Oul

Sunt sigur că natura îl menise pe tata să fie un om vesel și bun. Până la treizeci și patru de ani a muncit ca argat la un anume Thomas Butterworth, a cărui fermă se afla lângă orășelul Bidwell, în Ohio. Pe atunci avea un cal al lui și sâmbăta seara se ducea cu căruța la oraș, să petreacă vreo câteva ceasuri în tovărășia altor argați. În oraș bea câteva pahare de bere și-și făcea veacul prin cârciuma lui Ben Head, plină sâmbăta seara de argații veniți de la ferme. Se cânta și se izbeau paharele de tejghea. La zece, tata se întorcea acasă pe un drum de țară pustiu, își adăpostea calul pentru noapte și se culca și el, pe deplin mulțumit de rostul lui în viață. Pe atunci nici nu-i trecea prin minte să încerce să se ridice în lume.

În primăvara celui de-al treizeci și cincilea an de viață, tata s-a însurat cu mama, pe atunci învățătoare la țară, iar primăvara următoare am venit eu pe lume, zvârcolindu-mă și țipând. Ceva s-a întâmplat cu cei doi oameni. Au devenit ambițioși. I-a cuprins patima americană de a se ridica în lume.

S-ar putea ca mama să fi fost de vină. Fiind învățătoare, citise fără îndoială cărți și reviste. Presupun că citise cum Garfield, Lincoln și alți americani se ridicaseră din sărăcie la faimă și măreție și, pe când stăteam culcat lângă ea, în zilele de lăuzie, o fi visat că într-o bună zi aveam să cârmuiesc oameni și orașe. În orice caz, l-a înduplecat pe tata să renunțe la slujba de argat, să-și vândă calul și să pornească o afacere pe cont propriu. Era o femeie înaltă și tăcută, cu nasul lung și ochii cenușii, neliniștiți. Pentru ea nu voia nimic. Când era vorba de tata și de mine, ambiția ei era fără leac.

Prima afacere în care s-au băgat cei doi oameni a ieșit prost. Au închiriat zece acri de pământ sărac și pietros pe drumul lui Griggs, la opt mile de Bidwell [1], și s-au apucat să crească găini. Acolo am crescut și acolo mi-am făcut primele impresii despre viață. De la bun început au fost impresii de dezastru și, dacă sunt și eu un om posomorât, înclinat să vadă partea întunecată a vieții, pun asta pe seama faptului că zilele copilăriei, care ar fi trebuit să-mi fie fericite și voioase, mi le-am petrecut la o fermă de găini.

Cine nu se pricepe la asemenea lucruri nici nu-și poate închipui câte nenorociri se pot abate asupra unui pui de găină. Iese din ou, trăiește câteva săptămâni ca o făptură mică și pufoasă, cum vezi în pozele de pe felicitările de Paște, apoi se dezgolește de ți-e mai mare groaza, mănâncă o mulțime de porumb și mălai cumpărate cu sudoarea frunții tatălui tău, face boli care se cheamă țâfnă, holeră și în alte feluri, stă și se uită cu ochi tâmpi la soare, cade bolnav și moare. Câteva găini și, din când în când, câte un cocoș, meniți să slujească tainicelor țeluri ale lui Dumnezeu, se zbat și ajung totuși la vârsta maturității. Găinile fac ouă, din care ies alți pui, și astfel cumplitul ciclu se închide. Totul e de o complexitate de necrezut. Cei mai mulți filosofi trebuie să fi crescut la ferme de găini. Îți pui atâtea speranțe într-un pui și ești atât de amarnic dezamăgit. Puișorii abia porniți pe drumul vieții par atât de isteți și de vioi, și de fapt sunt atât de cumplit de proști. Seamănă atât de bine cu oamenii, încât îți încurcă toate judecățile despre viață. Dacă nu-i omoară boala, așteaptă până când speranțele tale ajung în culmea lor, apoi se bagă sub roțile unei căruțe, ca să se întoarcă, striviți și morți, la făcătorul lor. Tinerețea le e năpădită de paraziți și trebuie să cheltuiești averi pe prafuri de leac. Mai târziu am văzut cum s-a înfiripat o întreagă literatură despre averile care se pot face crescând găini. Ea le e menită zeilor care tocmai au mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului. E o literatură plină de speranță și susține că niște oameni simpli și ambițioși, care au câteva găini, pot face lucruri mari. Nu vă lăsați amăgiți de ea. Nu pentru voi a fost scrisă. Duceți-vă să căutați aur pe dealurile înghețate ale Alaskăi, puneți-vă încrederea în cinstea unui politician, credeți, dacă vreți, că lumea se face pe zi ce trece mai bună și că binele va birui răul, dar nu citiți și nu dați crezare literaturii scrise despre găină. Nu pentru voi a fost scrisă.

