Mircea cel Mare

MIRCEA CEL MARE

În anii 1386, adică acum mai mult de-o jumătate mie de ani, amarnic vuiau clopotele la Argeș! Obcinarii urcaseră pe culmi, aprinzând focurile către toate punctele cardinale. Ștafete călări străbăteau drumul Câmpulungului, spre Vâlcea și Olt, alții spre Giurgiu și Târgoviște, și spre Brăila, și în sus, spre trecătorile Branului și Turnu-Roșu – pretutindeni dând veste că într-o anumită zi din amintitul an se va ține la Argeș sobor de elecțiune; să poftească, deci, toată suflarea cu mic cu mare, să fie față când diadema Basarabilor va luci în soare, pe fruntea lui Mircea, căci după aceea va fi hram și se vor da ohabe, scuteli și iertări.

Curând, culmile argeșene, șesurile și văile s-au potopit de oameni. Cavaleri în zale, strânși compact, aminteau pădurile vechi. Stăteau așa, coif lângă coif, scut lângă scut, într-o tăcere de cremene, așteptând să se ridice în turn flamura și să se arate Mircea. Mii de glasuri au bubuit când flamura s-a ridicat deasupra turnului, cu vulturul, și domnul Mircea s-a arătat pe cal alb, în fața porților. Cum l-au văzut, mulți au înțeles că poartă noapte în ochi și vifor în vârful spadei.

Când s-au urnit spre el stareții și boierii mari, să i se plece, a făcut semn scurt de oprire, cu spada, încât toți s-au tras repede la locuri, înțelegând astfel că noua domnie începe cu fapta și nu cu lauda! Un murmur a trecut. Lăncile s-au clătinat ca-ntr-un vânt repede. Răzmiile de pământeni, de la spatele lor, au izbucnit în înfricoșate urale. Mircea n-a zâmbit nici spre ei, decât nespus de depărtat și stins.

De ce nu-și dădea drumul inimii, în ceasul acela mare? Domnul Mircea își da seama că a răsărit când istoria lumii se afla la o răscruce de vânturi și că-i vor trebui rădăcini de cremene spre a nu fi repezit spulberului, împreună cu țara. Văzuse bine și zâmbetele de umilință de pe chipurile boierimii, văzuse, în acel fulger scurt al ochilor, și lacrimile gata să cadă ale pământenilor, dar domnia sa nu trebuia să se piardă cu firea nici pentru unii, nici pentru alții; ci, deocamdată, fiecare trebuia să rămână la starea și locul său! Când mai apoi și-a împuns calul în pinteni, mantia verzuie a fluturat în vânt și i s-au văzut zalele pieptarului strâns bine pe trupul musculos.

S-a oprit pe rând, să vadă boierii și cetele lor. Nimeni n-a cutezat măcar să surâdă în fața lui! Domnul Mircea clătina din cap când vedea pâlcuri bine întemeiate, strânse în zale, cu coifuri semețe, cu lănci tari și cu scuturi purtând urme de săgeți și zgârieturi de lănci.

Când s-a apropiat mai bine de pământeni și i-a văzut înarmați pe unii cu pari afumați la capăt, cu îmblăcie și coase, fruntea domniei sale s-a încruntat. Și-a strunit calul și și-a dat seama într-o secundă că armele țărănimii, deci armele mulțimii celei mari, armele țării, trebuiesc puse în rând cu armele noi ale Europei.

La o numărătoare prin pristavi, domnul Mircea a aflat repede că Țara Românească are cam cinci sute mii de oameni, pe un spațiu strâmt, potopit de păduri seculare. Codrii Vlăsiei acopereau ținutul Ilfovului și Vlașca, și Deliormanul acoperea întinderi colosale, iar mare parte din șesul Dunării se afla înțelenit de veacuri, acoperit de ciulini și spini.

Țara lui era mică și i-ar fi fost destul dacă o cunoștea din spusele altora, însă domnia sa pornise hotărât să fie bun gospodar până la capăt, adică să vadă totul cu ochii lui și să rânduiască totul cu mâna lui!

Astfel, după ce și l-a ales drept vornic, sau „palatinus curiae”, pe Vladislav, a dat și lui Stănilă titlu și putere de ban al Severinului; a dat grija logofeției lui Filos; și titlu și putere de vistiernic lui Popșor; și lui Sin, putere de spătar; și lui Brateș, titlu și putere de stolnic; și lui Costea, titlu de paharnic; și lui Stanciu, titlu și putere de comis. Și după ce și-a întemeiat sfatul astfel, domnia sa a poruncit lui Stanciu-comis să-i pregătească cel mai bun cal, și toată curtea să fie gata!

Într-o dimineață, flamura s-a scuturat în văzduh, apoi a coborât repede sub streașină turnului, semn că Mircea voievod a părăsit cetatea de scaun. Curând, călărea în fruntea pilcului, pe drumul mare spre Câmpulung. Plopi groși cât să-i cuprindă opt oameni își ridicau uriașele coroane, de o parte și de alta a drumului; erau plopi sădiți în anii croirii drumului, poate mai înainte de Basarab voievod, în cine știe ce adânc de veacuri. Cruci mari de piatră, cu scriitură, aminteau pe alocurea de morți prin năprasnă. Fumuri albastre se despleteau peste hanuri singuratice. Hangii și călătorii se doseau repede, auzind tropot de cai, dar se arătau iar și se descopereau și se prăbușeau cu fruntea-n pulbere, când zăreau flamurile voievodului.

După ce a întârziat în târg la Câmpulung, domnia sa a purces mai departe, spre Olt, uitându-se la toți și toate.

Într-o seară, l-au oprit străji cu coif, scuturi și lănci, la pătrunderea într-un codru. Domnia sa a înțeles că a ajuns la hotarele unui boier ohabnic sau imun, însă a împuns calul repezindu-l spre străji și spunându-și că rău o va duce dacă țara îi va fi fărâmițată și mai departe în atâtea țări de sine stătătoare… S-a arătat și ohabnicul, plecându-i-se cu umilință și poftindu-l în ospeție, însă domnia sa a purces înainte spre Olt, întunecat.

Tot timpul cât străbătuse ohabnicia aceea, văzuse pâlcuri de oști îngrămădite în întunecimi și, hotărât, simțea că are dușmani înarmați până-n dinți, chiar la domnia sa acasă și întăriți în privilegii chiar cu mâna domniei sale!

A doua zi, soarele l-a întâmpinat tot pe glia ohabnicului, și a văzut pământenii șerbi arând cu pluguri de lemn, și a văzut străjeri de-ai ohabnicului ducând în funii o ceată de șerbi prinși, îi croiau cu harapnicele, mânându-i, pesemne, la judecata stăpânului. Erau vinovați că încercaseră să fugă de pe moșie, în altă parte, poate la o viață mai bună. Însă, și pentru domnul Mircea, încercarea lor era păcat grozav și trebuia pedepsit după legea pământului. Deci, nici n-a clipit din ochi când șerbii au prins a răcni mai tare sub șuierul harapnicelor.

Însă, îndată ce pâlcul s-a îndepărtat, i-a părut rău, poate după tinerețea lor, și a simțit cum îl năpădește vrăjmășia împotriva ohabnicului. Căci, la drept vorbind, domnia sa era stăpânul adevărat peste întregul pământ al țării și peste toți oamenii…

— Să-i slobozească din funii și să fie iertați de păcatul lor… a rostit domnia sa, oprind scurt.

— Cine să fie iertați? a îndrăznit Vladislav, palatinus curiae.

— Șerbii ohabnicului! Să fie iertați și să se înfățișeze la Argeș…

— Numaidecât!

Vladislav s-a întors în galop, în timp ce Mircea, în scurtul răgaz sub streașină codrului, gândea la arzătoarea trebuință de oameni pentru lucrările viitorului. Poate în clipele acelea i-a strălucit gândul de a întemeia satele de străjeri sau de obcinari, oaste gata oricând în slujba domniei sale… Și, poate, tot atunci îi va fi răsărit, încă nedeslușit, planul desțelenirilor, opera grandioasă de mai târziu. Cum a ajuns la Jiblea, calul măriei sale a simțit de departe apa Oltului.

Mai apoi s-au răsfrânt în undă, calul alb, bând cu sete potopitoare, și umbra lui Mircea voivod cu coif greu strălucind din zale!

Soarele lumina malul dimpotrivă, drept în poiana Coziei. Domnul a năzuit prin vad către locul acela de hodină și verdeață. Și descălecând, s-a lăsat în iarba fragedă. S-a hodinit îndelung, în cântările molcome ca foșnetul de mătase al albinelor.

Însă bunul și aprigul gospodar pornise să-și vadă ogorul mare al patriei, și prea puțin s-a lăsat amăgelii aceleia! Brateș stolnicul l-a îmbiat cu pită de grâu. Măria sa a îmbucat puțin. După aceea, îndepărtând printr-un gest pocalul întins de către Costea-paharnicul, a poftit să bea apă din coif.

Unda Oltului l-a răsfrânt a doua oară, așa, cu coiful plin ridicat în amândoi pumnii spre gură. Și au purces mai departe, peste Olt, și i-a fost calea până la Porțile de Fier, și de acolo a cotit și a ținut drumul Dunării în jos, pretutindeni oprindu-se și cercetând oamenii și locurile spre deplină cunoaștere.

În drumul acela a miluit mănăstirile, întărindu-le puterea de sine stătătoare și dându-le ca izvoare de existență iazuri cu pește, dreptul de a lua vama de la mori, cât și nenumărați țigani robi, sate întinse, vite de lapte și povară, cât și locuri din codri pentru albinărit.

Apoi, într-o zi, flamura a fâlfâit iar în văzduh, deasupra turnurilor de la Argeș; Mircea voivod se întorsese, potopit de imaginea țării sale și se uita în ea ca-ntr-o oglindă. Bunul și aprigul gospodar își văzuse glia, și acum se socotea ce are de făcut, cum să croiască prima brazdă către viitor… Văzuse sate cu vechimi mari, și bălțile oltenești în lungul Dunării, și l-a întristat codrul Deliorman și întinderile înțelenite. Pătrunsese cu calul și-n codrul Vlăsia și-și răsfrânsese coiful cu bold în oglinda lacului Snagov. Ca o pată de soare îi rămăsese în amintire câmpia Olteniei, grânarul de pe atunci al Țării Românești, și acum măria sa se gândea de-a binelea la desțeleniri de pământuri și la doborârea codrilor.

