O Întâmplare La Podul De Peste Owl Creek

I

Un bărbat stătea pe un pod de cale ferată din nordul Alabamei și privea apa iute, la douăzeci de picioare mai jos. [1] Avea mâinile la spate, încheieturile legate cu o sfoară. O frânghie îi înconjura strâns gâtul. Era prinsă de o grindă zdravănă deasupra capului, iar partea slobodă îi atârna până la genunchi. Câteva scânduri nefixate, așezate pe traversele care susțineau șinele, îi slujeau drept sprijin lui și călăilor săi: doi soldați de rând din armata federală, conduși de un sergent care, în viața civilă, poate că fusese ajutor de șerif. La mică depărtare, pe aceeași platformă improvizată, stătea un ofițer în uniforma gradului său, înarmat. Era căpitan. La fiecare capăt al podului, câte o santinelă își ținea pușca în poziția numită „arma sprijinită”, adică vertical, în fața umărului stâng, cu cocoșul rezemat pe antebrațul pus de-a curmezișul pieptului: o poziție ceremonioasă și nefirească, ce impunea trupului o ținută dreaptă. Nu părea să intre în îndatoririle acestor doi oameni să știe ce se întâmpla la mijlocul podului; ei doar închideau cele două capete ale podinei de scânduri care-l străbătea.

Dincolo de una dintre santinele nu se vedea nimeni; calea ferată intra drept în pădure vreo sută de iarzi, apoi cotea și se pierdea din ochi. Fără îndoială că mai departe se afla un avanpost. Celălalt mal era descoperit: o pantă domoală, în vârful căreia se ridica o palisadă din trunchiuri de copaci înfipte vertical, cu deschideri pentru puști și o singură ambrazură prin care ieșea gura unui tun de alamă ce ținea podul sub bătaie. La jumătatea pantei dintre pod și fort se aflau spectatorii: o singură companie de infanterie, aliniată în poziția de „repaus de paradă”, cu paturile puștilor pe pământ, țevile înclinate ușor înapoi spre umărul drept, mâinile încrucișate pe uluc. Un locotenent stătea în dreapta șirului, cu vârful săbiei pe pământ și mâna stângă rezemată pe cea dreaptă. În afara grupului de patru de la mijlocul podului, nu se mișca nimeni. Compania, întoarsă spre pod, privea împietrită, nemișcată. Santinelele, cu fața spre maluri, ar fi putut fi niște statui puse să împodobească podul. Căpitanul stătea cu brațele încrucișate, tăcut, urmărind lucrul subordonaților săi, fără să facă vreun semn. Moartea e un demnitar care, atunci când i se anunță sosirea, trebuie primit cu manifestări ceremonioase de respect, chiar și de cei care-l cunosc cel mai bine. În codul etichetei militare, tăcerea și încremenirea sunt forme de deferență.

Bărbatul care tocmai era spânzurat părea să aibă vreo treizeci și cinci de ani. Era civil, dacă te puteai lua după îmbrăcăminte, care era aceea a unui proprietar de plantație. Avea trăsături frumoase: nas drept, gură fermă, frunte lată, de pe care părul lung și închis la culoare era pieptănat drept spre spate, căzând pe după urechi până la gulerul redingotei bine croite pe trup. Purta mustață și barbă ascuțită, dar n-avea favoriți; ochii mari, cenușiu-închis, aveau o expresie blajină pe care cu greu te-ai fi așteptat s-o vezi la un om cu gâtul în cânepă. Era limpede că nu aveai de-a face cu un asasin de rând. Codul militar, larg în vederi, prevede spânzurarea multor soiuri de oameni, iar gentlemenii nu sunt excluși.

Odată pregătirile încheiate, cei doi soldați se dădură la o parte și fiecare trase deoparte scândura pe care stătuse. Sergentul se întoarse spre căpitan, salută și se așeză chiar în spatele lui; ofițerul făcu, la rândul său, un pas în lături. După aceste mișcări, osânditul și sergentul rămaseră la cele două capete ale aceleiași scânduri, întinse peste trei dintre traversele podului. Capătul pe care stătea civilul ajungea aproape, dar nu chiar, până la o a patra. Până atunci, scândura fusese ținută pe loc de greutatea căpitanului; acum o ținea greutatea sergentului. La un semn al celui dintâi, cel de-al doilea avea să se dea la o parte, scândura avea să se încline, iar osânditul să cadă între două traverse. Dispozitivul i se părea simplu și eficace. Fața nu-i fusese acoperită, nici ochii legați. Își privi o clipă „sprijinul nestatornic” [2], apoi își lăsă ochii să rătăcească spre apa învolburată care gonea nebunește pe sub picioarele lui. O bucată de lemn ce sălta pe apă îi atrase atenția și o urmări cu privirea în josul curentului. Ce încet părea să se miște! Ce apă leneșă!

