Omul a cărui poveste o vom spune era cel mai înstărit și mai cu trecere din parohia sa; îl chema Thord Överaas. Într-o zi se înfățișă în odaia de lucru a preotului, înalt și grav.
— Mi s-a născut un fiu, spuse el, și aș vrea să-l aduc la botez.
— Ce nume va purta?
— Finn, după tatăl meu.
— Și nașii?
Îi înșiră: erau oamenii cei mai de vază, bărbați și femei, dintre rudele lui Thord din parohie.
— Mai e ceva? întrebă preotul, ridicând ochii. Țăranul șovăi puțin.
— Aș dori mult să fie botezat singur, spuse el în cele din urmă.
— Adică într-o zi de lucru?
— Sâmbăta viitoare, la douăsprezece, la amiază.
— Mai e ceva? întrebă preotul.
— Nu mai e nimic.
Țăranul își răsuci șapca în mâini, ca și cum s-ar fi pregătit de plecare.
Atunci preotul se ridică.
— Totuși, ar mai fi ceva, spuse el și, apropiindu-se de Thord, îl luă de mână și-l privi cu gravitate în ochi. Să dea Dumnezeu să-ți fie copilul o binecuvântare!
Într-o zi, șaisprezece ani mai târziu, Thord se afla din nou în odaia de lucru a preotului.
— Într-adevăr, anii trec uimitor de ușor peste tine, Thord, spuse preotul; căci nu vedea nicio schimbare în el.
— Fiindcă n-am necazuri, răspunse Thord.
Preotul nu spuse nimic la asta, dar după o vreme întrebă:
— Ce dorești în seara aceasta?
— Am venit în seara aceasta pentru fiul meu, care urmează să primească mâine confirmarea.
— E un băiat înzestrat.
— N-am vrut să-i plătesc părintelui înainte de a afla ce loc va avea băiatul mâine în biserică.
— Va avea locul întâi.
— Așa am auzit; și iată zece dolari pentru părinte.
— Mai pot face ceva pentru tine? întrebă preotul, ațintindu-și ochii asupra lui Thord.
— Nu mai e nimic.
Thord ieși.
Mai trecură opt ani și, într-o zi, se auzi zarvă dincolo de odaia de lucru a preotului: se apropiau mai mulți bărbați, iar în fruntea lor era Thord, care intră cel dintâi.
Preotul ridică ochii și-l recunoscu.
— Vii cu alai în seara aceasta, Thord, spuse el.
— Am venit să vă rog să faceți vestirile de căsătorie pentru fiul meu: se însoară cu Karen Storliden, fiica lui Gudmund, care stă aici, lângă mine.
— Dar e cea mai bogată fată din parohie.
— Așa se spune, răspunse țăranul, netezindu-și părul pe spate cu o mână.
Preotul rămase o vreme ca adâncit în gânduri, apoi trecu numele în registru, fără nicio vorbă, iar bărbații iscăliră dedesubt. Thord puse trei dolari pe masă.
— Mie mi se cuvine numai unul, spuse preotul.
— Știu prea bine; dar e singurul meu copil și vreau să fac lucrurile cum se cuvine.
Preotul luă banii.
— E a treia oară, Thord, când vii aici pentru fiul tău.
— Dar acum am isprăvit cu el, spuse Thord și, închizându-și portofelul, își luă rămas-bun și plecă.
Bărbații îl urmară încet.
Două săptămâni mai târziu, într-o zi de liniște deplină, tatăl și fiul treceau lacul într-o barcă, vâslind spre Storliden, ca să facă pregătirile pentru nuntă.
— Banca asta nu-i bine prinsă, spuse fiul și se ridică să îndrepte banca pe care ședea. [1]
În aceeași clipă, scândura pe care stătea în picioare îi alunecă de sub tălpi; întinse brațele, scoase un țipăt și căzu peste bord.
— Prinde-te de vâslă! strigă tatăl, sărind în picioare și întinzându-i vâsla.
Dar fiul, după ce se zbătu de câteva ori, înțepeni.
— Stai o clipă! strigă tatăl și începu să vâslească spre fiul său.
Atunci fiul se întoarse pe spate, își privi îndelung tatăl și se scufundă.
Thord abia putea să creadă; ținu barca pe loc și privi țintă locul unde se dusese la fund fiul său, de parcă acesta trebuia negreșit să se ridice iar la suprafață. Se iviră câteva bule de aer, apoi altele, iar la urmă una mare, care se sparse; și lacul rămase iar neted și strălucitor ca o oglindă.
Trei zile și trei nopți îl văzură oamenii pe tată vâslind mereu în jurul acelui loc, fără să mănânce și fără să doarmă; căuta cu cangea trupul fiului său. Iar spre dimineața celei de-a treia zile îl găsi și-l duse în brațe, peste dealuri, până la gospodăria sa. [2]
Să fi trecut cam un an de atunci când, într-o seară târzie de toamnă, preotul auzi pe cineva în coridorul de dincolo de ușă, căutând cu grijă clanța. Deschise ușa și înăuntru intră un om înalt și slab, încovoiat, cu părul alb. Preotul îl privi îndelung până să-l recunoască. Era Thord.
— Umbli pe-afară atât de târziu? spuse preotul și rămase în picioare înaintea lui.
— A, da! E târziu, spuse Thord și se așeză.
Preotul se așeză și el, parcă așteptând. Urmă o tăcere lungă, lungă. În cele din urmă, Thord spuse:
— Am adus ceva ce aș vrea să dau săracilor; vreau să fie pus la dobândă, ca o danie în numele fiului meu.
Se ridică, puse niște bani pe masă și se așeză din nou. Preotul îi numără.
— Sunt mulți bani, spuse el.
— E jumătate din prețul gospodăriei mele. Am vândut-o astăzi.
Preotul rămase multă vreme tăcut. În cele din urmă întrebă, dar cu blândețe:
— Ce ai de gând să faci acum, Thord?
— Ceva mai bun.
Rămaseră așa o vreme, Thord cu ochii plecați, preotul cu privirea ațintită asupra lui. Apoi preotul spuse, rar și încet:
— Cred că fiul tău ți-a adus, în cele din urmă, o adevărată binecuvântare.
— Da, așa cred și eu, spuse Thord, ridicând ochii, în vreme ce două lacrimi mari îi alunecau încet pe obraji.
NOTE DIN TEXTUL-SURSĂ
[1] „Thwart”: banca transversală a unei bărci, pe care șade vâslașul; termen redat în traducere prin „bancă”.
[2] „Gard”: fermă norvegiană; termen redat în traducere prin „gospodărie”.