrilaș. Unde l-ai văzut? În podul casei?

— Da’ de unde în podul casei! Că noi avem cruce pe casă, și n-avem copii lăcomoși. Da’ l-am văzut ținându-se după pârlitul de Cuțuli, țiganul care-ngroapă vitele moarte și mai taie din ele pe furiș, să-și facă de mâncare. Ba și mâță moartă mănâncă.

— Bee! face Nicuța cu mirare și scârbă. Să mânce mâță moaltă!

— Și cal mort, izbucnește Gavrilaș, că zice nenea Niculiță:

Zi, țigane, să-ți dau carne, C-a murit un cal în vale, Și mă duc, să ți-l aduc, Și te fac ca pe-un butuc.

— Iaca, el știe povestea! zice moșul. Da’ cine nu se mulțumește cu cât i se dă, o pățește la fel. Copiii tac o clipă, pe gânduri.

— Da’ brânză nu ne dai, moșule? întreabă cu sfială Gavrilaș.

Bătrânul se uită cu grijă pe la picioarele copiilor, sub măsuță.

Da’ ce cauți moșule? întrebă copila.

Ia, mă uit după ghiavolu-acela în chip de mâță. Mi se pare că-i dă târcoale lui Gavrilaș. Copiii se bagă amândoi sub masă. Până când se ridică, moșul presară câteva fărâme de brânză în blid.

— Ei, mâncați și isprăviți odată. Da’ știți voi din ce se face brânza?

Din lapte, se grăbește copilul.

Din lapte, vezi bine că din lapte! Da’ din ce fel de lapte, măi române, măi? Nicuța zâmbește a neîncredere, uitându-se la bătrân.

Din lapte de oaie, moșule, zice Gavrilaș.

Lapte tale! râde copila.

— Știu că nu din lapte de capră, că pe la noi nu sunt capre, măi române, măi! Da’ cum îl strânge de-l face tare?

— Mama zice că bagă cheag. Nicuța privește, nenorocită, înainte. Nu mai înțelege nimic.

— Cheag, da. Iar cheagul e ca aluatul ce-l bagi în plită. Adică-l pui în făină muiată în apă și se face aluat și dospește, apoi îl bagi în cuptor și se face pâine.

— Da’ cheagul ce-i, moșule? întreabă copilul.

— Păi nu ți-am spus? Se face din rânză de miel, și-i ca aluatul. Copila râde, cu capul bălai dat pe spate. Acum înțelege că moșul glumește. Din curte și din grădina șurii două găini încep să cotcodăcească deodată, și cocoșul le ține isonul, gros cu fală.

Nicuța a șters-o din tindă și aleargă prin curte de-i sfârâie călcâiele. În grădina șurii, în căpița care a mai rămas din gireada de paie de astă-toamnă, știe ea un cuibar din care aduce în toată dimineața câte un ou. Soarele îi aprinde buclele aurii, și-o scaldă-n lumină și-n căldură. Cămășuța-i albă pare mai albă.

Ea alunecă ușor prin aerul limpede al dimineții, parcă plutind pe sub frăgarii din grădina șurii. De sub streașina gardului, din țărâna răcoroasă, câinele o vede alergând, și dă din coadă, cu botul întins pe labele de dinainte. Nicuța intră în caierul de lumină care-nvăluie căpița de paie, dispare și se ivește repede, cu ochi strălucind de bucurie, ținând în mână oul cald. Aleargă și strigă:

— Încă unul, moșule! Încă unul, moșule!

Moșul îi primește avântul în poala cămășii lungi.

— Ei, bată-te să te bată! Harnică fată!

Abia sculată și iat-o câștigată. Da’ cu ăsta câte ouă ai acum, Nicuțo, în oală?

— Ti șpece, zice repede copila.

— Cum, treisprezece?! Apoi de-o săptămână tot așa spui.

— Nouă! răspunde fata. Gavrilaș râde.

— Nouă, și ieri ai avut douăzeci!

Nicuța nu se supără. Moșul iar o învață să numere. Până la cinci, treaba merge fără greș. De aci în sus, – comédie întreagă! – chiar folosindu-se de degetele subțirele și trandafirii de la cele două mâini. Iar peste zece, nu i s-a fixat în cap, până acum, decât numărul treisprezece.

Gavrilaș își dă capul pe spate și începe:

— Unu, doi, tri.

Și nu se mai oprește. El știe număra până la sută, cu puține încurcături.

— Ho, sucală, ho! Ce te-ai repezit așa? Da’ tu crezi că Nicuța, când a fi ca tine de mare, n-a ști și pân’ la două sute? Copila se lipește, mângâiată, de bunicul.

— Tu, când ai fost ca ea, nu știai nici până la cinci. Să știi de la mine, măi române, măi, că feciorii sunt mai grei de cap ca fetele.

S-aude alt cotcodăcit, rar și-ndepărtat.

Cocoșul răspunde de undeva de prin grădină.

— Asta-i Boboșa, moșule! Iar a fi ouat în spinii Chivei. Trag toți trei cu urechea.

Moșul nu aude decât cocoșul.

— Da’ parc-ai spus c-ai luat și cuibarul de-acolo, măi române, măi.