Închise ochii ca să-și adune ultimele gânduri asupra soției și copiilor. Apa aurită de soarele dimineții, pâclele care zăceau sub maluri ceva mai în aval, fortul, soldații, bucata de lemn, toate îi abătuseră gândul. Acum însă simțea o nouă tulburare. Prin gândul la cei dragi răzbătea un sunet pe care nu-l putea nici ignora, nici înțelege: o lovitură metalică, ascuțită și distinctă, ca izbitura ciocanului unui fierar pe nicovală; avea aceeași rezonanță. Se întrebă ce putea fi și dacă venea de la o depărtare nemăsurată ori de aproape; părea și una, și alta. Se repeta regulat, dar rar, ca dangătul unui clopot de moarte. Aștepta fiecare bătaie cu nerăbdare și, nu știa de ce, cu teamă. Răstimpurile de tăcere se lungeau treptat; întârzierile ajungeau să-l scoată din minți. Cu cât sunetele se răreau, cu atât creșteau în tărie și ascuțime. Îl dureau în ureche ca împunsătura unui cuțit; se temea că va țipa. Ceea ce auzea era ticăitul ceasului său.

Deschise ochii și văzu din nou apa de sub el. „Dacă mi-aș putea elibera mâinile, își spuse, aș putea să-mi scot lațul și să sar în apă. Cufundându-mă, m-aș feri de gloanțe și, înotând din răsputeri, aș ajunge la mal, aș lua-o prin pădure și aș scăpa acasă. Casa mea, slavă Domnului, e încă dincolo de liniile lor; soția și micuții mei sunt încă mai departe decât a ajuns năvălitorul.”

În timp ce gândurile acestea, pe care aici trebuie să le așternem în cuvinte, mai curând străfulgerau prin mintea osânditului decât prindeau formă în ea, căpitanul îi făcu sergentului un semn din cap. Sergentul se dădu la o parte.

II

Peyton Farquhar era un proprietar de plantație înstărit, dintr-o familie veche și foarte respectată din Alabama. Fiind stăpân de sclavi și, ca alți stăpâni de sclavi, om politic, era în chip firesc un secesionist din prima clipă și un adept înflăcărat al cauzei Sudului. Împrejurări constrângătoare, pe care nu e nevoie să le povestim aici, îl împiedicaseră să se înroleze în viteaza armată care dusese campaniile dezastruoase încheiate cu pierderea orașului Corinth [3], iar el se frământa sub această opreliște lipsită de glorie, tânjind să-și poată descătușa energiile, să cunoască viața mai plină a soldatului, să aibă un prilej de a se distinge. Prilejul acela avea să vină, simțea el, așa cum vine pentru toți în vreme de război. Până atunci făcea ce putea. Nicio slujbă nu era prea umilă ca s-o îndeplinească în sprijinul Sudului, nicio aventură prea primejdioasă ca s-o încerce, dacă se potrivea cu firea unui civil care, în adâncul sufletului, era soldat și care, cu bună-credință și fără prea multe rezerve, încuviința cel puțin o parte din fățiș ticăloasa zicală că în dragoste și în război totul e îngăduit.

Într-o seară, pe când Farquhar și soția lui ședeau pe o bancă rustică lângă intrarea pe proprietate, un soldat îmbrăcat în cenușiu veni călare până la poartă și ceru apă de băut. Doamna Farquhar fu mai mult decât bucuroasă să-l slujească cu propriile-i mâini albe. În vreme ce ea aducea apa, soțul se apropie de călărețul prăfuit și ceru cu nerăbdare vești de pe front.

— Yankeii repară căile ferate, spuse omul, și se pregătesc să înainteze din nou. Au ajuns la podul de peste Owl Creek, l-au pus în stare bună și au ridicat o palisadă pe malul de nord. Comandantul a dat un ordin, afișat peste tot, că orice civil prins umblând la calea ferată, la podurile, tunelurile ori trenurile ei va fi spânzurat fără alte formalități. Am văzut ordinul.