Deci, și-a adunat sfatul, și toți sfetnicii au înțeles însemnătatea clipei; că, adică, dacă au ostenit, să se ducă să se culce și să dea loc altora mai vrednic, căci începeau lucrurile mari…

Filos logofăt și-a ascuțit pana de vultur și aștepta să înceapă. Și a avut ce șuiera pana pe pergament, căci Mircea voivod a tot dictat poruncă spre ohabnici și moșneni, spre mănăstiri și spre tot omul Țării Românești, să fie liber oricine să se strămute spre codrii cei mari Deliorman și Vlăsia! Să dezbată cu topoarele, și cu sapele, și cu plugurile pustia și țelina, și-n urma lor să se ridice sate și să vină semănătorii!

Hotărârea Domnului s-a împrăștiat în popor ca lumina. Degeaba se opuneau pe ici-colo stareții mănăstirilor, nelăsând oamenii supuși lor să înceapă roirea spre codru! Porunca Domnului era aspră și îndreptățea pământenii „să dea la cap” oricui s-ar împotrivi… Și a început exodul spre pustie, și drumurile erau pline de care și vite, erau pline de turme. Boulenii pășeau repede sub biciul pământenilor, și pretutindeni era veselie și cântare, ca-ntr-un drum spre glia făgăduinței.

Așa a început munca la codri, lupta cu natura sălbatică, instaurată în toată puterea ei într-un timp lung cât viforârea neamurilor. Măsurând cu ochii înălțimea codrilor, pământenii își stupeau în palme și izbeau cu topoarele, cucerind pământ virgin, palmă cu palmă, până ce-și dobândeau loc de casă, de grădină și bătătură, însă nu se opreau la atât, ci luptau mai departe, aducând soare în locul umbrei și grâu în locul buruienei. Lucrau cu sete avană, după ce scăpaseră de la ohabnici și de la mănăstiri.

Cei desprinși de pe la mănăstirile Oltului își aduceau aminte de starețul Kriflonez, ca de-o spaimă. Dar voise, oare, Domnul Mircea, să atingă, prin exodul oamenilor, puterea ohabnicilor și mănăstirilor? Nicidecum! Cu ohabnicii, acești voivozi de sine stătători, dacă va fi nevoie, avea să se socotească la ceas înțelept. Tot la ceas înțelept, va milui mănăstirile prin alte danii sățioase, va chema arhitecți din Țara Românească de peste munți, spre ridicarea altor lăcașuri, însă mult mai târziu, căci abia se afla la începutul brazdei celei îndrăznețe.

Bogății de sate, vechi cât pământul, văzuse măria sa pe dealurile Gorjului, Mehedinților și Vâlcei, și deci într-acolo n-avea de îndreptat brazda deocamdată. Bogată era în așezări și valea Buzăului, și a Teleajenului, și a Stanicului, deci, tocmai dincolo de pustie, la brazda Moldovei. Pustia îi sta drept în inima țării și trebuia neîntârziat ștearsă de pe fața pământului! Însă, pentru îndeplinirea acestei opere, n-a folosit numai pământeni de-ai măriei sale, ci a dat strigare spre Dunăre, să vină să-și afle loc de muncă orice seminții balcanice speriate de apropierea Turcilor.

După aceea, Mircea voivod și-a adus aminte de târgurile Țării Românești. Le văzuse în stare înapoiată, ceva mai înflorite decât satele. Așa erau și Târgoviștea, și Severinul, și Bistrița, și Târgul Jiului, și Râmnicul, și Câmpulungul, și Turnul, și Giurgiul.

De la curțile argeșene, chiar din fața porților, pornea drumul cel mare spre apa Oltului, cu poiana însorită de la Cozia, și spre Râmnic. Și de la Târgoviște porneau drumuri mari, către inima Țării Românești. De la cele patru porți ale cetății, un drum pornea pe valea Dâmboviței, spre Câmpulung, altul spre Argeș. Prin trecătoarea Branului, alt drum venea din țara românească de peste munți, către Turnu, la apa Dunării, însă, cea mai de seamă cale văzută de voivod era calea de comerț a Brăilei, coborând tot prin Bran și Târgoviște, străbătută necontenit de neguțătorii brașoveni de dincolo de munți.

Târgurile era mană a Domnului, de aceea Mircea voivod, după ce a pus rânduială și-n drumuri, a înnoit în târguri tagma conducătoare, numind vornici răspunzători de toate, birari și pristavi, căci târgurile, îndeletnicindu-se și ele cu lucrarea pământului, aveau de plătit găleți de pâine albă și deosebite alte osânde.

Domnul Mircea voivod mai avea venituri grase la târguri de la vămile morilor sale, căci mai toate morile de seamă la târguri erau așezate; se aflau mori vechi și bine ferecate și cu scocuri tari, și la Târgu-Jiului, și la Târgoviște, și la Râmnic pe apa Oltului. Și cum venea pământeanul cu sacul, îndată venea și vameșul cu merticul! Și așa se adunau mertic cu mertic, și oamenii de prin târguri ai Domnului, în preajma secerișului și tuturor strânsurilor, pregăteau marile gropnițe pentru păstrare. Le măturau de rămășițele anului vechi și le lăsau deschise să le usuce soarele, să aibă timp să fugă gâzele și șoarecii. Și cum era gata vămuitul, harabalele cărau vama la gropnițe, și după ce o vânturau bine, o turnau adânc, și puneau deasupra acoperământ de piatră.

Însă, în afară de lucrători de pământ, se aflau prin târguri și neguțători, și Domnul Mircea și-a adus aminte, cu destulă silă, de felul cum se desfășura negoțul. Și-n această ramură Măria sa trebuia să-și arate puterea și priceperea! Mai mare râsul, să dai o sută de vedre de vin pe o moșie, sau trei cai buni pe o bucată de pământ! Ce negoț e acela, să dai, bunăoară, doi boi și-un cal în schimbul unui râmnic cu pește?

E adevărat că în Țara Românească se aflau și perperii, niște bani de la Bizanț, și se aflau și ducați, bătuți întâia oară de Vlaicu voivod, dar nici cu perperi, nici cu ducați la târg nu se putea face treabă bună.

S-a gândit, deci, Domnul, să bată domnia sa bani mai mărunți, la îndemâna oricui.

Și poruncit-a apoi să se deschidă baia de aramă de la Bratilău!

Și au dat buluc îndată meșteri mineri din Țara Românească de peste munți! Domnul Mircea a chemat bănarii, să bată bani mulți și mărunți, să poată ajunge chiar și la mâna chiorilor. Vechile tocmeli, cu schimb în natură, au fost astfel aruncate la gunoaie.

La Bratilău, aflat pe apa Brebinei, pentru prima dată pământenii au văzut cum scot arama meșterii mineri și o spală „la roată”, până la arătarea luciului! Lucrul acesta era predat de domnie, la început prin hârtie în regulă, meșterului arămier Hanoș Ciop, pe temeinică înțelegere: cât i se cuvine Domniei, cât meșterului!

Dar fiindcă ne-a dus condeiul la bani, amintim că pe vremea aceea Apusul Europei nu putea veni cu corăbiile de negoț pe Dunăre, decât până la Porțile de Fier, unde se aflau cunoscutele „praguri”, inavigabile. Însă, dacă până la anii 1300, adică cu optzeci și șase de ani înainte de Mircea, neguțătorii din Flandra și Germania își lepădau mărfurile de pe corăbii la Belgrad, și de acolo le împrăștiau spre Orient, mai târziu au dibuit calea pământului.

Marile drumuri de comerț ale Europei cu Orientul erau două, și unul trecea prin Viena și Brașov și Bran și străbătea Țara Românească, până la schelele Brăilei. Așa se întâlneau, la această veche cetate dunăreană, căruțele de peste munte cu prorele trufașe ale corăbiilor. Vinurile din Elada, dulci și îmbătătoare ca poemele lui Anacreon, mătăsurile ușoare ca pânza paingului, aduse tocmai din China, piperul, scorțișoara și șofranul erau descărcate de pe navele aventurii și așezate frumos în carele cărăușilor români și se înfruptau din prețul lor și domnia, și cărăușii, și neguțătorii.

Mircea a dat hrisoave de întărire a negoțului celui mare, între Europa și Orient, și de aceea putem spune că datorită chibzuinței lui s-a putut desfășura în lege negoțul dintre două continente.

Drumurile se cereau întreținute prin oameni anume și păzite, căci, după o vorbă de pe-atunci, cu cât e averea mai mare, cu atât face cu ochiul mai avan!

În ce privește negoțul cu cetățile românești de peste munte, Brașovul și Sibiul, Țara Românească vindea vite care ajungeau până-n Apusul Continentului. Vindea peste munte și ceară și pește. Și se aduceau în Țara Românească, din cetățile de peste munte, arme fel de fel, cojoace cu înflorituri, ciubote și fel de fel de lucruri de lipsă. Chiar și Domnului îi plăceau lucrurile brașovenești și cerea să i se aducă hamuri pentru cai, căruțe ferecate bine și cu coviltire, și chiar și cuie. Iar pentru oaste, cerea să i se aducă scuturi, tolbe, arcuri, salitra și tunuri.

Și iarăși, fiindcă ajunserăm la negoț, vom trece și la meșteșugurile brașovenești și vom aminti că tot de acolo veneau meșteri pentru conducte de apă, și arhitecți, și vestiți întemeietori de iazuri. Mircea voivod a mai dat și alte porunci pentru repedea înflorire a negoțului, demne de un iscusit gospodar: dacă până la Măria sa neguțătorii aveau voie să treacă numai pe anumite drumuri și să-și așeze marfa la anumite târguri, acum s-a dat poruncă deosebită ca neguțătorii să vină pe unde pot și pe unde vor și să-și facă negoțul unde-i duc ochii și unde le vine bine!

Și după ce a întărit negoțul cu cei de peste munți, și-a aruncat ochii mai departe, tocmai la cetatea Liovului, chemând neguțătorii și scutindu-i de orice jupuială, numai țara să înflorească.

Tăria pentru faptele de mai târziu, Mircea voivod a avut-o și în geniul de strateg, dar și-n averi. Pomenit-am mai înainte de vămuirea la mori și de așezarea grâului în gropnițele pecetluite cu pietroaie și încă despre câteva amănunte privind averea voievodului. Deci, îndată după vama morăritului, se cuvine să pomenim pădurile întinse, pline de animale sălbatice, anume braniștile. De aici se aduna, în casele domnești din târguri, carne de iarnă, iar din bălțile Dunării erau aduse șiruri fără sfârșit de harabale cu pește, păsări sălbatice și carne de fiară! Vrednice de pomenit sunt veniturile vămilor de la târguri, de la trecătorile munților și de la vadurile apelor, pe lângă vămile de ieșire și intrare în țară!