Copilul a și plecat. Nicuța cată-n urma lui cu părere de rău. N-a cutezat până-acum să treacă gardul și să se apropie de grămada de spini din grădina vecinului, deși a văzut și ea, adeseori, pe Boboșa venind dintr-acolo, tot cotcodăcind și oprindu-se într-un picior, să privească în urmă.

Gavrilaș aduce oul călduț și-l dă moșului.

— Măi băiete, știi tu de bună seamă că găina noastră ouă acolo?

Da, cum nu!

Ai văzut-o și-acum?

— Pân’ am ajuns eu, a-nceput s-o fugăre cocoșul nostru prin grădină. Că pe toate le fugăre, moșule, când se scoală de pe ou.

N-ai văzut-o cu ochii tăi venind de la vecinul?

Azi nu, d-am văzut-o de câteva ori!

Da’ dacă ouă acolo o găină a vecinei, și noi îi mănâncăm ouăle? Nicuța ia oul din mâna bătrânului și-l privește.

— E de la Boboșa, moșule, că eu îl cunosc.

— Nu mai spune! Așa copilă pricepută are moșul? Da’ de pe ce-l cunoști?

E mai ioșu la coajă.

Auzi tu, cumințenia pământului!

— Nicuța știe, c-a văzut și ea când vine găina din spini, zice copilul, mulțumit și recunoscător că soră-sa îi vine în ajutor.

— Prăpădită găină! Să nu-și găsească ea un cuib la noi! I-am tot spus mumă-ti s-o caute și s-o lase-nchisă dimineața, s-o slobod eu, după ce va fi ouat.

Da’ de unde! Ea n-are vreme să le-aleagă. Le dă drumul la toate deodată.

— Ar fi bine să le slobozi dumneata, moșule, zice copilul.

— Apoi da, că eu m-oi apuca să caut găinile de ou! Asta-i treabă muierească, măi române, măi! Da’ pentru ce ziceam s-o caute mumă-ta pe Boboșa, și, dacă e cu ou, s-o lase închisă? Pentru că, iară, ar putea să nu fie oul ei, acela din spini, și tu, din copil cinstit, să te schimbi în hoț. Iar noi să mănâncăm ouă de furat. Și din români să ne facem altă aia.

Acum să ne vedem de treabă, că sfântul soare a fi către amiază!

Clătește moșul blidul, cu apă rece, îl pune moșul în blidar și ies toți trei în curte.

Mai are de urcat împăratul cerului până la hodina amiezii! Moșul vede dintr-o ochire și-i pare bine. Tot i-a sculat de-dimineață pe copii!

Știe el că are și noră-sa dreptate, că, dacă dorm copiii prea mult, se fac leneși și urduroși.

Fiecare-și știe treaba lui: moșul ia secera de sub o streașină, Gavrilaș – o coșarcă de nuiele, Nicuța – o traistă mare, toată înverzită.

Când trec pe lângă cotețul purceilor, aceia îi simt, grohăiesc rar, somnoroși, și un rât bălan se ivește în troacă.

— Îs sătui acum, și nu le pasă, zice moșul.

Copila ar vrea să pună degetul pe râtul fraged al purcelului, dar nu cutează.

Apropierea prea mare i-a trezit însă pe godaci. Se aude un măcinat des de picioare pe podeala de stejar, și în gura troacei se ivesc șase perechi de nări tinere, unele negre, altele bălțate. Și-ntr-o clipă toți încep să ceară, guițând.

— Porcu-i tot porc! zice moșul. Sătui de un ceas, să fie de două, și iar ar mânca. Dar purceii se liniștesc îndată ce moșul și copiii trec de coteț.

Ușa grajdului e deschisă. Copiii intră să scarpine bărbiile moi ale celor doi vițeluși, moșul – să vadă ce-au mâncat boturile lor fragede din ce le-a dat de-dimineață.

Vițelușii zac pe paiele stropite cu fire verzi de mohor. În ieslea mică – nimic.

— Harnici dumnealor! zice moș Gavril, vesel.

Vițeii întind capetele printre lețele închisorii și mugesc scurt, numai din grumaji.

Copiii zâmbesc și-ncep să-i scarpine sub grumaji întinși.

— Moșule, al meu a mai crescut de ieri, zice copilul, vesel.

— Și-a’ meu! adaugă Nicuța. A’ meu e mai male!

— Mai, da’ pân’ la urmă vor crește pe-o formă de mari amândoi, să fie pereche bună.

Cine știe dacă n-om mărita-o pe Nicuța cu ei!

Și moșul își mângâie nepoata pe părul bălan.

— Vezi că ei nu zgheară ca purcei, zice Gavrilaș.

— Vită curată, măi române, măi! Că și Domnu nostru Isus Hristos în iesle de vită curată s-a născut. Maica Precista n-a aflat hodină unde să se-aline și să nască, numa-n ieslea boilor. Porcul și calul ar mânca mereu, oaia behăie de te-asurzește, da’ boul și vaca rumegă de nici nu s-aude.

Vițeii rămân cu căpșoarele întinse după cei doi copii, care urmează pe moș în grădină.

E o zi de vară de pe la mijlocul lui august.