Dar mă abat de la subiect. Povestirea mea nu se ocupă în primul rând de găină. Dacă o spun cum trebuie, în miezul ei va sta oul. Zece ani s-au luptat tata și mama să scoată un câștig din ferma noastră de găini, apoi au renunțat la lupta aceea și au început alta. S-au mutat în orașul Bidwell, Ohio, și s-au apucat să țină un restaurant. După zece ani de griji cu incubatoare din care nu ieșeau pui și cu ghemotoace de puf, mititele și, în felul lor, drăgălașe, care treceau la starea de puicuțe pe jumătate golașe și de acolo la cea de găini moarte, am lăsat totul baltă și, încărcându-ne lucrurile într-o căruță, am pornit pe drumul lui Griggs spre Bidwell, o mică caravană a speranței în căutarea unui loc nou de unde să ne începem urcușul în viață.

Trebuie să fi arătat jalnic, nu prea deosebiți, îmi închipui, de niște refugiați care fug de pe un câmp de luptă. Mama și cu mine mergeam pe jos. Căruța în care ne puseserăm lucrurile fusese împrumutată pentru o zi de la domnul Albert Griggs, un vecin. Pe laturi ieșeau picioarele unor scaune ieftine, iar în spatele mormanului de paturi, mese și lăzi cu ustensile de bucătărie se afla o cușcă cu găini vii; deasupra ei, căruciorul în care mă plimbaseră când eram mic. De ce ne țineam de căruciorul acela, nu știu. Era puțin probabil să se mai nască alți copii, iar roțile erau stricate. Oamenii care au puține lucruri se agață cu înverșunare de cele pe care le au. E unul dintre lucrurile care fac viața atât de descurajantă.

Tata stătea sus, în căruță. Era pe atunci un bărbat chel, de patruzeci și cinci de ani, cam grăsuț, și traiul îndelungat alături de mama și de găini îl făcuse să fie mereu tăcut și descurajat. În toți cei zece ani petrecuți la ferma de găini muncise cu ziua la fermele vecine, iar cei mai mulți bani câștigați se duseseră pe leacuri pentru bolile găinilor, pe „Minunea Albă a lui Wilmer împotriva holerei” ori pe „Sporitorul de ouă al profesorului Bidlow” sau pe alte preparate ale căror reclame le găsea mama în revistele pentru crescătorii de păsări. Tata mai avea două petice de păr, chiar deasupra urechilor. Îmi amintesc că, în copilărie, stăteam și mă uitam la el când adormea pe un scaun în fața sobei, duminica după-amiază, iarna. Pe atunci începusem deja să citesc cărți și să am închipuirile mele, iar cărarea cheală care-i trecea peste creștet mi se părea un fel de drum larg, cum ar fi putut croi Cezar ca să-și ducă legiunile afară din Roma, spre minunile unei lumi necunoscute. Smocurile de păr de deasupra urechilor tatei mi se păreau niște păduri. Cădeam într-o stare între somn și veghe și visam că sunt o făptură mititică, mergând pe drumul acela spre un ținut frumos și îndepărtat, unde nu existau ferme de găini și unde viața era o fericire fără ouă.