— Cât e până la podul de peste Owl Creek? întrebă Farquhar.

— Vreo treizeci de mile.

— Nu sunt trupe pe malul acesta?

— Doar un pichet la o jumătate de milă de pod, pe calea ferată, și o singură santinelă la capătul acesta al podului.

— Să presupunem că un om, un civil care studiază problema spânzurării, ar izbuti să treacă de pichet și poate să biruie santinela, spuse Farquhar zâmbind; ce-ar putea face?

Soldatul chibzui.

— Am fost acolo acum o lună, răspunse. Am văzut că viitura de iarna trecută îngrămădise o mulțime de lemne plutitoare lângă pilonul de lemn de la capătul acesta al podului. Acum sunt uscate și ar arde ca niște câlți.

Doamna adusese între timp apa, pe care soldatul o bău. Îi mulțumi ceremonios, se înclină în fața soțului ei și plecă. O oră mai târziu, după căderea nopții, trecu din nou pe lângă plantație, îndreptându-se spre nord, în direcția din care venise. Era un cercetaș al armatei federale.

III

În timp ce Peyton Farquhar cădea drept în jos prin deschizătura podului, își pierdu cunoștința și fu ca un om deja mort. Din starea aceasta îl trezi, după veacuri, i se păru lui, durerea ascuțită a unei strânsori la gât, urmată de senzația de sufocare. Chinuri pătrunzătoare, sfâșietoare, păreau să-i străbată de la gât în jos fiecare fibră a trupului și a membrelor. Durerile acestea păreau să fulgere de-a lungul unor ramificații precis desenate și să pulseze cu o repeziciune de neînchipuit. Erau ca niște șuvoaie de foc care pulsau, încingându-l până la o căldură de nesuportat. Cât despre cap, nu simțea decât o umflare lăuntrică, o congestie. Niciun gând nu însoțea aceste senzații. Partea cugetătoare a ființei lui se ștersese deja; nu mai putea decât să simtă, iar simțirea era chin. Își dădea seama că se mișcă. Înconjurat de un nor luminos, al cărui miez de foc era acum, fără substanță materială, se legăna în arce de oscilație de neînchipuit, ca un pendul uriaș. Apoi, dintr-odată, cu o bruschețe cumplită, lumina din jurul lui țâșni în sus cu un pleoscăit răsunător; un vuiet înfricoșător îi umplu urechile și totul fu rece și întunecat. Puterea de a gândi îi reveni; știu că frânghia se rupsese și căzuse în apă. Sufocarea nu spori; lațul din jurul gâtului îl sugruma deja și nu lăsa apa să-i intre în plămâni. Să mori spânzurat pe fundul unui râu! Ideea i se păru caraghioasă. Deschise ochii în întuneric și zări deasupra lui o licărire, dar cât de departe, cât de neatins! Încă se scufunda, căci lumina pălea tot mai mult, până nu mai rămase decât o sclipire abia deslușită. Apoi începu să crească și să se însuflețească, iar el înțelese că urca spre suprafață; înțelese fără bucurie, fiindcă acum se simțea foarte bine. „Să fii spânzurat și înecat, își spuse, nu-i chiar atât de rău; dar nu vreau să fiu împușcat. Nu, n-am să fiu împușcat; n-ar fi drept.”

Nu-și dădea seama că face vreun efort, dar o durere ascuțită în încheietură îl înștiință că încerca să-și elibereze mâinile. Își îndreptă atenția spre lupta aceasta așa cum un gură-cască ar urmări isprava unui jongler, fără să-i pese de deznodământ. Ce strădanie splendidă! Ce putere măreață, ce putere supraomenească! Ah, asta da încercare! Bravo! Sfoara căzu; brațele i se desfăcură și plutiră în sus, mâinile se deslușeau vag de o parte și de alta, în lumina tot mai puternică. Le urmări cu un interes nou, în timp ce mai întâi una, apoi cealaltă se năpustiră asupra lațului de la gât. Îl smulseră și-l împinseră cu furie în lături, iar unduirile lui semănau cu ale unui șarpe de apă. „Puneți-l la loc, puneți-l la loc!” I se păru că le strigă mâinilor aceste cuvinte, căci desfacerea lațului fusese urmată de cea mai cumplită durere pe care o simțise până atunci. Îl durea gâtul îngrozitor; creierul îi ardea; inima, care până atunci abia mai zvâcnise, făcu un salt uriaș, încercând să-i iasă pe gură. Tot trupul îi era zguduit și răsucit de un chin de nesuportat! Dar mâinile neascultătoare nu luară în seamă porunca. Băteau apa cu putere, în lovituri repezi îndreptate în jos, silindu-l să iasă la suprafață. Își simți capul ieșind din apă; lumina soarelui îl orbi; pieptul i se lărgi convulsiv și, într-un chin suprem, culme a tuturor celorlalte, plămânii sorbiră o mare înghițitură de aer, pe care o dădu îndată afară într-un țipăt!