Grădina-i mare cât un hotar. Au aici de toate: porumb semănat, luncă mare pentru fân și otavă, și pomăt: meri, peri, dar mai cu seamă pruni, de vreo trei feluri. Doi nuci uriași își îmbie umbra deasă, plină de răcoare, și aroma tare. În soarele de vară, coroana lor, plină și bogată, luminează metalic. Merii —crăcănoși, bătrâni cei mai mulți; perii – drepți, înalți și zvelți – nu-și mai păstrează întreaga podoabă de frunze verzi. Unele s-au pătat, altele-au căzut, mai ales de la merii dulci, de la cei văratici și de la perii de Sântămărie. Mai stăpânul, mai stăpâna, de cele mai multe ori Gavrilaș, doborau cu leața lungă fructele pârguite.

Printre pomi, iarba cotoroasă și buruienoasă fusese cosită de mult, și acum se-nfiripă, rară, otava. Dar mai la vale, în luncă, crește deasă ca peria, verde și fragedă, și răspândește o mireasmă fragedă și răcoroasă. La umbra gardului de nuiele, străjuit de sălci mari, roua nopții mai stăruie încă. Și unde ajunge raza soarelui, sclipesc picuri de diamante.

Porumbul nu fusese semănat des, anume, pentru a putea crește în voie mohorul pentru viței și vaci și buruienile pentru porci. Acum moș Gavril nu s-ar vedea nici călare din porumb. Copiilor le trece pe alocuri și mohorul peste cap, ca și știrul și loboda. Pe fiecare fir – câte doi-trei tulăi, unii aproape de fript, după cum arăta mătasea din vârf, ce începea să se usuce, să se înnegrească. Dar cei mai mulți au încă mătase fină, blondă, aproape albă, care miroase de-o vrăjește pe Nicuța. Ea mereu își lipește nasul, mic și subțire, de umezeala lor.

Ici și colo, prin porumbiște, luminează bostani aproape aurii, cu puține fețe verzi încă. Și fire de cânepă de sămânță, drepte, puternice, grele de ciorchine, îi îmbată, cu miresme, pe bătrân și pe nepot. Nicuța zice că „miloase a ulzică”, și nu prea crede că nu-i buruiana care ustură când o atingi.

Au intrat toți trei în porumbiște ca în pădure. Cu nările dilatate, copiii miroase adânc. De când tot rup buruieni la purcei și adună mohorul secerat de bătrân, ei au ajuns să cunoască mireasma celor mai multe.

Simt și deosebesc și mireasma pământului — când e după ploaie, când e secetă, dimineața, în miezul zilei, sau când se răspândește răcoarea înserării.

Vreme îndelungată nu mai vorbește nici unul din cei trei. Moș Gavril seceră vârtos mohorul, care-i stă în față ca un perete; copiii adună pâlcurile rămase în urma bătrânului și le duc la margine. Când l-au răzbit pe moșneag, râd în pumni și aleargă să rupă lobodă și știr, și frunze de napi, pentru porci.

Sunt aprinși la față și ochii le sclipesc veseli. Mânuțele li se înverzesc de sucul buruienilor. Muncesc cu inimă și cu o seriozitate gravă.

Deasupra, cerul se aprinde din clipă în clipă. Umbra porumbului nu mai dă răcoare.

Valuri nevăzute, pornite din ochiul de argint al soarelui, vin tot mai dese și pătrund în munca celor trei.

Bătrânul, din când în când, se oblește din șale și-și șterge obrajii, asudați și plini de țepe, cu mâneca largă a cămășii. Nicuța își ridică poalele și își zvântă și ea obrajii ca para focului. Mai tare se ține Gavrilaș, care duce brațe mari de mohor la margine.

Traista cea lungă e îndesată cu buruieni: coșarca e plină de mohor, și alte hâlmuri de verdeață stau împrejur.

O mierlă galbenă, rătăcită în pruniște, fluieră ca-n pustiu. Nu știe că sunt lucrători în grădină. Copilul vrea să se apropie, s-o vadă de-aproape, dar pasărea de aur îl simte și zboară-n sălciile înalte.

Moș Gavril se oblește pentru ultima oară, se zbicește, după obicei, și zice:

— Destul pentru azi, măi române, măi!

Privește și vede cu mirare prefăcută că nu mai e nimic din tot ce-a secerat el.

Oi fi secerat eu vânt, ori ce? Copiii îl privesc cu ochi plini de voie bună.

Ori au dat tătarii pe-aici!

Nepoții râd și se alătură de bătrân, care-i mângâie pe colia părului.

— Ei, mumă-ta și tată-tău cred că numai ei sunt harnici! Dar iată, nici noi nu stăm cu mâinile-n sân. Mari grămezi! Putem sătura desară și boii.

Duc nutrețul în șură, la umbră. De zece ori vine moșul cu Gavrilaș, și-ntre ei – coșarca; de zece ori Nicuța își îndeasă traista, încât merge strâmbă și mai mult o târăște după ea.

În șură, la umbră, răsuflă toți trei și sunt mulțumiți. În coperișul de paie fierbe ciripit de pui de vrabie. Cuiburile sunt stup de ciocuri mici gălbenatice.