S-ar putea scrie o carte despre fuga noastră de la ferma de găini la oraș. Mama și cu mine am mers pe jos toate cele opt mile: ea, ca să fie sigură că nu cade nimic din căruță, eu, ca să văd minunile lumii. Pe capră, lângă tata, se afla comoara lui cea mai de preț. Am să vă povestesc despre ea.

La o fermă de găini unde ies din ouă sute și chiar mii de pui se întâmplă uneori lucruri uimitoare. Din ouă se nasc pocitanii, la fel ca din oameni. Întâmplarea nu e prea deasă, poate o dată la o mie de nașteri. Se naște, vedeți dumneavoastră, câte un pui cu patru picioare, cu două perechi de aripi, cu două capete sau mai știu eu cum. Făpturile acestea nu trăiesc. Se întorc repede în mâna făcătorului lor, care a tremurat o clipă. Faptul că bietele făpturi nu puteau trăi era pentru tata una dintre tragediile vieții. Avea el o idee că, dacă ar putea crește până la vârsta de găină ori de cocoș o găină cu cinci picioare sau un cocoș cu două capete, s-ar îmbogăți. Visa să plimbe minunăția pe la târgurile din comitate și să facă avere arătând-o celorlalți argați.

În orice caz, a păstrat toate micile monstruozități care se născuseră la ferma noastră de găini. Le ținea în alcool, pe fiecare într-o sticlă a ei. Sticlele le pusese cu grijă într-o ladă, iar pe drumul spre oraș lada stătea pe capra căruței, lângă el. Cu o mână mâna caii, cu cealaltă se ținea de ladă. Când am ajuns la destinație, lada a fost dată jos numaidecât și sticlele scoase din ea. Cât am ținut restaurantul în orașul Bidwell, Ohio, pocitaniile, în sticluțele lor, au stat pe un raft în spatele tejghelei. Mama mai protesta uneori, dar când era vorba de comoara lui, tata era de neclintit. Pocitaniile, spunea el, aveau valoare. Oamenilor, zicea, le plăcea să se uite la lucruri ciudate și nemaipomenite.

Am spus că ne-am apucat să ținem un restaurant în orașul Bidwell, Ohio? Am exagerat puțin. Orașul propriu-zis se afla la poalele unui deal scund, pe malul unui râu mic. Calea ferată nu trecea prin oraș, iar gara era la o milă mai la nord, într-un loc numit Pickleville. Lângă gară fuseseră o fabrică de cidru și una de murături, dar amândouă se închiseseră înainte să venim noi. Dimineața și seara, de la hotelul de pe strada principală din Bidwell coborau spre gară omnibuze, pe șoseaua lui Turner. Ideea să mergem în locul acela dosnic ca să ne apucăm să ținem un restaurant fusese a mamei. A vorbit despre asta un an, apoi într-o zi s-a dus și a închiriat clădirea unui magazin gol, chiar în fața gării. După socoteala ei, restaurantul avea să aducă bani. Comis-voiajorii, zicea, aveau să tot aștepte pe-acolo trenurile cu care să plece din oraș, iar orășenii urmau să vină la gară ca să aștepte trenurile care soseau. Aveau să intre în restaurant, să cumpere felii de plăcintă și să bea cafea. Acum, că sunt mai mare, știu că mai avea un motiv să se mute acolo. Își făcea planuri mari pentru mine. Voia să mă ridic în lume, să învăț la o școală din oraș și să ajung un om de la oraș.

La Pickleville, tata și mama au muncit din greu, așa cum munciseră dintotdeauna. Mai întâi trebuia să amenajăm localul ca să poată fi restaurant. Asta a luat o lună. Tata a făcut un raft pe care a pus cutii de conserve de legume. A pictat o firmă pe care și-a scris numele cu litere mari, roșii. Sub nume stătea porunca răspicată „MÂNCAȚI AICI”, căreia atât de rar i se dădea ascultare. Am cumpărat o vitrină și am umplut-o cu trabucuri și tutun. Mama a frecat podeaua și pereții încăperii. Eu mergeam la școală în oraș și mă bucuram că scăpasem de fermă și de tovărășia găinilor descurajate și triste. Totuși, prea vesel nu eram. Seara mă întorceam de la școală pe șoseaua lui Turner și-mi aminteam de copiii pe care-i văzusem jucându-se în curtea școlii din oraș. Un cârd de fetițe țopăiseră cântând. Am încercat și eu. Mergeam pe drumul înghețat, sărind solemn într-un picior. „Hop, hop, hop, la frizer fac stop!”, cântam cu glas pițigăiat. [2] Apoi mă opream și priveam nesigur în jur. Mi-era teamă să nu mă vadă cineva în veselia mea. Pesemne mi se părea că fac un lucru pe care n-ar trebui să-l facă unul care, ca mine, crescuse la o fermă de găini unde moartea venea în vizită în fiecare zi.