Pe vremea aceea, nimeni nu era scutit de bir și nici de alergarea la steag! Dijma, sau dicesima, aducea în vistierie și-n casele domnești venit gras, și de pe porci, și de pe oi, și de pe vin, și de pe fructe, și de pe miere și ceară, încât cămările caselor domnești din târguri erau căptușite din pod până-n beciuri cu roți de ceară, cașuri și cașcavaluri, putini cu miere, poloboace cu vin și tot ce creștea în pământ și deasupra lui.

Adunătorii birului, și dijmei se înfățișau o dată pe an, la vremea „crestatului”, căci datoriile fiecăruia erau crestate pe răboj. Moale nu le era pământenilor când se arătau cablării, să le ia grâul puțin de la gura copiilor! Alte angarale erau cărătura cu carul sau cu căruța, la nevoile Domnului; călăuzirea și paza convoaielor de care domnești era altă angara; și-au mai fost angarale, cositul fânului pentru hergheliile Domnului, tăiatul lemnelor, lucrul la cetăți și paza cu rândul! Pescuirea morunilor din bălțile domnești, vreme de trei zile, era tot angara! Un venit domnesc se numea dușegubină – din pedepsele bănești date satelor unde se întâmpla moarte de om.

Să nu mai vorbim de haznalele unde-și strângea Domnul aurul, pietrele scumpe, stofele rare, obiectele de argint, inelele, brățările, cerceii, săbiile bătute în nestemate.

Am arătat la început că boierii Țării Românești râvneau ohabnicia! Mircea voivod se socotea mult, însă, înainte de a-și bate pecetea pe vreun hrisov, căci a da ohabnicie însemna pierderea treptată a puterii. Mai ales în anii din început, prea puțini s-au înfruptat din mana asta, Mircea ținând în mâna de gospodar aproape toată puterea. Numai așa ne putem explica izbânda eforturilor armate, săvârșite asupra celei mai mari puteri a timpului!

Deseori, Filos-logofăt îi spunea Domnului că toată filosofia lumii și înțelepciunea se reduce la preîntâmpinarea răului sau, după o vorbă înțeleaptă, fericit e numai cel ce o ia înaintea nevoilor!

Ne aflăm la doi ani de la urcarea în scaun a Domnului, adică 1388, și lumina secolului pe terminate se clătina des, de-un vânt aspru. Dinspre Balcani rânjea craniul spaimei spre Europa și viitorul părea o noapte. Filos-logofăt prezenta adesea Domnului cartea Polieleului, mângâind ceasurile de veghe ale acestui om tăcut și aspru, urcat de bunăvoia sa la culmea unde bat vânturile. Mircea voievod asculta cât asculta, pe urmă îl împingea ușor de umăr pe poetul logofăt Filos, spunându-i că să revină cu cântările de tânguire cel puțin peste un secol, căci el, Mircea, un secol va domni, pentru că are pe lume atâta treabă…

Cum ieșea Filos, Măria sa se încrunta în gânduri, mai cu seamă că de peste Dunăre rânjea stihia, iar peste munți, pe aria Țării Românești, Transilvania, intrase dihonia! Riga Sigismund de Luxemburg alerga cu spada când la Croația, când la Dalmația, să potolească para, în timp ce Riga Vladislav Iaghelonul al Lehiei, cutropea brazda Ungurului și-și însușea Galiția.

Prietenii de la Suceava îi aduceau lui Mircea știri dese, tocmai din brazda Miezului Nopții a Moldovei. Veștile neliniștilor de peste munte deschideau în inima cutezătorului Mircea un buboi vechi și dureros.

Înaintași nevrednici și împrejurări neprielnice lipsiseră Țara Românească de feudele ei, Amlașul și Făgărașul, locuri cu seminție consângeană și bogate strașnic. Drept care, socotind că i-a venit vremea, domnul Mircea a tresărit în singurătatea nopții, și lumânările au clipit și ele, căci peste turnurile Argeșului bătea vântoasa. După ce s-a chibzuit bine ce putea câștiga și pierde, a chemat sfatul cel mare, și s-au adunat sfătuitorii, și aflând planul Domnului, au și purces să îmbrace zaua și coiful.

Cuprinderea feudelor pare să se fi petrecut în liniște, și însuși Domnul a urcat în fruntea pilcului. A numit, ca și în țară, găletari, birnicei, globnici și juzi; după aceea s-a dus la cetatea Amlaș și i-a încercat porțile și zidurile, să le vadă tăria, dacă va fi nevoit să fugă vreodată spre aceste pământuri de scăpare. Nu pofta de lărgime a gliei îl mânase să suie muntele, ci redobândirea unui drept vechi și grija față de ziua de mâine, căci nourii asupra Europei puhoiau mai deși!

Îndată ce s-a întors din Țara Românească de peste munți, la Argeș, a dat drumul cailor la păscători, iar pe sfătuitori i-a trimis pe la cetăți și ohabnicii. Săvârșise întâiul fapt de cutezanță și i-a fost silă când au început să-l laude unii și alții; drept care, le-a astupat gura la toți; numai poetul logofăt Filos a fost mai greu de astâmpărat.

Într-o dimineață, Mircea voivod a deschis ușa cămării scriitorilor. Filos-logofăt era gata demult, cu penele de vultur și cerneluri. După ce Mircea voivod l-a poftit să scrie un hrisov și i l-a dictat, cu glas aspru dar stăpânit, l-a poftit să i-l citească… Și neagră ca noaptea de veci a fost mânia Domnului, când Filos a început:

— „Io, Mircea voivod, domn al Țării Românești, herțeg al Amlașului și Făgărașului…”

Mircea voivod l-a privit până-n măruntaie, ca pe-un vrăjmaș, în timp ce Filos se întreba speriat cu ce greșise…

— Unde mi-i greșeala, Măria ta?

— Cine te-a sfătuit să-mi adaugi aceste titluri de fală? Așa ai scris și pe alte porunci?

— Întocmai, Doamne… Așa am scris pe toate poruncile date în feudele din Țara Românească de peste munte…

— Bine, Filos-filozoafe… a adăugat Mircea voivod, și și-a întors fața de la dânsul cu silă, spre spaima celorlalți scriitori din încăpere. Știi ce te-așteaptă? Cum ai îndrăznit să adaugi firii mele scăderea falei și îngâmfării? Cum îmi voi scoate obrazul în lume?

Tot în ziua aceea, Filos-logofăt se afla pe drumul către cetatea Severinului. Îl petrecea Stanciu-comis, și-l tot întreba, râzând cu două înțelesuri:

— Vezi, logofete? Ce-ți ajută acum toată filosofia ta? Vei săpa sare, la ocnă, împreună cu țiganii robi…

Filos-filozof tăcea, îndelung, gândindu-se că fiind un martir al cinstei, lumea și timpurile viitoare îi vor da înaltă mărire! Dar oricât căuta să se mângâie cu lauda timpurilor viitoare, tinerețea lui îl sfătuia să împungă calul în pinteni, să se piardă în lume ca o nălucă, de sub paza acestui flecar, care nu mai știa nimic în afară de căutarea vârstei cailor prin rânjirea dinților!

— Ce-ți ajută știința, filosoafe? l-a împuns iar Stanciu-comis cu vorba, însă Filos-filozof s-a închis în muțenie.

Și așa s-a întâmplat că sfetnicul Filos a ajuns și la Ocnele Mari, și s-a îngrozit văzând în măruntaiele pământului, în întunericul negru, tăiat ici-colo de facle de rășină, foșgăirea țiganilor robi. Băteau în dâmburile de sare baroasele și maiurile. Pe tărgi de nuiele și-n coșuri uriașe cărau sarea afară băieței și flăcăuași. Îi mânau sameși cu harapnice. Așijderea munceau femeile roabe, într-un du-te-vino necontenit, că parcă de la începutul timpului intrau și ieșeau prin căscaturile muntelui amintind gurile monștrilor.

Filos-filozof sta împietrit, însă își spunea că asemeni lui, totdeauna înțelepții au gemut în întristare sau aruncați în groapa leilor…

A deosebit la o vreme călugări cu comanac, strigând printre sameși, și a văzut carele cu coviltire uriașe, gata de plecare spre târgurile țării transilvane, în sus pe Olt, prin pasul de la Genunea. Pământeni, supuși mănăstirești, încărcau sarea și pisări cu comanac crestau numărul coșurilor de răboj. Au pornit carele, în șir, iar pe lângă boi și pe lângă pământeni mergeau pisări, strigând tot către soarele gata să apună:

— Mânați! Mânați! Mai repede!

Filos-filozof sta mai departe împietrit, dar Stanciu-comis l-a bătut pe umăr, râzând cu gura pân-la urechi:

— Nu poftești în ocnă, filosoafe? Am poruncă de la Măria sa să te închid!

— Pentru ce? a îndrăznit Filos, alb de spaimă.

— Totul a fost numai o încercare a Domnului! a răspuns râzând comisul. Spre a vedea ce poți păți, dacă mai cazi și altă dată în greșeală…

Filos-filozof s-a repezit la comis. L-a îmbrățișat strâns, uitând că are a face cu un nepriceput în ale scrierilor și cărților. A sărit apoi în șa, și-n timp ce galopa alături de comis, gândea că tot e mai bine s-o iei totdeauna înaintea belelelor. „Oare așa să fie? s-a întrebat după un timp. Doar am scris numai adevărul, că Mircea voivod este herțeg al Amlașului și Făgărașului”… Și Filos s-a hotărât să se închine Domnului până la pământ, dar în același timp să i-o spună deschis că toți craii au avut martori – scriitori – care le-au dus faima faptelor peste timp, ca peste muntele cel înalt și prăpăstios. De ce să se lipsească Mircea voivod de acest drept, menit de istorie? Va vrea Domnul sau nu, îi va conveni sau nu, Filos-filozof tot îi va însemna faptele, spre a i le citi viitorimile!

Galopând lângă Stanciu-comis, Filos-filozof cugeta în câtă întristare o duc unii și în câtă fericire alții! A poposit pe la mănăstirile Oltului și a văzut robii lucrând în făurării și roabele în atelierele de țesut. A văzut și pământeni dăruiți mănăstirilor, o dată cu satele lor, și plătind mănăstirilor dijmă din grâu și vite… Și a văzut averea fabuloasă a mănăstirilor, alcătuită uneori din zeci de sate cu moșii fără sfârșit; și se căina Filos, amintindu-și un cuvânt al Bibliei, plin de dojană asupra celor ce, fiind slujitori altarelor, averi adună…

Dar cum i-au crescut ochii, de mirare și admirație, văzând pământencele țesând in și lână sau vopsind țesătura în culori de-a dreptul amețitoare! Dar pământenii meșteri? Cu ce se puteau asemăna înfloriturile făcute cu cuiul înroșit, pe juguri, pe arcadele porților și pe portițe? Dar cofăelele și cofele, făcute cu cuțitașele, de către aceiași meșteri?