Gavrilaș și Nicuța își scrântesc grumajii, de cât se tot uită în înălțimi, încântați. Cum ar vrea să aibă niște pui! Dar moșul nu se mai încumetă să se urce pe șura cea lungă, iar copilul încă nu cutează. Și ciripesc de te-asurzesc!

— Lasă-i să se bucure și ei, zice moșul. E plăcut să ții în mână un pui de pasăre, da’ la urmă, ce faci cu el? Tot în gura mâței ajunge.

Lasă-i să crească, să zboare și ei în lumea lui Dumnezeu.

— Vrăbiile mâncă grâul, moșule? întreabă Gavrilaș.

— Mâncă și ele ce le dă Dumnezeu. Dar iarna unde-i grâul? Și tot nu mor de foame! Că tatăl din cer se-ngrijește de toată lumea. Și n-am văzut încă pe nimeni sărac din pricină că vrăbiile au tăbărât pe holda lui.

Nicuța întinde mâna și strigă din răsputeri:

— Uite! Uite! Se vede ciocul!

Nu unul, ci mai multe ciocuri cu zăbale galbene se arată la marginea unui cuib.

— Iacă, așteaptă și ei pe muica lor, să le dea de mâncare. Toată vietatea, până-i mică, are nevoie de ajutorul părinților. Și vițelul, și purcelul, și pasărea.

— Da’ goangele, bunicule? întreabă nepotul, prinzând o mămăruță ce se grăbea amarnic, cu piciorușele ei de ață.

— Și ele.

— D-apoi cum? Le dă să sugă? Că ele n-au țâțe.

Moș Gavril se gândi o vreme. Oare ce fac gângăniile cu puii lor, până sunt mici?

Deodată păru că se luminează.

— Nu le lăptează, ci le pun la căldură, unde bate soarele, de cresc la soare. Apoi le-nvață cum să se urce pe buruieni să le sugă mâzga ori să le mănce frunzele.

— Am văzut mămăruțe în nisipul de lângă gard, unele mai mari, altele mai mici, zice copilul.

— Și eu, și eu! se grăbește Nicuța.

Deodată liniștea e frântă de un cârâit prelung, înfricat, al cocoșului.

— Uliul! Repede, Gavrilaș!

Copilul se-aruncă spre portița care dă în curte, zbierând la uliu, pe care nici nu-l vede încă. Aleargă și Nicuța, strigând și ea. După ei – moșul, mai încet. Caută în zarea joasă, și nu vede nimic. Răstoarnă capul pe un umăr și, în înaltul cerului, vede plutind, în același loc, pe dușmanul găinilor.

În curte, copiii, cu mâna streașină, să nu-i orbească lumina, se chiorăsc și ei în înălțimi.

— Tâlharul! Nu se clintește din locul lui de pândă! zice bătrânul.

— Oare vede el de-acolo găina, moșule?

Întreabă nepotul.

— Dacă l-au putut vedea găinile! Are ochi de fulger, măi române, măi! Și iată-l, nu e mic, e hârău, bată-l Precista!

Găinile încep să iasă câte una, ca plouate, dintre buruienile de pe lângă gard, dintre vârfurile de lemne rămase din iarnă, negre acum și uscate scrum. Cocoșul se plimbă rar, le cheamă, zbârnâie din aripa întinsă, rotindu-se în jurul vreuneia, și, rar, își mai dă capul într-o dungă, să privească sus.

— Și pasărea, ca și omul: cât ce simte că unul mai tare i-a luat apărarea, nu-i mai pasă de primejdie.

Răpitoarea plutește mereu, cu aripile întinse, în înălțimi. Uneori seninul o îneacă, apoi iar se vede.

Moș Gavril se trage spre podmol, sub streașina casei, scoate pipa din sân și-și vede de treabă.

Copiii s-au furișat iar în grădină. Vreme îndelungată se uită la un mușuroi de furnici, unde e forfotă mare. Duc saci mici, albi, în gură, sunt grăbite, și unele se bat, altele poartă, în cleștile nevăzute, tovarășe moarte.

Gavrilaș, c-un băț în mână, scormone, din când în când, un mușuroi. Nicuța îl oprește mereu.

— Nu le stâlca casa, mă!

— Da’ că iar și-o fac ele la loc! Uite câtu-s de multe! Oare moșu le poate număra?

Poate, răspunde copila.

Da’ cum să poată, că, uite, nu stau pe loc nici o clipită.

Ba moșul poate!

Și, înverșunați, pornesc spre curte să-l întrebe pe bătrân. Da’ văd în iarbă alte gângăni, și se opresc. Pe unele le prind și le privesc mirându-se, de altele, cum e lăcusta săritoare, li-e frică.

Deodată, lui Gavrilaș îi vine ceva în minte.

Tu, Nicuțo!

Ce-i?

Hai să vedem, nu găsim porumb de fript?

Las’, că ne dă moșu, dacă se face.

Da’ dumnealui nu caută. Și Nicuța îl însoțește în porumbiște. Băiatul încearcă trei, patru. Boabele însă nu-s crescute, nu-s în lapte. Îi pare rău că a scobit cu unghia frunzele, și acum încearcă să acopere locul gol. Îi ajută și Nicuța. Sunt cam înfricați amândoi.