Mama a hotărât ca restaurantul nostru să rămână deschis și noaptea. La zece seara trecea prin fața ușii noastre un tren de călători care mergea spre nord, urmat de un marfar local. Ceferiștii de pe marfar aveau de făcut manevre la Pickleville, iar după ce-și terminau treaba veneau la restaurantul nostru să bea cafea fierbinte și să mănânce. Uneori, câte unul comanda un ou ochi. Dimineața la patru se întorceau, mergând spre nord, și ne călcau iar pragul. Începuse să se înfiripe puțină clientelă. Mama dormea noaptea, iar ziua avea grijă de restaurant și le dădea de mâncare abonaților noștri la masă, în timp ce tata dormea. Dormea în același pat în care dormise mama noaptea, iar eu plecam la Bidwell, la școală. În nopțile lungi, pe când mama și cu mine dormeam, tata gătea carnea pentru sandvișurile pe care abonații noștri urmau să le ia în coșurile cu mâncarea de prânz. Atunci i-a venit o idee despre cum să se ridice în lume. L-a cuprins spiritul american. A devenit și el ambițios.

În nopțile lungi, când n-avea mare lucru de făcut, tata avea timp să se gândească. Asta i-a fost pieirea. A hotărât că până atunci nu izbutise în viață fiindcă nu fusese destul de vesel și că de-acum înainte avea să privească viața cu voie bună. Dis-de-dimineață venea sus și se băga în pat lângă mama. Ea se trezea și stăteau de vorbă. Eu îi ascultam din patul meu din colț.

După ideea tatei, și el, și mama trebuiau să încerce să-i distreze pe oamenii care veneau să mănânce în restaurantul nostru. Nu-mi mai amintesc acum vorbele lui, dar lăsa impresia unui om pe cale să devină, într-un fel nelămurit, un soi de artist de varietăți. Când veneau oameni la noi, mai ales tineri din Bidwell, ceea ce se întâmpla foarte rar, trebuia să se închege conversații vioaie și hazlii. Din vorbele tatei am înțeles că ținta era să facă întrucâtva pe hangiul cel vesel. Mama trebuie să se fi îndoit de la început, dar n-a spus nimic care să-l descurajeze. Tata își închipuia că în piepturile tinerilor din Bidwell avea să se aprindă o patimă pentru tovărășia lui și a mamei. Seara, cete vesele și fericite aveau să vină cântând pe șoseaua lui Turner. Aveau să dea năvală în localul nostru cu chiote de bucurie și hohote de râs. Avea să fie cântec și petrecere. Nu vreau să se creadă că tata vorbea atât de pe larg despre toate astea. Era, cum am spus, un om puțin vorbăreț. „Vor și ei un loc unde să se ducă. Îți spun eu, vor un loc unde să se ducă”, repeta întruna. Mai departe de-atât n-a ajuns. Restul l-a adăugat închipuirea mea.