Într-o seară, după ce au trecut apa Oltului, au nimerit la o curte împrejmuită cu zid. Străji din turn le-au poruncit să stea, să dea seamă cine sunt! Abia după ce au spus, au fost poftiți înăuntru, în ohabnicie. Au văzut zarvă și freamăt omenesc. Ardeau facle de brad. La lumina lor, Filos-filozof a văzut în capul scărilor un bătrân bărbos cu biciul.

Un pământean răcnea îngrozitor.

Tocmai i se scoseseră ochii!

— Să te înveți minte! tuna din glas bărbosul, și Filos a înțeles că ohabnicul judecă un supus. Pentru ce ai vândut taina, ticălosule?

În scurt, oaspeții au știut că era vorba despre un meșter care scornise un fel de mașină de lemn și spusese taina altor olari, de pe ohabnicia vecină… Și cum ohabniciile trăiau fiecare cu meșteșugurile lor, vânzarea tainei era pedepsită strașnic, căci nu trebuia să știe vecinul ce se întâmplă dincolo de zidul de piatră al stăpânului său! Căci, aflând, vecinul te va ajunge în stare și te va întrece!

A oftat Filos. Au purces mai departe, în zori, și au poposit la alte mănăstiri, de pe la bălțile Oltului, și au întâlnit sute de care cu pește, însoțite de pisări cu comanac. A văzut Filos atelierele din mănăstiri, iconarii și meșterii de covoare, și vopsitorii, și s-a plecat cu sfială spre lucrul caligrafilor care scriau sau copiau psalmi și biblii. Și a văzut învățăcei stând plecați sub ghionturile monahilor bătrâni și învățând a scrie și ceti…

Și Filos și Stanciul-comis au gustat miere, la prisăcile mănăstirești, și au văzut în atelierele mănăstirilor cum se fac lumânări din ceară curată.

Cum au ajuns la cetatea Severinului, Stanciu-comis a spus încă o dată filosofului că totul a fost doar un drum al încercării: se pot, deci, întoarce, înapoi la Argeș, unde vor putea da seama despre cele văzute.

Mircea voivod n-a așteptat să-l izbească evenimentele; ci le-a luat-o totdeauna înainte și nu numai după vorba înțeleaptă a caligrafului său, ci și după o experiență îndelungată; căci numai nebunii și orbii se gândesc la diguri după ce le ajung puhoaiele la ușă!

Din timp s-a gândit la sistemul de apărare a țării, și în primul rând a ochit turnurile cetății Severin, cea mai depărtată pe Dunăre! A ales pârcălab destoinic, tare și-n știința armelor și bun gospodar. A poruncit să i se întărească cetății turnul de veghe spre miazăzi, să țină Dunărea sub pază, să nu coboare corăbiile vrăjmașe ca la pomană; ba a înzestrat toate turnurile cu tunuri tari, înzestrate la rândul lor cu tunari buni și cu movile piramidale de obuze.

Așa a început veghea strașnică a Dunării și a malului dimpotrivă, dar nu înainte de a cerceta atelierele faurilor de arme aflate în cetate, lăudându-i pe vrednici și trimițându-i acasă pe nepricepuți.

În preajma anilor de-cumpănă 1389, în cetate la Severin amarnic răsuflau foiurile, înroșind fierul adus de la Brașov! Baroasele meșterilor îl subțiau, dându-i forme de lănci, săbii, topoare și barzi! Nouă rânduri de sudori picau de pe meșteri, zi și noapte, căci pârcălabul nu mai avea astâmpăr de când olăcari îi aduseseră știință domnească despre apropierea ceasului groaznic, încăperile puțeau a salitră și fum de cărbune, și meșterii arătau în penumbră ca ciclopii, și degeaba își tot ștergeau sudoarea cu șorțurile de piele… În vremea asta, pământenii satelor din apropiere cărau de zor bolovani și pietriș, și unii din ei, pricepuți la zidărie, cârpeau crăpăturile zidurilor, curățau buruienile din șanțuri; ori alții, meșteri fântânari, se slobozeau pe funii în fântâna din curte, cercetând-o, în caz de împresurare să fie dătătoare de apă bună…

Tot din trei în trei zile, pământeni cu arcuri și lănci și cu pieptar de zale de fier făceau strajă, orientându-se în curgerea ceasurilor după cântările cocoșilor. Cel urcat în turnul dinspre Dunăre sta necontenit cu mâna streșină, și deasupra lui flutura flamura cu vultur; iar jos, la temelie, foșgăiau corăbiile Țării Românești. Cel ce străjuia înspre Porțile de Fier, sta așijderea cu mâna streșină și cu cornul gata să dea alarmă la apariția oricărui vrăjmaș pe ape!

Nu tare departe de cetatea Severinului, mai la vale pe Dunăre, se afla cetatea Turnu, și ea pusă în stare de alarmă, cu străjerii, cu atelierele de arme și cu pârcălabul veghind peste toți și toate.

Grijă deosebită avea Mircea voivod față de cetatea Giurgiului; vremurile de cumpănă se apropiau și multe nu erau încă gata la această ctitorie strategică a sa! Veghease ori de-a dreptul, ori prin oameni de bună credință, de la baterea temeliei până la turnuri, cheltuind averi, îl costase această ctitorie mii și mii de bolovani de sare, dați în schimbul muncii meșterilor, pietrelor de zidărie, mortarului de legătură, stângilor de fier, porților bine ferecate; și dăduse brașovenilor care multe de sare până și pentru cuiele acoperișului… Apoi, ochii voivodului au căpătat semeție de vultur când și-a privit cetatea înfiptă bine pe insula din Dunăre și legată de pământ printr-un pod de bârne! A poruncit urcarea tunurilor în turnuri, toate îndreptate spre malul dimpotrivă!

După ce a văzut flamura sa cu vultur răsfrântă în cer și-n adâncul fluviului, a purces spre cetatea Brăilei, ultima din șirag. I-a dat și ei pârcălab destoinic, a cercetat turnurile și atelierele de arme; și și-a trimis oameni la brazda Moldovei, la cetatea Crăciuna; însă într-acolo nu avea teamă…

A cercetat și cetatea Dâmboviței și Căpățânenii, aflată în preajma țării românești de peste munți; apoi s-a întors în cetatea de scaun, numai bine ca să afle de la iscoadele Dunării vești de spaimă!

Mircea voivod și-a păstrat cumpătul, chiar dacă știrile îl loveau ca pietrele!

Când i s-a spus că Turcii ajung în fața Brăilei, gata să-i nimicească negoțul pe Dunăre, Mircea a dat strigarea la arme!

S-a urnit țara toată!

Obcinarii și-au împlinit datoria, urcând la culmi și aprinzând focuri!

Ștafete au trezit ohabele cu jupanii și cetele!

— Nimeni să nu fie scutit de oaste, ca de moarte! suna porunca Domnului; și astfel, drumurile mari ale Țării Românești copieșite fost-au de mulțimile în mers repede.

Întâi, Mircea voivod și-a privit oastea curtenilor săi, mii multe de pământeni, dăruiți cu scuteală, numai gata să fie la arme! Veniseră cu arcurile și săgețile vechi de-acasă, și pământenii și târgoveții, însă voivodul s-a încruntat, poruncind căpeteniilor lepădarea numaidecât a rablelor! Și cum rablele au căzut la picioarele curtenilor, Mircea voivod a poruncit cămărașilor să deschidă cămările cu arme noi! Pâlcuri-pâlcuri intrau curtenii în cămări și primeau arbalete, arcuri cu săgeți bine otrăvite, tolbe largi și adânci, brașovenești, scuturi de lemn acoperit cu piele tare ca fierul, săbii și lănci – și mulțimea curtenilor a izvodit murmur ca de codru sub vânt, când din alte cămări au fost trase afară tunurile, cu tunarii lor de mult și bine muștruluiți!

Înarmate până-n dinți erau și banderiile călări ale ohabnicilor, strânse în zale și încruntate sub coifuri! Unii dintre acești privilegiați își îmbrăcaseră și caii în harnașament țesut în fir ales și cu paftale de argint la piepturi, iar puțini din ei purtau chivără și îmbrăcăminte de fier greu.

În urma banderiilor aliniate pâlc cu pâlc se aflau care grele cu poveri, hrană în drumul viforului. Țigani-bucătari, grași ca pepenele, scărpinau cobze, până va veni prânzul cu rândul linguroaielor!

Așa se urneau de la curți ohabnicii: își luau totul cu ei poloboacele cu vin, mascuri fripți și pită, ca nu cumva prin taberi să le ducă dorul!

Așa scria legea secolului: Domnul îi miluia pe ohabnici cu independență în hotarul pământurilor, însă la strigarea cornului să fie față, să-și dea partea de sânge! Și ohabnicii se urniseră cu mic cu mare, căci nu era de glumit cu acest voivod aspru: lipsa ori întârzierea putea fi socotită hiclenie, și se pedepsea cu luarea ohabniciei și capului.

Veneau rând pe rând căpitanii de județ, dând seamă Domnului că oastea mare se adună la locurile de poruncă. Mehedințenii, gorjenii, cei din județul Jaleșului, și râmnicenii, mărșuiau pe sub un văzduh fierbinte, pe marele drum al Câmpulungului. Printre lănci și arbalete, scuturi și arcuri, se zăreau pe alocurea îmblăcie și pari afumați la capăt, însă aflând căpeteniile că Domnul se uită la astfel de unelte cu silă, porunceau purtătorilor să se ducă să vâneze cu ele iepuri și urși. Rând pe rând, aflând mânia Domnului asupra rablelor, armele vechi dispăreau și le luau locul arbaletele și lăncile.

Coborau pământenii Buzăului și Târgușorului, pe alte drumuri, la alte locuri de poruncă, în timp ce la Argeș olăcari veneau și plecau în goana cailor, și clopotele bubuiau în turnuri necontenit, și le răspundeau alte clopote, până-n Vlăsia cea mare, la Snagov, și până la Olt, la poiana luminată. Toată Țara Românească pornise la drum, și-n porțile satelor se auzeau plânsete și bocete, și copiii se înșfăcau de tați și frați. Vuia profund codrul Deliorman când treceau călărimile în goană și când mânătorii carelor cu poveri plesneau din harapnice și răcneau la boi.