— Așa-i că nu se vede? zice copilul.

— Că, de se vede, ne dă el moșu! Bătrânul le spusese: „Cine scobește porumbul crud, îl dă pe ciocul gaițelor și al ciorilor”.

Pornit odată pe răzvrătire, Gavrilaș o ia de mână pe copilă, o duce sub un măr cu mere dulci, scoate din buruieni o leață lungă și începe să izbească în pom.

Cad vreo două, și-s gustoase la mâncare.

Mai doboală, Gaviaș!

Las’ pe mine! Da să nu mă spui!

— Nu te spun! Își adună vreo câteva și în sân, pun leața la loc și pleacă ronțăind.

Moș Gavril ațâță foc în vatră. Trebuie să fiarbă apă, să opărească buruieni purceilor, pentru amiază. Suflă în foc și tușește, că s-ațâță încet, iar fumul nu se ridică în aerul clocit, ci plutește în lături.

El strigă din ușa tinzii:

— Măi Gavrilaș, măi! Aduceți și tăiați buruienile, măi!

Copiii, din grădină, aud; isprăvesc cu merele întâi, apoi aduc buruienile și le taie, c-o bardă mică, pe un scăunaș cu trei picioare.

Nicuța taie cu un cuțit. Ei i-i frică să ție cu o mână mănunchiul de buruieni, iar cu cealaltă să izbească cu barda. O cam umilește frica asta, dar moșul o îmbună:

— Fetele nu taie cu barda. Ele se învață cu cuțitul, să știe tăia tăieței. Acum e ușor, că taie lobodă și știr și mohor. Da-n cap de primăvară, când erau numai urzici, grase și pline de mâzgă! Adevărat că le ajuta și bătrânul, ba el făcea aproape întreaga treabă. Moș Gavril ținea însă mult la urzici.

Opărite bine, cu tărâțe, dădeau cel dintâi rând de slănină dulce, cel de lângă șoric, trandafiriu, moale și aromat.

— Cum să nu adunăm urzici, măi române, măi?! Că slănina vă place, și cea de lângă șoric și mai tare. Dar asta din urzici se pune, că-i întâia grăsime a porcului, după ce-a ieșit din iarnă slab ca un ogar. Copiii au isprăvit de tăiat buruienile. Mireasma tare, de verdeață, de must, i-a pătruns, și-o simt mereu în vârful nărilor și le place. Moșul alege firele ce-au scăpat netăiate și le dă lui Gavrilaș. Nicuța caută altele.

— Trăbă mărunțite bine. Ție ți-ar plăcea să dai în mămăligă peste fire de paie?

Adevărata aromă a buruienilor nu se simte însă, până ce moșul nu presară câțiva pumni de tărâțe și nu le opărește cu apă clocotită. Le amestecă și se face un cir.

Se pare că mirosul a ajuns până la coteț.

Purceii încep să guițe. Moșul toarnă acum apa rece și lungește cirul.

— N-a tras de-amiază, moșule, zice copilul.

— N-ai tu grijă. Până le vărsăm în troacă, s-a duce și sasul să-și tragă clopotul.

În sat mai sunt și niște sași – o mână de sași. Dar au biserică mare, veche, cu turn, și-n turn – trei clopote. Pe cel mijlociu îl trag dimineața, la amiază și seara, – nici sașii nu mai știu de ce. E de bună seamă o datină, de pe când încă nu se făcuseră protestanți.

Sunetul clopotului se răspândește peste sat, când cei doi copii vin cu brațul încărcat de mohor pentru viței.

Ei zâmbesc veseli spre bătrân.

— Trage! zice Gavrilaș.

— D-apoi ce să facă, dacă-i soarele în crucea amiezii? Sasul cunoaște după ceas, românul după soare. Apoi ceasul se mai strică uneori, se mai oprește, da’ sfântul soare nu s-a pomenit să greșească-n drumul lui, ori să se oprească.

După ce săturară și vițeii și-i adăpară, cei trei se duseră în tindă să mănânce de amiază.

Amiaza e mai săracă decât prânzul și cina.

N-au nici o fiertură. Mămăliga s-a răcit. Dar, cu brânză și cu ceapă, e bună. Moșul mai aduce și câte o crestătură de slănină, pe care o mănâncă cu pâine. În tindă e răcoare, în casa dinainte – și mai bine, în vreme ce în ogradă dogorește.

Totuși, Nicuța nu prea vrea să se culce.

Bătrânul și Gavrilaș șed pe laviță, Nicuța e în păcel, dar spune mereu că nu i-i somn.

— Și ce-om minți deseară, când va întreba mumă-ta dacă ai dormit de-amiază?

D-apoi!

— Și ce ne-om face dacă-i rămânea pitică?

E!

Iată, Gavrilaș a crescut mărișor, că el, pân-a fost mic, a dormit de-amiază.

— Și eu am dolmit ieri.

Ieri a fost ieri. Gavrilaș se uită cu înțeles la bunicul, și zice:

Oare să mă culc și eu, bunicule?

Nu ți-a strica!

Copilul se lungește pe laviță, cu capul pe piciorul bătrânului. Nicuța se uită chiorâș din păcel. Îi vine să plângă. Știe că cei doi o înșeală.