Acum își recăpătase pe deplin simțurile. Erau, într-adevăr, nefiresc de ascuțite și de treze. Ceva din cumplita tulburare a organismului le înălțase și le rafinase într-atât, încât înregistrau lucruri niciodată percepute până atunci. Simțea micile valuri pe față și auzea sunetul fiecăruia când îl atingea. Privi pădurea de pe mal și văzu fiecare copac în parte, frunzele și nervurile fiecărei frunze; văzu până și insectele de pe ele: lăcustele, muștele cu trupuri strălucitoare, păianjenii cenușii întinzându-și pânzele din rămurică în rămurică. Desluși culorile prismei în fiecare picătură de rouă de pe un milion de fire de iarbă. Zumzetul musculițelor ce dansau deasupra vârtejurilor apei, bătaia aripilor de libelulă, mișcarea picioarelor păianjenilor de apă, ca niște vâsle care și-ar fi ridicat barca, toate alcătuiau o muzică pe care o auzea. Un pește lunecă pe sub ochii lui și el auzi fâșâitul trupului despicând apa.

Ieșise la suprafață cu fața în aval; după o clipă, lumea văzută păru să se rotească încet în jurul lui, ca în jurul unui ax, și văzu podul, fortul, soldații de pe pod, căpitanul, sergentul, pe cei doi soldați de rând, călăii săi. Siluetele li se decupau pe cerul albastru. Strigau și gesticulau, arătând spre el. Căpitanul își scosese pistolul, dar nu trăgea; ceilalți erau neînarmați. Mișcările lor erau grotești și cumplite, făpturile lor, uriașe.

Deodată auzi o detunătură ascuțită și ceva izbi apa cu putere, la numai câțiva țoli de capul lui, stropindu-i fața. Auzi a doua detunătură și văzu una dintre santinele cu pușca la umăr, un nor ușor de fum albăstrui ridicându-se de la gura țevii. Omul din apă văzu ochiul omului de pe pod ațintit într-al său prin cătarea puștii. Băgă de seamă că era un ochi cenușiu și-și aminti că citise că ochii cenușii au vederea cea mai ageră și că toți trăgătorii vestiți îi au așa. Cu toate acestea, cel de față nu-l nimerise.

Un vârtej potrivnic curentului îl prinsese pe Farquhar și-l întorsese pe jumătate; privea iar pădurea de pe malul opus fortului. Din spate îi răsună acum o voce limpede și înaltă, într-o cadență monotonă, cântată; trecu peste apă cu o claritate care străpungea și supunea toate celelalte sunete, chiar și bătaia micilor valuri în urechi. Deși nu era soldat, umblase destul prin tabere ca să cunoască înțelesul cumplit al acelei cântări cumpănite, tărăgănate, suflate apăsat: locotenentul de pe mal își lua partea la treaba dimineții. Cu câtă răceală și neîndurare, cu ce intonație egală și calmă, prevestind și impunând liniștea în oameni, la ce răstimpuri precis măsurate cădeau vorbele acelea crude:

— Companie, atențiune!... La umăr, arma!... Pregătiți!... Ochiți!... Foc!

Farquhar se cufundă, se cufundă cât putu de adânc. Apa îi vuia în urechi ca glasul Niagarei, dar tot auzi tunetul înăbușit al salvei și, urcând din nou spre suprafață, întâlni bucățele lucitoare de metal, ciudat turtite, care coborau încet, legănându-se. Unele îl atinseră pe față și pe mâini, apoi se îndepărtară, continuându-și coborârea. Una i se prinse între guler și gât; era neplăcut de caldă și o smulse de acolo.