Pe brazda Dunării, corăbiile Țării Românești umblau necontenit, în sus și-n jos.

Când Mircea voivod și-a dat seama că ceasul pornirii e deplin, s-a uitat la spătarul Sin, care sta gata să-i dea spada mare.

Mircea voivod a luat spada.

A sărutat-o adânc.

După aceea a ridicat-o cu amândouă mâinile, sus, parcă vrând a brăzda văzduhul.

Și-a strâns calul în pinteni.

A pornit, între flamurile cu vulturi și-n cântarea mai tare a clopotelor.

Îl urmau sfătuitorii, la un pas distanță, și între ei se afla Filos-filozof, cu toate că muzele n-aveau nici pe-atunci ce căuta în taberele războinice.

Apoi, din răscruci în răscruci, oastea mare s-a închegat.

Curând, călare și crunt sub coif, Mircea s-a oglindit în Dunăre.

Malul dimpotrivă era binecunoscut Țării Românești prin negoțul ce se desfășura și, mai cu seamă, prin coborârea turmelor, în ierburile Deltei, la iernatic. Cutropirea de către Turci a malului dimpotrivă însemna gâtuirea țării sau astuparea definitivă a acestei ferestre a Răsăritului. Pe de altă parte, numai un nebun le-ar fi îngăduit să se statornicească în pragul țării și să nu încerce să-i stropșească la timp!

Se scuturase numai un rând de frunze de când bulucurile lui Murad-Sultan mâncaseră stropșeală la Plosnic, din partea Bosniecilor și Sârbilor; ajuns la aman, războinicul osmanlâu ceruse pavăză de la bulgarul Șișman și de la Ivanco, riga Dobrogei. Și unul, și altul, deși închinați Turcului, s-au prefăcut că nu aud, lăsându-l stropșelii; însă, ca osândă că nu i-au făcut hatârul, Murad l-a trimis împotriva lor pe Ali Pașa, fiul lui Hairedim, și acesta și-a urnit bulucurile. Șișman, țar până la urmă, s-a supus și și-a dezlegat punga să dea tribut, însă Ivanco, feciorul lui Dobrotici, a luptat și a căzut în luptă ca un paraleu.

Spadele românești au intervenit tocmai în toiul acestor evenimente. Mircea Voivod și-a încărcat oștile în corăbii sau și le-a trecut pe poduri de șăici, și iată-le la Dârstor, potrivind tunurile, către turnurile cu semilună! Amarnic a huit artileria românească atunci, iar Iacși-bey, căpetenia Dârstorului, avea să-și dea seama că apăruse în istorie o putere nouă! Nici nu se așteptase osmanlâul la un tain atât de gras, de ghiulele, și la alte tainuri, zvârlite cu arbaletele! Iacși-bey a apărut puțin timp la meterez și s-a văzut înconjurat de toate părțile, și-n toate părțile fluturau flamurile cu vulturi!

Mircea voivod cu curtenii săi nu și-au cruțat defel energiile, împingând spre porțile cetății valurile călărimilor și trecând mai departe, necontenit, peste stârvurile vrăjmașilor, către porțile Dârstorului! Împresurarea a ținut destul de mult, dar până la urmă porțile au fost sparte și bătălia s-a întins pe ulițele cetății, în răcnetele răniților, în țipetele copiilor și femeilor și-n vaierul clopotelor.

Nici un fes, nici un turban nu s-au mai ridicat de la pământ, dar nici de urma lui Iacși-bey nu s-a mai auzit!

După alinul acestui vifor prim, Mircea voivod a poruncit ridicarea flamurilor cu vulturi deasupra Dârstorului! A chemat meșterii să bată pe porți și pe turnuri pecetea cu vultur. Oștile s-au adunat și s-au întins taberele, însă proști și cu buzele umflate au rămas cei ce credeau că se și întorc acasă!

Mircea voivod începuse brazda cea mare a îndrăznelii și trebuia să continue! În timp ce oștile se hodineau, a trimis iscoade înainte, să vadă tăria osmană, întinderile și bogățiile. Și iscoadele i-au adus știri felurite. Unii ajunseseră până departe, departe, la o pădure înfricoșată, ca o mare de arbori; iar alții, cei ce apucaseră în linie dreaptă, spre răsărit, zăriseră într-o dimineață Marea Neagră… Văzuseră și Heracleia, cetate tare pe dâmburile de la Ienisala și răsfrântă într-un lac imens, ca un ciclop!

Țara Dobrogei era bogată în pășuni și turme.

Mircea voivod și-a rânduit oastea; după ce a mai întărit o dată puterea pârcălabului din Dârstor, a ridicat iar sabia brăzdând văzduhul. Coloanele lui înaintau încet și cu băgare de seamă, nimicind pretutindeni rezistența Turcilor.

Marșul acesta de nimicire a vrăjmașului a ținut tot anul 1388, până ce pâlcul din frunte, cu Mircea voivod, au zărit o oglindă albastră imensă. Caii au grăbit, simțind în nări răcoarea apei. Curând galopau, căci îi ardea de vii setea; însă, cum și-au înfundat boturile în Mare, și le-au și scos și au strănutat cu scârbă… Voivodul se vedea răsfrânt în această oglindă vastă cât cerul. Și-a scos coiful și abia și-a stăpânit chiotul ce-l gâlgâia în grumaz, tare și rostogolitor ca tunetul! Iată, Țara Românească descălecase iar până la Marea, până la acest drum uriaș al apelor, legătura între toate orizonturile și cetățile pământului…

Departe, departe, pe linia zării, se deslușeau corăbii în șir, brăzdând drum, poate de la Caffa, poate de la Licostromo din gura Dunării, tocmai către Veneția și Genua… Îndată ce a poruncit oștirilor hodină, Mircea voivod s-a tras în cortul său, la umbră, cu sfătuitorii, în timp ce oștenii își lepădau zalele și se aruncau în mătasa apelor, dând în sfârșit chiote de bucurie, după un marș lung de-un an!

Străji se ridicaseră pe gorgane, amintind străjile Dacilor lui Decebal. Urcau la cer, ca niște vâltori dropiile, până sub soare, speriate de mulțimea descălecătorilor.

Focurile bivuacurilor s-au aprins seara, și Mircea voivod s-a gândit că era vremea să dea primele răsplăți oștenilor, întâi a miluit unii boieri, cu ohabnicie, mai apoi a cerut căpeteniilor de curteni să-i dea seamă despre purtarea în luptă a fiecăruia. Și pe unii i-a ridicat la rang de moșneni, pe moșneni la rang de boieri. Din gros și fără zgârcenie a miluit oastea mare a țării, pe fiecare dăruindu-l după purtare și răni dobândite.

Iară Filos sta și scria, cu călimările alături, și nu mai prididea.

Și începea hrisoavele așa: Io, Mircea, mare voivod și domn… stăpân peste toată țara Ungro-Vlahiei și a părților de peste munți… și Amlașului și Făgărașului, herțeg și domnitor al Banatului Severin, și de amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la Marea cea mare…

Mircea voivod l-a privit întâi cu asprime, pe urmă și-a dat drumul zâmbetului, văzând că Filos-filozof nu-i adaugă la fire apucături rele, ci spune adevărul curat: într-adevăr, sprijinindu-se pe puterea cea mare a mulțimilor Țării Românești, putuse sfârși cu bine acest prim drum al victoriilor. Sprijinit tot de aceeași putere, se înfruntase cu cea mai mare forță a lumii și o biruise, smulgând de sub genunchiul ei pământul acesta românesc mărginit de genunea Mării… Cu dragoste și bucurie s-a uitat către pilcurile curtenilor și oștii mari. A văzut în cântecele lor de seară dor de casă. A văzut o forță extraordinară în danțul Călușarilor. Drept care, Mircea voivod s-a întors spre Filos-filozof și i-a poruncit:

— Scrie, Filos…

Pana caligrafului șuiera mărunt și repede, în timp ce Marea scotea din cuibarele adâncurilor vulturul de foc al lunii pline.

Într-adevăr, mila Domnului nemărginită fost-a, îndeosebi cu oastea mare, dând multora chiar din pământul cuprins din puterea Turcului, însă și-n oastea mică a curtenilor și-n cea mare a mulțimilor, strașnic bântuia boala fără leac a dorului de casă!

Mulți dintre alcătuitorii oștii mari fuseseră pe-aici, cu turmele la iernatic, și-și aduceau aminte de ani de liniște. Acum, în ciulinii de pe țărmul Mării Negre dăduse bruma, și ei ședeau în taberi. Și oftau de dorul cel potopitor pe care nu-l putea alina decât porunca de întoarcere…

Însă, cine putea pătrunde gândurile și planurile Domnului?

De obicei, poate din adâncurile veacurilor dace, oștile erau slobozite de sub arme iarna, și oare nu cumva Mircea voivod voia să sfarme obiceiul? Într-adevăr, Domnul așa plănuia în sinea sa! Ieșind pentru prima dată în aria vânturilor, nu voia și nu putea să întrerupă treaba începută! Armele nu vor fi depuse în cămări, pân' la împlinirea drumului, căci un lucru lăsat la jumătate trebuie luat de la început, cu înmiite eforturi!

Mircea voivod încercase puterea țării și o aflase destoinică, tare la arțag în fața cetăților, cu calm la trecerea apelor, repede ca fiara la iurușuri, însă știa că încercările cele mari abia vin și oștilor le trebuia călire! Deci, a hotărât să petreacă iarna între vifornițele pontice, și când s-a dat semnul de adunare toți au crezut că aud cuvântul mult așteptat. Au dat toți un murmur ca al codrului, când Domnul a brăzdat văzduhul cu spada, spre sud, către marea de arbori fremătători… Au murmurat ohabnicii mai ales, și moșnenii, și șerbia, dar s-au aliniat sub steaguri și au pornit în tăcere, în timp ce vântul pontic, prevestitor de iarnă, răscolea nisipurile și ciulinii.

Și așa, învăluiți în vânt, mărșuiau spre marea de arbori, părăsind cealaltă mare, vânătă de frig, ca un ochi imens, înghețat. Pretutindeni unde aflau așezări și gărzi otomanicești, săvârșeau cele cuvenite. Apoi i-a cuprins iarna. Domnul a văzut atunci cât de bună este chibzuința și chiverniseala! Au venit care cu cojoace, cu ciubote brașovenești și cușme, și numai așa puteau rezista frigului nemilostiv.