— Ba eu! și se ridică într-un cot.

— Parcă cineva poate adormi cu sila!

Somnul vine de voie bună, când vine. Da’ nu s-apropie de copilul supărat. Eu știu, că-s pățit, zice moșul. Da’ nici nu vă spun să dormiți. Tot mai bine e să vă spun mai departe povestea de ieri. Mai cunoașteți și voi ce se petrece în lume și-n țară. Unde ne-am oprit, Gavrilaș?

Când a ajuns fata babei la cuptor.

Ba la fântână, zice Nicuța.

Bătrânul se gândește și înțelege că dreptatea-i de partea copilului. Semn că Nicuța adormise mai devreme.

— Ei, la fântână să fie! Și așa, ruptă de sete, cu tălpile fripte de drum, că ardea praful ca jarul, fata cea rea, a babei, vede în zări, departe, că se ridică la margine de drum o cumpănă de fântână, înaltă și subțire ca un cârlig. I se uscase cerul gurii, de sete, și obrajii i se făcuseră pământii.

O rupse la fugă să ajungă mai în grabă la fântână, dar n-o ținură picioarele. Căzu în praful fierbinte, cu gura căscată, se ridică cu ia și catrința murdare, și merse mai departe, ostenită de moarte. Soarele, de sus, o prididea cu foc în creștetul capului. Uneori adia o boare aprinsă, care-i usca și mai tare gâtlejul. Limba începuse să i se umfle în gură.

Nu mai putea vorbi, ci numai bolborosea. Și își zicea în gândul ei rău: „De ce să fie mai bună decât mine soră-mea mașteră?

Era-nsătată, ca și mine, și a întâmpinat-o în drum fântâna răcoritoare. Dar iată că izvorul vieții mi se arată și mie. Nici nu mai e departe.

Ajung acuș, și o să beau, o să-mi sting focul ce mă prăpădește”. Ea nu voia să se gândească ce-a făcut soră-sa, și ce a făcut ea când a trecut pe lângă fântână. Că soră-sa, la chemarea fântânii, s-a oprit, a curățat-o de glod, dar ea n-a voit să se murdărească pe mâini și pe haine. Și așa, în pustietatea drumului, fata babei, cea rea și leneșă, se târa istovită. Ar fi plâns, dar nu mai avea lacrimi; ar fi strigat după ajutor, dar nu mai avea glas; ar fi fugit, dar nu mai avea puteri.

Iar fântâna cu cumpănă părea că se tot îndepărtează, în loc să se apropie. Colo târziu, după ojina cea bună, ea stătea îngenuncheată lângă fântână, ținându-se cu mâna de blana de margine și încercând să se ridice în picioare, să prindă vadra atârnată de cumpănă, să scoată viața din fântână.

Gemea cu glasul stins, gemea din fundul pieptului, și abia târziu putu apuca găleata.

Dar din fântână scoase numai cir negru și greu mirositor. Cu toată setea, îi fu scârbă să bea.

În șoapte scurte începu să blesteme fântâna.

„Nu mă blestema pe mine, fată-mare, că nu-s eu vinovată. La trecerea pe-aici te-am rugat să zăbovești puțin, să mă curăți de noroi. Da’ tu mi-ai răspuns că nu de-aceea te-ai îmbrăcat de sărbătoare și ți-ai spălat fața și mâinile, ca să te umpli de noroi. După fapta ta ești pedepsită.”

Rea la inimă și pestriță la mațe, fata babei căpătă puteri și blestemă tot mai tare, când din fântână începu să crească un balaur, cu șapte capete, sunând groaznic din solzi și șuierând din limbi.

Fata babei o rupse la fugă, cu sufletul la gură.

Moșul, povestind, trăgea cu ochiul spre păcel. Copila, după ce oftase de câteva ori, adormise. Gavrilaș mai ridica din când în când pleoapa, apoi se liniști și el și începu să respire adânc și regulat.

Nu peste mult parcă ațipise, ușurel de tot, și bătrânul. Da’ n-a fost decât o părere de câteva clipe. El pune o perină sub capul copilului și iese tiptil în tindă, de acolo în curte și intră în grădină.

Pe o vreme ca asta se furișează prin grădini copiii mai mari; vin în sat cu vacile pe care le sug și de amiază vițeii cei cruzi. Se strecoară ca lăcustele prin garduri, și numai ce te trezești cu ei în vârful perilor, ori bătând de jos, cu leața. Nu prea au vreme să caute dacă-s coapte ori ba poamele, și fac destulă pagubă. Că și câinii, care au rămas paznici curților, dorm somn greu pe-o toropeală ca asta.

De când încep să cadă umbrele, cei doi nepoți, treziți de mult, au voie de la moșul să caute pe sub meri și peri poamele căzute.

Fiecare adună pentru bătrân, pentru mama și tata, pe cele mai coapte. Rar se lăcomesc să îmbuce ei câte una.

Copila se urzică uneori, Gavrilaș o alină, bate cu un băț urzica vinovată și caută mai departe.

Moșul morfolește în gingii vreo pară mai moale, la umbra deasă a nucului.