Când ieși la suprafață, trăgând aer cu lăcomie, își dădu seama că stătuse mult sub apă; se afla vădit mai departe în aval, mai aproape de scăpare. Soldații aproape sfârșiseră să-și încarce din nou armele; vergelele de metal sclipiră toate deodată în soare când fură trase din țevi, întoarse în aer și vârâte în locașurile lor. Cele două santinele traseră iar, fiecare de capul ei și fără niciun folos.

Omul hăituit văzu toate acestea peste umăr; acum înota din răsputeri în josul curentului. Creierul îi lucra la fel de viguros ca brațele și picioarele; gândea cu repeziciunea fulgerului.

„Ofițerul, își spuse, n-o să mai facă a doua oară greșeala asta de militar îmbățoșat. E la fel de ușor să te ferești de o salvă ca de un singur foc. Probabil că a dat deja ordinul de foc la voie. Doamne, ajută-mă, nu mă pot feri de toate!”

Un pleoscăit înspăimântător la nici doi iarzi de el fu urmat de un șuier puternic, tot mai slab, care părea să străbată aerul înapoi spre fort și se stinse într-o explozie ce cutremură râul până în adâncuri! O pânză de apă se înălță și se arcui deasupra lui, căzu peste el, îl orbi, îl sufocă! Tunul intrase în joc. Când își scutură capul, ieșind din vălmășagul apei izbite, auzi ghiuleaua ricoșată vâjâind prin aer înaintea lui; într-o clipă trosnea și sfărâma ramurile pădurii de dincolo.

„N-o să mai facă asta, își spuse; data viitoare vor trage cu mitralii. [4] Trebuie să fiu cu ochii pe tun; fumul mă va înștiința, detunătura vine prea târziu, rămâne în urma proiectilului. E un tun bun.”

Deodată se simți răsucit iar și iar, învârtindu-se ca un titirez. Apa, malurile, pădurile, podul acum îndepărtat, fortul și oamenii, toate se amestecau și se ștergeau. Din lucruri nu mai rămăseseră decât culorile: dungi orizontale, circulare, de culoare, asta era tot ce vedea. Fusese prins într-un vârtej care-l purta și-l răsucea cu o viteză ce-i dădea amețeală și greață. În câteva clipe fu aruncat pe prundișul de la poalele malului stâng, malul de sud, în spatele unui colț de pământ ieșit în apă, care-l ascundea de dușmani. Oprirea bruscă și julitura pe care și-o făcu la o mână în prundiș îl aduseră în simțiri, iar el plânse de încântare. Își înfipse degetele în nisip, și-l aruncă peste trup cu pumnii și-l binecuvântă cu glas tare. Semăna cu diamante, rubine, smaralde; nu-i venea în minte nimic frumos cu care nisipul să nu semene. Copacii de pe mal erau plante uriașe de grădină; desluși o ordine precisă în așezarea lor, sorbi mireasma florilor. O lumină ciudată, trandafirie, strălucea printre trunchiuri, iar vântul făcea în ramuri muzică de harfe eoliene. [5] Nu mai dorea să-și ducă scăparea până la capăt; era mulțumit să rămână în locul acela fermecător până aveau să-l prindă din nou.

Un șuier și un răpăit de mitralii printre ramurile de sus, deasupra capului, îl treziră din visare. Tunarul înciudat îi trimisese la întâmplare un foc de rămas-bun. Sări în picioare, se repezi în sus pe malul înclinat și se afundă în pădure.

Merse toată ziua, călăuzindu-se după mersul soarelui. Pădurea părea fără sfârșit; nicăieri nu găsea un luminiș, nici măcar o potecă de tăietori de lemne. Nu știuse că trăia într-un ținut atât de sălbatic. Era ceva neliniștitor în această descoperire.

La căderea nopții era istovit, cu picioarele îndurerate, lihnit. Gândul la soție și la copii îl mâna înainte. În sfârșit găsi un drum care-l ducea în direcția despre care știa că era cea bună. Era lat și drept ca o stradă de oraș, dar părea neumblat. Nu-l mărgineau ogoare, nu se vedea nicăieri vreo locuință. Nici măcar lătratul unui câine nu vestea vreo așezare omenească. Trupurile negre ale copacilor alcătuiau de o parte și de alta câte un zid drept, sfârșind la orizont într-un punct, ca un desen la o lecție de perspectivă. Deasupra, când își ridica privirea prin despicătura aceasta a pădurii, străluceau stele mari, aurii, care-i păreau necunoscute, grupate în constelații ciudate. Era sigur că erau așezate într-o ordine cu un înțeles ascuns și răuvoitor. Pădurea de pe amândouă laturile era plină de zgomote stranii, printre care, o dată, de două ori și iarăși, auzi limpede șoapte într-o limbă necunoscută.