Străbătând străvechiul pământ românesc de pe țărmurii Mării Negre, oștenii lui Mircea voivod se reîntâlneau cu rudele lor de sânge răspândite prin așezări până departe la marea de arbori fremătători. Ciobanii, plugarii și pescarii locului primeau în urale și cu pâine și sare pe blid oștile descălecătoare cu vulturi pe flamuri. Morminte dace apăreau din vreme în vreme, și pe alocurea turnuri sparte, la adăpostul cărora oștenii lui Mircea voivod își adăposteau caii, își uscau obielele la focuri, și-și ospătau merindea. Ca un vânt ștersese flotele de odinioară de pe fața Pontului Euxin și para focurilor din lampadarele de demult. Unde era marea cetate Callatis?

Acestea le cugeta Filos-filozof, zgribulit de frig, urmând oastea în mers. Mircea voivod îl poftise să rămână în urmă, la căruțele cu poveri, însă ochii lui Filos erau hămesiți după noutăți, și-i ieșeau din orbite de bucurie în fața rămășițelor timpurilor… Nu făcea caz de știința lui în creșterea și adormirea civilizațiilor, însă ofta după coloniștii din Milet, răspândiți odinioară jur-împrejurul Pontului, ca după niște neamuri ale sale mari și vrednice.

Când oastea mergea în gol, cu flamurile vânzolite de vifor și se auzeau murmure, Mircea voivod poruncea oprirea și o supunea unui mustru aspru. Se desfășurau avane întreceri pe cai, lupte corp la corp, lupte cu lancea, întreceri din fugă, iar cel ce izbutea să atingă cu săgeata un ban aruncat în sus de măria sa, tot atunci era ridicat la starea de moșnean! Când era vorba de dueluri cu spada, între pâlcuri, Mircea voivod nu se putea răbda, și-și ridica spada lungă, de bărbat înalt și voinic. Și întrecerile căpătau putere, când însuși Mircea se amesteca, și nu între ohabnici, ci între curteni și cei din oastea mare…

Așa înviorați, iarna pontică nu li se mai părea urâtă și lungă, și când venea poruncă de înaintare, porneau toți ca unul, mereu și necontenit către marea de arbori fremătători… Încet-încet, miile de oameni de la început erau cuprinși de simțământul unei unități, iar tabăra le devenea încet-încet casă și familie! Când troienele erau până la piept, călărimile înaintau mereu spre sud, ca într-o mare albă, deasupra căreia lucea soarele alburiu sau luna.

Marea de arbori fremătători s-a zărit într-o noapte, ca un zid de cetate neagră, așa de încremenită sta sub cerul adânc albastru. Coloanele s-au oprit, însă Mircea voivod știa de la iscoade că pădurea era fără drumuri.

După un popas cu somn iepuresc și cu dârdâituri de frig, s-a poruncit pregătirea securilor de luptă! Vrăjmașul era de data asta natura, și trebuia străpunsă și pătrunsă! La față au ieșit căpeteniile, după exemplul lui Mircea, și au tăiat primii lăstari cu spadele. Și au înaintat, oastea mică și oastea mare, cu securi grele, și drumul înainta din ce în ce mai adânc în inima pustietății trezite de strigătele de îndemn, de nechezatul cailor și de prăbușirea copacilor.

Când niște pâlcuri au pus foc la rădăcinile stihiei, s-o ardă spre a ajunge mai repede la loc deschis, Mircea voivod s-a mâniat strașnic, găsind în acest plan ocolirea greului și treabă barbară! Și-a și ridicat spada, să pedepsească nevrednicii, dar s-a domolit, și lucrul a început mai cu putere; și astfel, copacii buni erau înjumătățiți și prefăcuți în scândură pentru fundul carelor, în poduri și podețe peste gârle.

Pământul, luat bucată cu bucată de sub genunchiul Turcului, trebuia bine gospodărit.

Apoi au răzbătut dincolo; și aflând garnizoane otomane, s-a poruncit iurușul, și desțelenitorii de ieri au devenit iar oșteni căliți bine în frigul pontic și-n înfrângerea greutăților.

Așa au petrecut iarna 1388, și-n noaptea Anului nou, 1389, au înjghebat, mai ales cei din oastea mare, fel de fel de plugușoare și colinde, gândind la cei de departe, în noaptea aceea unică, petrecută la marginea de dincolo a mării de arbori, Mircea Voivod a poruncit să se dezpecetluiască butiile cu vin, și însuși el a închinat primul, ieșit prin deschizătura cortului. Poruncise să se dea numai atâta băutură cât să se dezlege limbile și nu cât să dezpecetluiască bulboana dorurilor, ori cât să se urce la creieri și să-i înfierbânte… În tot lungul zilei de Anul nou, oastea mică și mare s-au odihnit, apoi a sunat cornul și Mircea a despicat cerul cu sabia, din nou spre Mare.

Lăcrămau ciulinii și spinii, clătinați și încălziți de vântul sudului, și inima oștilor a simțit adierea primăverii. Dealtfel, cocorii și berzele, venind tocmai de peste Mediterana, scriau pe cer această mult așteptată veste. Oare de ce și vântul sudului și păsările migratorii înăbușesc de dor grumajii celor aflați pe depărtate meleaguri? Vântul Sudului topea omăturile pontice și păsările aminteau tuturor de cuiburile depărtate, însă era așa departe pân' la cuiburi și aveau alte mizerii de înfrânt, pas cu pas, în acel marș lung și istovitor.

Drumurile erau numai noroaie, și, când a dat prima ploaie de primăvară, oameni și cai s-au zgribulit, lăncile erau nespus de grele, curelele tolbelor cu săgeți le tăiau umerii iar încălțările chifteau de noroi și apă.

L-a întâmpinat Pontul în furtună formidabilă. Coloanele urcau necontenit spre nord, stropite de azvârliturile talazurilor. Așa au mers, pe lângă orcanul Pontului, și înaintau greu, căci și boliști dăduseră în oști, și sub coviltirele carelor gemeau mulți cu picioarele înghețate la străpungerea codrului. Lăncile nu mai arătau ca o pădure tânără, ci ca un hățiș, cu ramuri frânte, strâmbe sau încârjoiate. Soarele călduț îngreuna genele și pașii, încât, după sfat cu celelalte căpetenii, Mircea voivod și-a dat seama că trebuie întemeiată numaidecât tabăra.

S-au desfășurat corturile, în vecinătatea orcanului. S-au aprins focurile. S-a făcut strigarea la numărătoare.

Starea în tabără nu însemna însă lăsarea spre lenevire, ci somn și hodină numai cât îi trebuie omului, mâncare la anumite ceasuri pentru toată oastea deodată și mustru aspru… Cei ce și-au închipuit altceva, rău de tot s-au ars! S-au ars ohabnicii, având ciolane moi, după îndelunga ședere și zăcere pe perne! Nici oastea mică, nici oastea mare, învățate cu coasa și cu sapa, din zori până-n noapte, n-au găsit nimic rău în porunca nouă. Iepurește dormeau acasă, în țară; iar treaba asta, a marșului și-a luptelor tot mai rare, li se părea floare la ureche!

Însă vai și amar de cei ce-și pierduseră ori își uitaseră armele, în lungul marșurilor! Mircea voivod era nemilostiv cu aceștia, socotindu-i buni pentru butuc sau ridicarea în funie… Încercase voivodul să spargă un obicei vechi, al slobozirii la vetre în timp de iarnă, și izbutise, transformând strânsurile de plugari de odinioară într-o unitate de cremene, într-un tot gata de mișcare unitară, la un semn, la apărare ca și la iuruș.

Când au sunat cornurile plecarea, flamurile s-au ridicat. Tăcuse orcanul Pontului. Vara a venit repede și i-a prins luptând și mărșuind. Dogorile nemilostive îi uscau de sete. Treceau pe lângă vechi fântâni, dar nu ieșeau din rânduri, căci așa era porunca, încet-încet s-au obișnuit cu rația de apă de la un popas la altul, și nimeni nu crâcnea, deși izvoare și fântâni le făceau cu ochiul! Aflau pe alocurea sate arse sau pustiite și bălegarul proaspăt de cai arăta că garnizoanele turcești abia fugiseră.

Mulți ieșeau din rând, potopiți de dogoarea acelei veri 1389, și-i culegeau cărăușii de la carele de poveri. Așa, încet-încet, se producea în oastea lui Mircea selecția între slabi și vrednici. Lăncile nu mai arătau ca un hățiș sălbatic, ci se scurgeau în linii drepte, spre nord, către punctul unde văzuseră Marea întâi.

Au cunoscut de departe urmele de focuri ale vechilor tabere, și iar s-au desfășurat corturile, lângă Marea lină ca mătasea. Drumul încercării se sfârșise. Acum, ultima poruncă va fi dată spre Argeș, prin Dârstor și Brăila.

După darea poruncii, Mircea voivod i-a lăsat să chiuie de bucurie, dar numai el știa că era bucurie în mână străină, că fericirea sfârșitului sta ca cioara-n par!

Sud-estul continentului european se burzuluise rău! Oastea călită a Țării Românești n-avea să mai descalece! Țara va merge doar în permisie, însă așa încălărată.

În fruntea Turcilor se ridicase Ilderim-Fulgerul. Țara Românească îndrăznise, și curând se va vedea: care pe care?

Patru rânduri de frunze aveau să scuture sălciile de pe malul Dunării, peste pletele și coifurile pândarilor aflați în necontenită stare de alarmă; și în sfârșit, în anii de lacrimi și jale, 1393, Fulgerul s-a repezit spre Târnovo, cetatea de scaun a țării vecine! A împresurat-o în bătaia clopotelor!

A și stropșit-o, luând robi mii și mii!

Focul de la Târnovo s-a zărit până-n Țara Românească! Și bulucurile de pulbere s-au zărit, în înaltul cerului! Dar căpeteniile Țării Românești încă nu le venise ceasul cel decisiv! Ținta bulucului era Dârstorul, și oastea încălărată a alergat ca spulberul, în ajutorul locuitorilor și pârcălabului, însă fost-a să ajungă prea târziu!

Au aflat apa Dunării înțesată de galioanele de război turcești și cetatea Dârstor gata învăluită de miile de oști! Noaptea, după ce înceta huetul tunurilor, auzeau hogii și imamii strigând către Alah, încât pe locuitorii Dârstorului se zbârcea carnea, căci nici o putință de scăpare nu aveau decât moartea cu glorie!