Când răcoarea începe să se strecoare în grădină, toți trei s-apucă de munca lor de-dimineață. Moșul chibzuiește cât mohor mai trebuie să secere. Mohor mai puțin, dar buruieni mai multe, căci odată cu înserarea vor veni, alergând și grohotind, cele trei scroafe și mascurul, luați în turmă azi-dimineață. Le trebuie și lor lături cu buruieni opărite.

Totuși isprăvesc devreme, pe la ojina cea bună.

Acum ies toți trei la portiță, unde e umbră și răcoare. Copiii se joacă, iar bătrânul își aprinde pipa și colbăiește, cu ochii împăienjeniți, cu gândul risipit.

Dar ce se vede colo departe, pe drum, negru și mișcându-se ca o corabie în huzdoapele rămase din tina primăverii? De, caii se văd bine, dar ce trag oare după ei?

Moș Gavril mai pune palma streașină, strânge din ochi, și parcă s-ar dumiri: o căruță de la oraș, cu coviltirul ridicat.

Vezi bine că e căruță! O văd și copiii și o urmăresc cu mare băgare de seamă.

— Cine să fie? întreabă moșul. Copiii se lipesc de bătrân.

— Cine știe cine-o mai fi! Poate după dări să umble. Poate vro comisie de la solgăbirău.

Da’ bună vreme și-au ales, n-am ce zice! Nu vor afla pui de bărbat acasă.

În vremea asta căruța se tot apropie. Cel ce mână caii e zdrențos, dar îmbrăcat nemțește. Caii sunt slabi, abia mai trag după ei corabia aceea. Da’ nu se vede cine-i înăuntru.

Iat-o aproape, iat-o că se oprește drept la poarta în care șade moșul.

Din ea se coboară trei domni, se scutură, se desțepenesc și pornesc spre portița moșului.

Copiii sunt la spatele bunicului acum și se țin strâns cu mâinile de cămașa lui aspră de pânză. Apoi, când văd că cei trei străini nu glumesc, ci vin aici, fug în curte, izbind portița.

— Stați pe loc, măi române, măi! Nu vă mâncă nime, n-aveți grijă.

— Da’ de unde să-i mănâncăm, că și noi avem copii, zice unul.

— Să vi-i ție Dumnezeu, spune moșul, mișcându-se pe laviță și neștiind ce să facă: să mai șadă, sau să se ridice?

Bună-ziua, moșule! Șezi numa liniștit și te hodinește.

Mulțumim dumilor-voastre.

Sunt nepoții dumitale?

Da, nepoții.

Să-ți trăiască!

Să v-audă Dumnezeu!

Frumoși și sănătoși copii.

Cum dă Dumnezeu.

— Ba, c-am văzut noi și slabi și amărâți, dacă nu-i grijesc părinții.

Da’ sunteți doftori dumneavoastră?

Nu, da’ umblăm prin sate.

Cu jucuția?

— Nu suntem de la percepție, nici de la avocați. Iacă, umblăm și noi să cunoaștem satele și oamenii.

— Apoi, nepotrivită vreme v-ați ales.

Că oamenii sunt toți la lucru, cu purcel, cu vițel – vorba ceea. Copiii, auzind vorbă așezată, scot întâi capetele prin deschizătura portiței, apoi râd amândoi.

Nicuța privește la ei, cu un deget uitat în gură.

Unul dintre domni scoate o pungă cu bomboane și le dă din ea copiilor, care se lasă îmbiați.

Ia, Nicuța, că-s gogoroane de zahăr.

Și zi mulțam.

Mândri copii! zice altul din cei trei.

Da’, moșule, începe unul care se vedea căpetenie, cum o mai duceți dumneavoastră pe-aici?

— Cum dă Dumnezeu, și mai bine și mai rău.

Da’ nu ne putem plânge. Bucatele vor fi bune în anul ăsta. Și fân s-a făcut destul.

— Și în sat cum merg treburile?

— Cum să meargă? Cum au mers de cându-i lumea, și mai bine și mai rău.

— Da’ cu primăria, cum, sunteți mulțumiți?

Moșul ridică din umeri.

— Asta or mai ști-o alții, că eu de-acuma nu mai am treabă pe-acolo. Da’ cum să fie mulțumiți? Pe toată lumea nici Dumnezeu sfântul nu o poate mulțumi. Că unuia-i place popa, altuia preuteasa, – vorba ceea. Dacă-i omul harnic, oriunde-l pui e la locul lui și face ispravă. Dacă-i un terchea-berchea, degeaba mai face umbră pământului.

Cei trei se privesc cu înțeles, și cel care pare mai de frunte între ei întreabă: Da’, moșule, în satul ăsta cam cu cine țin oamenii? Bătrânul îi privește nedumerit.

Cu cine să ție? Cu Dumnezeu drăguțu!

— Apoi da, cu Dumnezeu trăbă să ținem cu toți. Da’ în lume nu trăim cu Dumnezeu, ci cu oameni.

— Asta-i adevărat! Vorba ceea: Până la Dumnezeu te mâncă sfinții. Cei trei râd și capătă curaj.

— Apoi, vezi, de sfinții ăștia am vrea noi să aflăm câte ceva. Că știi dumneata că unii sfinți aduc căldură, alții – îngheț.