Îl durea gâtul și, ducând mâna la el, îl simți îngrozitor de umflat. Știa că avea un cerc negru acolo unde frânghia îl învinețise. Își simțea ochii congestionați; nu-i mai putea închide. Limba îi era umflată de sete; îi alina fierbințeala scoțând-o printre dinți în aerul rece. Ce covor moale așternuse iarba pe aleea neumblată: nu mai simțea drumul sub picioare!

Fără îndoială, în ciuda suferinței, adormise din mers, căci acum vede altă priveliște; poate că doar și-a revenit din delir. Stă la poarta casei sale. Totul e așa cum a lăsat, și totul e luminos și frumos în soarele dimineții. Trebuie să fi mers toată noaptea. Împinge poarta și înaintează pe aleea lată și albă; zărește freamătul unor veșminte femeiești; soția lui, proaspătă, senină și dulce, coboară de pe verandă să-l întâmpine. La capătul de jos al treptelor stă și-l așteaptă, cu un zâmbet de bucurie nespusă, într-o ținută de o grație și o demnitate fără seamăn. Ah, cât e de frumoasă! Se repede înainte cu brațele întinse. Tocmai când e să o cuprindă, simte o lovitură năucitoare în ceafă; o lumină albă, orbitoare, izbucnește în jurul lui, cu un zgomot ca bubuitul unui tun; apoi totul e întuneric și tăcere!

Peyton Farquhar era mort; trupul lui, cu gâtul frânt, se legăna ușor dintr-o parte în alta sub grinzile podului de peste Owl Creek.

NOTE

[1] Unitățile de lungime din original au fost păstrate: un picior ≈ 30,5 cm; un iard ≈ 91,4 cm; un țol ≈ 2,54 cm; o milă ≈ 1,61 km. Cele douăzeci de picioare reprezintă aproximativ șase metri.

[2] „Unsteadfast footing”: aluzie la Shakespeare, „Henric al IV-lea”, partea I, actul I, scena 3, unde este evocată trecerea peste un șuvoi vijelios pe sprijinul nesigur al unei sulițe.

[3] Corinth, oraș din Mississippi și important nod feroviar, a fost evacuat de confederați și ocupat de armata Uniunii la 30 mai 1862. Acțiunea povestirii se petrece în timpul Războiului de Secesiune, între Nordul unionist și Sudul confederat; „armata federală” este armata Uniunii.

[4] Mitralii: aici, bile metalice trase împreună din tun și împrăștiate după ieșirea din țeavă; în original, „grape”, „grapeshot”.

[5] Harfe eoliene: instrumente ale căror corzi sunt puse în vibrație de vânt. Numele trimite la Eol, stăpânul vânturilor din mitologia greacă.

NOTĂ ASUPRA TEXTULUI

Traducerea urmează fișierul furnizat, confruntat cu „The Collected Works of Ambrose Bierce”, volumul II, disponibil pe Wikisource, și cu textul din Project Gutenberg. S-au păstrat cele trei secțiuni, aluzia shakespeariană, succesiunea percepțiilor și trecerea la timpul prezent din penultimul paragraf, urmată de revenirea la trecut în ultima frază. Eroarea tipografică „markmen” a fost interpretată în sensul evident de „marksmen”, „trăgători”.

Surse consultate:

Ambrose Bierce, „An Occurrence at Owl Creek Bridge”, în „The Collected Works of Ambrose Bierce”, vol. II:

https://en.wikisource.org/wiki/The_Collected_Works_of_Ambrose_Bierce/Volume_2/An_Occurrence_at_Owl_Creek_Bridge

Project Gutenberg: https://www.gutenberg.org/ebooks/375

Shakespeare, „Henry IV, Part 1”, actul I, scena 3: https://shakespeareswords.com/Public/Play.aspx?Act=1&Scene=3&WorkId=33

National Park Service, „Corinth Battlefield Unit”: https://www.nps.gov/shil/planyourvisit/corinth.htm