Împresurarea a ținut mult. Iurușurile se izbeau și se zdrobeau de ziduri. Urcau la metereze, să-și împlinească datoria față de cetate, și moșnegii, și femeile, măcar cu bolovani să arunce în capul Fulgerului! Și cu toate că la o vreme rău se împuținaseră merindea și apa, Dârstorul nu se da, ci tot mai îndârjit lupta cu puterile înmiite ale lui Ilderim! Dar văzând că nu vor avea izbândă asupra cutropitorului, dârstorenii au ridicat flamura albă. Au tăcut tunurile Turcului, să se audă ce spun împresurații. Și împresurații spuneau așa: că se predau, dacă Fulgerul jură de șaptezeci și șapte de ori pe cartea Coranului, că-i va lăsa să părăsească cetatea, cu armele și cu averile pe umeri și să meargă care încotro vor voi!

Fulgerul a găsit bun cuvântul din partea lor. Le-a făgăduit. Porțile s-au deschis…

Mulțimea de oameni, cu armele lor, cu femeile și copiii lor, au prins să iasă și, cum s-a sfârșit șirul, s-au luat după ei ca la o mie de Turci, să-i apere, vezi bine! În lungul drumului… Și au mers dârstorenii ce-au mers, însă când au vrut să apuce într-o parte, Turcii le-au poruncit să apuce în alta; și așa s-au stârnit întâi gâlceava, pe urmă bătălia! Și era să înfulece papară Turcii, dacă nu le veneau ajutoare!

A urmat asupra dârstorenilor un măcel înspăimântător, până la ultimul murind!

Auzind tragedia demnă de Elinii antichității, Mircea voivod a gemut! L-a năpădit ura! A pândit clipa cea bună.

Cum a aflat că Ilderim cuprins-a nordul Dobrogei, a poruncit navelor sale să fie gata de încărcarea oștilor. Și a trecut dincolo, și într-un vârtej a ținut-o, până la sud, la marea de arbori fremătători, tăind și stropșind, și luând în robie gealați în infinit număr… Dar asta a fost numai o răcorire a mâniei, un strop de dulceață pe cerul amar al gurii! Ceasul cel mare era copt bine pentru izbitura supremă între Țara Românească și puterile Fulgerului.

În anii amintiți, 1393, pe la scuturarea frunzelor, puhoaiele otomane au trecut pe la Turnu și au prins a se revărsa în sus, spre Argeș. S-a încruntat pământul cu iarba, iar frunzele parcă s-au scuturat mai repede de vântul spaimei. Călărimi nemaipomenite, duiumuri pedestre, care cu poveri, toți și toate urcau spre Argeș, și sub miile de mii de copite și pași rămâneau numai pulberea, și cerul se mohora mai tare, și vânturile se tânguiau, în timp ce clopotele Țării Românești s-auzeau de la Snagov la Olt. Obcinarii urcaseră tocmai la păsurile către țara românească de peste munți, și focurile de veste chemau pământul!

Călărind în fruntea bulucurilor, Fulgerul știa din pățanii că nu-i bine să ticluiască dinainte planuri goale. Se temea de oastea Țării Românești, însă nu cât trebuia, și îl înfricoșau de-a binelea pădurile nepătrunse.

Ori dincotro se întorceau, iscoadele băteau din buze, căci nicăieri nu zăreau picior de om! Bei și pașale își dădeau cu părerea că Mircea a și trecut în țara românească de peste munți, să ceară ajutor lui Sigismund suzeranul, și că de aceea toată Țara Românească tace mâlc… Ilderim-Fulgerul clătina din cap, a îndoială, și bine făcea… căci repede de tot și-a dat seama că se află prins la ceaunele râpilor.

Din față îl izbeau călăreții în frunte cu voivodul. Cutropitorul a poruncit bulucurilor să apuce la dreapta, însă s-au trezit în trăsnetele bolovanilor și parilor aruncați de pe creste; alți bolovani se prăbușeau din latura stângă.

Ilderim-Fulgerul a dat poruncă de grabnică întoarcere, și atunci s-a întâmplat în oastea sa un amestec și un vălmășag cumplit: coada bulucurilor s-a simțit deodată mușcată și împinsă înainte; capul întors înapoi se îngrămădea spre vălmășagul cozii, și huia codrul Deliorman! Răcnete, strigăte, mugete, nechezaturi, totul se amesteca și din toate părțile zbârnâiau săgețile, bufneau bolovanii; săbiile hăcuiau fără hodină și fără întrerupere, în timp ce mulțimea de dușmani se frământa în loc, înnebuniți de groază în codrii înfricoșați!

Ilderim-Fulgerul își croia cale înapoi, spre Dunăre! Oștenii din garda lui îi făceau loc cu iataganele, în timp ce din arbori, de pe dâmburi, din toate umbrele codrului, moartea țâșnea. Carele, vitele de povară, caii spahiilor, totul se răsturnase și se frământa în mocirla pâraielor întunecoase și stropite de sânge. Parcă se sculase întregul pământ românesc, cu codrii, cu fiarele, cu iarba, cu furtunile și vânturile, și toate se izbeau asupra năvălitorilor! Buciumele răsunau fără alin, și alte pilcuri de pământeni dădeau năvală din umbră.

Ilderim-Fulgerul își smulgea barba când vedea cum îi piere floarea spahiilor și floarea bulucurilor pe jos! Bătea cu paloșul în gărzi, să-i deschidă mai repede drum de scăpare, să nu pice în mâna lui Mircea!

Când s-a văzut în preajma Dunării, fugea de mânca pământul, în timp ce din păduri îl urmăreau călări, pe cai iuți ca vântul, oștile românești!

Însuși Mircea voivod călărea în frunte!

Ilderim-Fulgerul și-a lepădat balele scârbei în apa Dunării! Îi tremura barba de rușine, iată! Învinsese țări după țări, împărății i se așternuseră la picioare, cu avuțiile, cu satele și cetățile, și acum pământenii Țării Românești îl căsăpiseră!

Faima biruinței de la Rovine s-a împrăștiat în toate laturile pământului. Lui Mircea i s-au adus cuvinte și scrisori de laudă; însă el, ca om pățit, nu s-a lăsat furat de dulceața cuvintelor; vrăjmașul nu fusese răpus decât vremelnic și în parte; oricând se putea întoarce cu mai multă putere. Ceea ce s-a și întâmplat. Curând după aceea, oștile osmanlâilor au năvălit în țară, au dat foc Argeșului și l-au pus voivod pe un ticălos numit Vlad, vândut Fulgerului. Ba, acest ticălos din istoria Țării Românești s-a și prins să dea cutropitorului tribut gras!

Pe la topirea omătului din anul acela, Mircea voivod a trecut peste munte, la Brașov, însă lacrimile Țării Românești aveau să se ia numai în 1396, luna în curgere august. Căci până atunci, jale mare fost-a, și peste tot locul a umblat trădarea.

Mircea voivod mai avea în stăpânirea sa doar o parte din țară, dar avea credința deplină în forța morală și fizică a poporului. Ochiul său aprig și neadormit se țintise asupra trădătorului Vlad.

Vecinul rigă Sigismund de Luxemburg al Ungurilor jurase să nu pună sabia jos, până nu va răpune fiara zborșită asupra Europei, și deci, tot timpul ticluia cu aleșii săi o cruciadă de răpunere. Astfel, a trimis soli pricepuți și în ițele politicei și-n știința graiurilor, tocmai în brazda Apusului, la Paris; și au dat solii strigare de spaimă în fața rigii Carol al VI-lea, învinuindu-l că stă prea mult în jilțul său, în loc să sară în ajutorul Răsăritului Europei!

Pe urmă, solii s-au dus și au dat aceeași strigare la Dijon, la ducele Burgunzilor, arătând tuturor și pretutindeni cum Ilderim-Fulgerul se laudă că va da calului său ovăz în pristolul de la Roma!

Au strigat solii lui Sigismund pe la alte cetăți și neamuri, și așa se face că într-o bună zi s-au ridicat cavalerii, în vuietul chimvalelor de la Notre Dame, și și-au încărcat arabalele cu merinde. Pe urmă și-au scos de la păstrare și rugină platoșele grele de fier, și caii leneviți de ședere, și au pornit drum lung, prin Alsacia, și de pretutindeni alți și alți cutezători li se adăugau la număr. Englezi din Britania cețoasă, Italieni, Germani, s-au tot adunat, până au împlinit numărul de 2500, și așa au mers până la cetatea Buda, unde au fost primiți în buna vestire a clopotelor. Și după ce și-au arătat armurile la Buda, și au benchetuit în lege, s-au urcat pe corăbii, și s-au lăsat așa în jos, pe Dunăre, până în dreptul Timișoarei.

Mai apoi au trecut Dunărea, pe la Orșova.

Și bătând Rahova, au trecut la vestita cetate Nicopole, spre înfruntarea cea mare.

În vremea asta, ceasul lui Mircea voivod sosise, însoțit de pâlcurile voivodului Stibor al țării românești de peste munți, a întâlnit oastea vândutului Fulgerului, și într-o luptă din spade numai între vândut și Stibor, sorții au căzut bine: Vlad, vândutul Fulgerului, rănit greu, a luat-o la fugă, spre a nu fi căsăpit cu totul… Mircea nu s-a dat hodinii după iurușul scurt și grozav, ci împreună cu binefăcătorul său au dat drumul cailor în galop, drept la Nicopole!

Însă, dintr-o dată nu i-au plăcut lui Mircea acei cavaleri peste măsură de îngâmfați! Cum au ajuns la Nicopole, aceștia își ridicaseră corturi de purpură și mătase! Întinseseră și mese de ospăț și chefuri! Băuturile scumpe și mâncărurile le erau aduse cu corăbiile pe Dunăre, și între ospățuri prelungite zile și nopți, făceau întreceri în lupte cu spada, cântau și dănțuiau, scriau epistole iubitelor rămase departe, în castele și-n cetăți; le cântau lăutele lăudându-i pentru isprăvi războinice adevărate sau închipuite.

Se uita domnul muntean la petrecerile lor cu grijă și dojană! Cruciații îl priveau de sus.

Printre domniile lor se afla și un popă burgund, călător și cărturar cu faimă, monsieur Wauvrin. Într-o noapte, preacinstitul monsieur s-a dus la tabăra lui Mircea, să-l vadă. L-a văzut crunt în priviri, în plete avea argintul vârstei. Peste cămașa de zale avea mantie vișinie. Sta pe malul Dunării, înalt și voinic, sprijinit în sabia lungă și puternică, în jur, ardeau focurile. Prin ierburi se auzeau caii păscând și sforăind.