Moș Gavril râcâie în bășica de porc, după tutun. Unul din cei trei se grăbește să-l îmbie cu o țigară.

Eu, cu pipa, mulțumesc! Trăbă să mai dea ceva. Unul scoate dintr-un buzunar un pachet cu tutun de pipă. Moșul se miră: —Și dumneata cu pipa?

Nu duhănesc, moșule, ci, iac-așa, mai port și eu câte un pachet, pentru câte un om de omenie. Moșul se gândește. Nu ia tutunul îmbiat.

— Poate vei găsi vreun sărântoc. Noi, mulțumim lui Dumnezeu, avem din ce trăi. Cei trei rămân opăriți.

— Da’, moșule, noi ne grăbim. Uite, n-am aflat bărbat în sat. Am vrea să știm: cu cine ține satul?

— D-apoi v-am spus: cu Dumnezeu drăguțu și dacă mai pot zice o vorbă, cu cel ce vine îndată după Dumnezeu.

— Și cine vine după Dumnezeu?

E vreun om?

— Apoi om e, de bună seamă, da’ mare om.

Cei trei se privesc cu înțeles, și veseli. Sunt siguri că o să spuie un nume care-i și pe limba lor, și despre care sunt încredințați că șoptește țara întreagă.

— Om mare! Și cine să fie? întreabă cel care pare căpetenia.

— Împăratu, cin’ să fie! zice moș Gavril, după ce-și aprinde pipa. Împăratu e din veci unsul lui Dumnezeu. Așa spune la Cartea Sfântă. Și așa și trăbă să fie.

Străinii își pleacă frunțile. Unul zice în ungurește:

— E tâmpit. N-o să căpătăm de la el nici o informație.

— Da’, moșule, să vorbim românește, că vedem noi că te faci a nu pricepe.

Să vorbim, că doar români suntem.

Cu cine a votat pe urmă satul ăsta?

Cu care partid?

— Olio! Sunteți de ăia cu alegerile?

Mă miram eu cine să-și piardă vremea într-o zi de lucru ca asta! Apoi, dacă chiar țineți să știți, satul nostru n-a votat cu nime.

— Se poate?

— Iaca, s-a putut! Că niște domni ca dumneavoastră le-au făgăduit oamenilor să-i ducă cu motomobile de elea mari. Și unde nu a dat Dumnezeu o zăpadă și-o viforniță de n-au mai putut răzbate până în sat. Și așa, oamani au rămas la hodina și treaba lor.

Unul dintre străini, după ce schimbă o privire de zădărnicie cu cei trei, deschide o geantă și dă o mână de tipărituri bătrânului.

— Mulțumim. Nu știu citi, da’ știu feciorul și nora.

— Vezi să nu înveliți slănină în ele. E scris acolo lucru bun pentru plugar, spune unul care până acum abia de și-a deschis gura.

— Și la slănină vor fi bune mai târziu, că văd că nu-s scrise pe amândouă fețele.

Străinii pleacă repede, și trăsura, cu cai hodiniți, pornește în fugă, și îndată iese din sat, că ulița lui moș Gavril e chiar la marginea satului.

Nepoții, în vremea asta, au supt toate gogoroanele de zahăr, și acum li se-ncleie degetele.

— Ptii! Iată că apune soarele și încă n-am ațâțat focul, măi române, măi! Iute după găteje! Copiii aduc în tindă vreascuri, moșul face focul, pune ceaunul cu apă și se apucă să taie el buruienile pentru porci.

Știe că nu se mai poate încrede în nepoți.

Tot mereu, – când unul, când celălalt, când amândoi deodată, – aleargă la portiță, să vadă: nu vin muma și tata de la hotar?

Bătrânul se supără.

— Parcă vă trăbă țâță, așa sunteți de nerăbdători! Las’, că vin ei, când trăbă să vină, măi române, măi. Seara, după cină, când moșul și nepoții dorm de mult, bărbatul, cu țigara între degete, la lumina slabă a lămpii, se trudește să silabisească cu glas tare una din foile lăsate de străini:

— Tică-ticăloși de la gu-uu-vern duc ț-a-țara de rup, de râp, de râpă. P-ar-parti-parti-dul n-os-nos-nostru pri-pri-priepriete-nul po-poporu-lui.

— Da’ lasă-i în sărăcie, Gheorghe, și vino și te culcă. Nu vezi c-a răsărit găinușa? Și mâine iar plecăm cu noaptea-n cap.

Gheorghe împăturește foaia și o pune la grindă, aruncă și calcă mucul de țigară, stinge lampa din tindă și iese în pridvor. El cu nevastă-sa dorm afară, din primăvară.

Pe cer ard, albe, puzderie de stele. Din când în când, câte una alunecă din tărie și se cufundă în hău. Răcoarea se strecoară din necuprins și mângâie vietățile. Vitele rumegă în curte și uneori suflă greu, la vreo mișcare.

Pace și liniște adâncă scoboară peste sat și peste curtea lui moș Gavril. Pe adierile rare ale boarei, vine, din grădină, mireasma de verdeață și de porumb în pârgă. Uneori, se deslușește un oftat. Și nu poți desluși de oftează noaptea stăpână, sau pământul.