Două sau trei săptămâni, ideea aceasta a tatei ne-a cotropit casa. Nu vorbeam mult, dar în viața de fiecare zi ne străduiam din răsputeri să înlocuim mutrele posomorâte cu zâmbete. Mama le zâmbea abonaților, iar eu, molipsindu-mă, îi zâmbeam pisicii noastre. Tata ajunsese puțin înfrigurat de dorința de a fi pe plac. Fără îndoială, pe undeva prin el se ascundea o fărâmă de suflet de saltimbanc. Nu-și risipea prea mult muniția cu ceferiștii pe care-i servea noaptea, ci părea să aștepte să intre un tânăr ori o tânără din Bidwell, ca să arate ce putea. Pe tejgheaua restaurantului se afla un coș de sârmă, mereu plin cu ouă, și trebuie să-l fi avut sub ochi când i s-a născut în minte ideea de a-i distra pe oameni. Era ceva prenatal în felul în care ouăle rămâneau legate de creșterea ideii lui. În orice caz, un ou i-a năruit noul avânt în viață. Într-o noapte, târziu, m-a trezit un răcnet de furie ieșit din gâtlejul tatei. Mama și cu mine ne-am ridicat în capul oaselor. Cu mâini tremurătoare, ea a aprins lampa de pe măsuța de la căpătâi. Jos, ușa de la intrarea în restaurant s-a închis cu o bubuitură, iar după câteva minute tata a urcat scările cu pași apăsați. Ținea un ou în mână, și mâna îi tremura ca de friguri. În ochi avea o lucire aproape nebunească. Stătea și ne privea crunt, iar eu eram sigur că avea de gând să arunce cu oul fie în mama, fie în mine. Apoi l-a așezat cu grijă pe masă, lângă lampă, și a căzut în genunchi lângă patul mamei. A început să plângă ca un băiețaș, iar eu, copleșit de durerea lui, am plâns odată cu el. Amândoi umpleam cămăruța de sus cu vaietele noastre. E ridicol, dar din întregul tablou pe care-l alcătuiam nu-mi amintesc decât mâna mamei mângâind fără încetare cărarea cheală de pe creștetul lui. Am uitat ce i-a spus mama și cum l-a făcut să-i povestească ce se întâmplase jos. Mi s-a șters din minte și explicația lui. Nu-mi amintesc decât durerea și spaima mea și cărarea lucioasă de pe capul tatei, strălucind în lumina lămpii, în timp ce el stătea în genunchi lângă pat.

Cât despre ce s-a întâmplat jos. Dintr-o pricină de neînțeles, știu povestea la fel de bine de parcă aș fi fost martor la înfrângerea tatei. Cu timpul, omul ajunge să știe multe lucruri de neînțeles. În seara aceea, tânărul Joe Kane, fiul unui negustor din Bidwell, venise la Pickleville să-și întâmpine tatăl, care trebuia să sosească dinspre sud cu trenul de zece seara. Trenul avea trei ore întârziere și Joe a intrat la noi, să-și omoare timpul până venea. Marfarul local a sosit și ceferiștilor li s-a dat de mâncare. Joe a rămas singur în restaurant cu tata.

Încă din clipa în care a intrat la noi, purtarea tatei trebuie să-l fi nedumerit pe tânărul din Bidwell. Își închipuia că tata era supărat pe el fiindcă pierdea vremea pe-acolo. A băgat de seamă că prezența lui părea să-l tulbure pe stăpânul restaurantului și s-a gândit să iasă. Dar începuse să plouă și nu-i surâdea drumul lung până în oraș și înapoi. A cumpărat un trabuc de cinci cenți și a cerut o ceașcă de cafea. Avea un ziar în buzunar; l-a scos și a început să citească.

— Aștept trenul de seară. Are întârziere, a spus pe un ton de scuză.

Multă vreme, tata, pe care Joe Kane nu-l mai văzuse niciodată, a stat uitându-se în tăcere la musafirul lui. Fără îndoială că-l apucase tracul. Cum se întâmplă atât de des în viață, se gândise atât de mult și de atâtea ori la împrejurarea în care se afla acum, încât, ajuns în fața ei, era cam nervos.

Mai întâi, nu știa ce să facă cu mâinile. A întins una, agitat, peste tejghea și i-a strâns mâna lui Joe Kane.

— Ce mai faci? a spus.

Joe Kane a lăsat ziarul și s-a uitat țintă la el. Privirea tatei a căzut pe coșul cu ouă de pe tejghea și a început să vorbească.

— Ei, a început șovăind, ei, ai auzit de Cristofor Columb, nu?

Părea supărat.

— Cristofor Columb ăla era un șarlatan, a declarat apăsat. Zicea că face un ou să stea în picioare. Zicea, cum să nu, și pe urmă s-a apucat și i-a spart capătul.

Musafirului i se părea că tata își ieșise din fire din pricina fățărniciei lui Cristofor Columb. Bombănea și înjura. Spunea că nu era drept să-i înveți pe copii că Cristofor Columb fusese un om mare, când, la urma urmei, trișase în clipa hotărâtoare. Se lăudase că avea să facă un ou să stea în picioare, iar când fusese pus să dovedească, umblase cu șiretlicuri. Tot bombănind împotriva lui Columb, tata a luat un ou din coșul de pe tejghea și a început să se plimbe încoace și încolo. Rostogolea oul între palme. Zâmbea cu bunăvoință. A început să îngaime ceva despre efectul pe care-l avea asupra unui ou electricitatea ieșită din corpul omenesc. A declarat că putea face oul să stea în picioare fără să-i spargă coaja, doar rostogolindu-l între mâini. A explicat că prin căldura mâinilor lui și prin mișcarea ușoară de rostogolire se crea un nou centru de greutate, iar Joe Kane s-a arătat oarecum interesat.

— Mi-au trecut prin mâini mii de ouă, a spus tata. Nimeni nu știe mai multe despre ouă decât mine.

A pus oul în picioare pe tejghea și oul a căzut pe o parte. A încercat scamatoria iar și iar, de fiecare dată rostogolind oul între palme și repetând vorbele despre minunile electricității și legile gravitației. Când, după o jumătate de oră de strădanie, a izbutit să facă oul să stea o clipă în picioare, a ridicat privirea și a văzut că musafirul lui nu se mai uita. Până să-i atragă lui Joe Kane atenția că izbutise, oul se rostogolise din nou și zăcea pe o parte.

Aprins de patima saltimbancului și totodată destul de descumpănit de eșecul primei încercări, tata a luat acum de pe raft sticlele cu păsările monstruoase și a început să i le arate musafirului.

— Cum ți-ar plăcea să ai șapte picioare și două capete, ca dumnealui? l-a întrebat, arătându-i cea mai de seamă dintre comorile sale.

Un zâmbet vesel îi juca pe față. S-a întins peste tejghea și a încercat să-l bată pe Joe Kane pe umăr, așa cum îi văzuse făcând pe bărbații din cârciuma lui Ben Head pe vremea când era un argat tânăr și venea cu căruța la oraș sâmbăta seara. Vederea trupului îngrozitor de diform al păsării care plutea în alcoolul din sticlă i-a făcut puțină greață musafirului și acesta s-a ridicat să plece. Ieșind de după tejghea, tata l-a prins de braț pe tânăr și l-a dus înapoi la locul lui. S-a cam înfuriat și, pentru o clipă, a trebuit să întoarcă fața și să se silească să zâmbească. Apoi a pus sticlele înapoi pe raft. Într-o izbucnire de generozitate, aproape că l-a silit pe Joe Kane să mai ia o ceașcă de cafea și încă un trabuc pe socoteala lui. A luat apoi o cratiță și, umplând-o cu oțet dintr-un ulcior de sub tejghea, a anunțat că urma să facă o altă scamatorie.

— O să încălzesc oul ăsta în cratița cu oțet, a spus. Pe urmă o să-l trec prin gâtul unei sticle fără să-i sparg coaja. Când o să fie în sticlă, oul o să-și ia la loc forma obișnuită și coaja o să se întărească iar. Apoi o să-ți dau ție sticla cu oul. Poți s-o iei cu tine oriunde te duci. Oamenii o să vrea să știe cum ai băgat oul în sticlă. Să nu le spui. Lasă-i să-și bată capul. Așa te distrezi cu scamatoria asta.

Tata i-a zâmbit cu gura până la urechi și i-a făcut cu ochiul musafirului. Joe Kane a ajuns la concluzia că omul din fața lui era cam țicnit, dar inofensiv. A băut cafeaua cu care fusese cinstit și s-a apucat iar să-și citească ziarul. După ce a încălzit oul în oțet, tata l-a dus cu o lingură pe tejghea, apoi s-a dus într-o odaie din spate și a adus o sticlă goală. Era supărat că musafirul nu se uita la el când își începea scamatoria, dar tot s-a apucat cu voie bună de treabă. Multă vreme s-a căznit să treacă oul prin gâtul sticlei. A pus cratița cu oțet înapoi pe plită, ca să încălzească iar oul, apoi l-a luat în mână și și-a ars degetele. După o a doua baie în oțetul fierbinte, coaja oului se muiase puțin, dar nu îndeajuns pentru ce voia el. S-a trudit și iar s-a trudit, și l-a cuprins o înverșunare deznădăjduită. Când i s-a părut că, în sfârșit, scamatoria era gata să izbutească, trenul întârziat a intrat în gară și Joe Kane s-a îndreptat nepăsător spre ușă, să plece. Tata a făcut o ultimă sforțare disperată ca să învingă oul și să-l facă să săvârșească lucrul care avea să-i aducă faima unui om priceput să-i distreze pe clienții restaurantului său. A chinuit oul. A încercat să se poarte ceva mai brutal cu el. A înjurat și sudoarea i-a răsărit pe frunte. Oul i s-a spart sub mână. Când conținutul i-a țâșnit pe haine, Joe Kane, care se oprise în ușă, s-a întors și a râs.

Din gâtlejul tatei s-a ridicat un răcnet de furie. A început să țopăie și să urle un șir de vorbe nearticulate. A înșfăcat alt ou din coșul de pe tejghea și l-a aruncat. Oul a trecut la un fir de păr de capul tânărului, care s-a ferit și a scăpat pe ușă afară.

Tata a urcat la mama și la mine cu un ou în mână. Nu știu ce avea de gând să facă. Îmi închipui că-i trecuse prin cap să-l distrugă, să distrugă toate ouăle, și că voia să ne lase pe mama și pe mine să vedem cum începe. Dar când a ajuns în fața mamei, ceva s-a petrecut în el. A pus oul cu grijă pe masă și a căzut în genunchi lângă pat, așa cum am povestit deja. Mai târziu a hotărât să închidă restaurantul pentru noaptea aceea, să urce și să se bage în pat. Când a făcut asta, a stins lumina și, după multă vorbă mormăită, și el, și mama au adormit. Presupun că am adormit și eu, dar somnul mi-a fost tulburat.

M-am trezit în zori și m-am uitat îndelung la oul de pe masă. Mă întrebam de ce trebuiau să existe ouă și de ce din ou ieșea găina care făcea iar oul. Întrebarea mi-a intrat în sânge. A rămas acolo, îmi închipui, fiindcă sunt fiul tatălui meu. În orice caz, problema rămâne nedezlegată în mintea mea. Iar asta, trag eu încheierea, nu e decât încă o dovadă a triumfului deplin și definitiv al oului, cel puțin în ce privește familia mea.

NOTE

[1] Zece acri înseamnă aproximativ patru hectare, iar opt mile, aproximativ treisprezece kilometri. O milă are circa 1,6 kilometri.

[2] În original: „Hippity Hop To The Barber Shop”, vers de joacă bazat pe ritm și rimă, redat aici printr-o adaptare în română.

NOTĂ ASUPRA TEXTULUI

Traducerea a fost realizată după fișierul furnizat și confruntată cu textul publicat de Library of America în „Sherwood Anderson: Collected Stories” (2012), pp. 230–240. Au fost păstrate formulările neobișnuite confirmate de această ediție, inclusiv „zeii” care au mâncat din pomul cunoașterii și cele două indicații ale deplasării trenurilor spre nord; nu s-au introdus corecturi conjecturale. Repetițiile și schimbările dintre perspectiva copilului și comentariul naratorului adult au fost păstrate.

Sursa consultată: https://loa-shared.s3.amazonaws.com/static/pdf/Anderson_The_Egg.pdf