Mari semne de mirare avea să dea monsieur Wauvrin cu cât îi cunoștea mai bine pe oștenii Țării Românești! O dată i-a găsit întinși pe pântece, tăifăsuind în ierburi. Caii lor pășteau cine știe pe unde, după niște stufărișuri. Deodată, la porunca unei căpetenii, oștenii s-au ridicat și au scos un chiot scurt, înfricoșător! Caii le-au răspuns prin nechezaturi de groază și preajma a început să duduie și să se cutremure sub copite! Cât ai clipi, au și ajuns în fața oștenilor care îi încălecau din fugă, cârmuindu-i cu strânsoarea picioarelor, învârtindu-și lăncile pe deasupra capetelor. Crezând că dau Turcii iuruș, Cruciații au aruncat paharele, și-au încins spadele, au sărit și ei pe caii lor îmbrăcați în fier. Monsieur Wauvrin i-a lămurit însă, trimițându-le cuvânt că nu dau Turcii, ci oștenii lui Mircea fac prubă de șarjă, să-și mai dezmorțească oasele! Cruciaților le-a părut rău îndată după vinul pierdut și după paharele sparte. Au cerut alt vin și alte pahare. Și-au descins săbiile și au poruncit lăutelor să cânte.

Pe când petreceau mai bine Cruciații, și oastea Fulgerului s-apropia! Veneau spahiii și bulucurile pe jos, mișcându-se ca un uriaș balaur mohorât. În urma lor rămânea ruina, cenușa. Suluri mari de fum se ridicau pe zări, departe. Vântul mâna înaintea lor cârduri de corbi și miros de carne arsă.

Neliniște a trecut prin taberile Cruciaților! Până acum se întrecuseră unii pe alții în petreceri. Ce va fi însă când vor da ochii cu dușmanii?

Mircea se furișase înaintea Turcilor și le numărase flamurile; erau douăzeci la număr, fiecare având zece mii oșteni! Cum s-a întors a trimis cuvânt Cruciaților, spunându-le că într-adevăr îi știe că sunt viteji mari! Le cunoaște faptele din trecute bătălii și le dă laudă pentru ele, însă când era vorba de Turci, să-l lase pe el, să-l pălească cu cavaleria lui ușoară, ca la Rovine! Să nu se avânte cavalerii, căci prea greu sunt îmbrăcați în veșmintele de fier! Dacă nu-l ascultă, vor pierde cruciada și degeaba au mai bătut colbul până la Nicopole! Îi îngăduie să se repeadă el întâi în oastea pustie! El le va deschide drum, după aceea pot veni și domniile lor la răfuiala cu Fulgerul…

De părerea lui Mircea voivod au fost mulți cavaleri, însă degeaba!

Cei mai mulți s-au jimbat a râde! Cum să-l lase, să le ia faima, și să-l laude lumea pe el, și nu pe ei? Să fie bucuros dacă l-or lăsa să se adauge în coada oștirilor lor!

Mircea voivod a răspuns cu mult amar:

— De asta vă arde, o, Cruciați? Eu știu lăsa și de la mine!

— Să-i batem întâi pe Turci, după aceea n-aveți decât să vă lăudați că voi i-ați bătut! Lăsați ambițiile deșarte!

Cruciații au răspuns că nu vor.

Oastea Turcului se afla numai la cinci ceasuri depărtare. Se zăreau sulurile de colb. S-auzea ca un vuiet de ape.

Apoi, când s-a arătat pe creste avangarda, cavalerii cruciați s-au așezat în veșmintele de luptă. S-au îmbrăcat tot în fier, din cap până-n picioare. Cu acea mulțime de ocale greutate, s-au urcat pe caii îmbrăcați și ei în fier, și la un semn au pornit galop, cu lăncile întinse. Au trecut ca prin pleavă prin rândul prim al Turcilor! Au trecut așa și prin al doilea rând! Și printr-al treilea! Socoteau că au și câștigat victoria, când deodată s-au izbit de rândurile neclintite ale ienicerilor, care s-au desfăcut în lături și i-au prins în clește! Caii lor picau cu boturile în pământ, intrați cu genunchii în niște țăruși ascuțiți.

A urmat măcel îngrozitor! Căngile de la sulițele Turcilor îi trăgeau jos de pe cai, încât nu se mai puteau scula de sub greutatea fierului de pe ei. Câmpul din Nicopole s-a umplut în câteva ceasuri cu mii de morți. Sângele se scurgea prin zalele cavalerilor. Degeaba fugeau cei rămași vii, căci Turcii îi ajungeau și-i stropșeau.

Mircea, împreună cu Sigismund, riga Ungurilor, au alergat în ajutor, dar totul goană în vânt era!

— Iată ce-ați făcut! ofta Mircea voivod, uitându-se mai apoi la câmpia de morți, la corturile arse, la întregul prăpăd al cruciadei, iată unde v-a dus fala și îngâmfarea!

Într-adevăr, căsăpire fără seamăn fusese, și câți n-au pierit gâtuiți de Turci s-au aruncat de spaimă în Dunăre, ori s-au înjunghiat unii pe alții la urcarea în bărci și corăbii… Însuși domnul Sigismund, riga Ungurilor, nu s-a putut întoarce la Buda prin Țara Românească, pentru că Vlad, vândutul Fulgerului, își vindecase rana de la Stibor și sta în pragurile munților la pândă! Așa încât, cu oameni puțini și tremurând de spaima celor pățite, domnul rigă a coborât tocmai la cetatea Chilia sau Licostromo, cu nava; a înconjurat Peninsula Balcanică, până la Raguza, și așa, a ajuns la Buda, la el acasă, după vreme lungă de pribegie… În ce-i privește pe Franțuzi și Germani, câți au scăpat cu zile s-au întors în țările de baștină, pe jos, rupți, flămânzi. Și i-au lătrat prin sate și cetăți toți câinii Europei.

Când au intrat așa de umiliți și rupți în cetatea Parisului, chimvalele Notre Dame-ului au plâns.

Toate ca toate, Franțuzii și Germanii s-au întors cum s-au întors, tocmai la capătul celălalt al continentului, dar Țara Românească rămânea tot în bătaia Fulgerului! Însă, poate spre norocul acelor vremuri, Ilderim avea treabă cumplită la Bizanț, urmând să-l cuprindă. Și mai încerca să cuprindă Epirul, Peloponezul, Athena, încât primejdia s-a mutat pe alte meleaguri.

Creanga de spini care ținea inima lui Mircea de-atâta vreme strânsă s-a desfăcut deodată și i-a lăsat-o liberă, în decembrie 1396, când vândutul Fulgerului a fost prins în cetatea Dâmboviței! Ceasul pentru Domnul Țării Românești trebuie să fi fost cumplit, cumplit de setea pedepsei ce trebuia dată!! Apoi, Țara Românească a răsuflat profund, lepădând greul tributului, și s-a bucurat la întoarcerea deplină a gospodarului! Avea să se mai încălăreze țara, iar, în anii 1400, și tot Fulgerul însuși venise la brazda Dunării, și, după cum spun martorii, a mâncat stropșeală.

Liniștea Țării Românești depindea numai de mișcarea Fulgerului.

Din Asia stârnise orcan strașnic, asupra Turcilor, Timur-Șchiopul. Aria războiului s-a mutat deci tocmai la Ankara, și în anii 1402, iulie 28, s-a produs încleștarea decisivă! Timur-Șchiopul, ieșind biruitor, a pus piciorul său cel sănătos pe grumazul lui Ilderim!

Și luându-l prins, l-a dus și l-a închis, spulberându-l de pe arie!

— Scrie, Filos… Ce mă privești așa?

— De mult sunt gata, Măria ta… Te privesc lung, Doamne, că ai încărunțit…

Mircea voivod a zâmbit amar.

— Dar se află om nesupus cântarului celui mare?

— Nimeni, Doamne! Chiar și piatra prinde mușchiul vechimilor… Până și Filos, deși e în ani mai tânăr, simte rugina!

Mircea voivod s-a încruntat în niște gânduri. În tăcerea lăsată se auzeau în curți doar pașii străjilor. „Oare am gospodărit bine țara?” se întreba Mircea voivod.

Își amintea de anii începutului, de punerea pe temei a tuturor lucrurilor și de călirea oștilor gata să înfrunte orcanul. Evenimentele i-o luaseră înainte de multe ori, stricând tot ce săvârșise cu chiverniseală. De câte ori țara arsese? De câte ori în toiul furtunilor celor mari nu se descălărase ani și ani? Acum sorții cei buni căzuseră iar de partea Țării Românești. Se părea că va coborî o liniște lungă, spre hodină și prosperitate.

„De-ar fi așa”… a oftat Mircea voivod.

Filos l-a întrebat:

— Ce să fie așa, Doamne?!

— Ne trebuie liniște lungă, Filos!

— Dar, oare, Doamne, spre dobândirea liniștii pornit-am?

— Da, Filos! Liniște va fi după ce luăm înapoi, din mâna Turcului, țara străbunilor noștri, până la Mare! Ești gata de scriere?

Și astfel, în noaptea aceea de la Giurgiu, din mijlocul taberelor în freamăt, gospodarul Țării Românești îl trimitea pe Filos la Alexandru cel Bun, la Suceava, și de acolo la Liov, spre întemeiere a negoțului și păcii, dinspre brazda miezului nopții.

În țara domnului rigă Sigismund ardea para răscoalelor, și bună era alianța cu riga Jagellon al Lehiei și cu cneazul Vitold al Litvei! Îndată ce va goni spaimele din fereastra sud-estului, Țara Românească va putea prospera din nou: aceasta era unica explicație a roirii oștilor la Dunăre. Negoțul cu Liovul însemna începuturile altor vremuri prospere, căci târgurile și cetățile și vadurile Țării Românești vor cunoaște din nou mărfurile Europei.

După ce a ieșit Filos, Mircea voivod a ferit la o parte fereastra turnului.

I s-a ivit în față Dunărea sub lumina lunii. Era liniște desăvârșită, căci oștile primiseră poruncă să stea departe, în hățișuri, pân' la semn. Ceasul semnului încă nu venise, după cât a văzut voivodul. Era clipă decisivă, cumplita întoarcere a roții în partea Țării Românești și împotriva vrăjmașului ce o chinuise ani, arzând-o și nelăsând-o să se descălăreze pân' la mucezirea șăilor sub oameni.

Evenimentele din Orient se perindau ca furtunile prin mintea cutezătorului. Mahomed, și Isa, și Soliman Calevi, fiii Fulgerului, se sfâșiau între ei, după gâtuirea părintelui de către Timur-Șchiopul.

Mahomed-mezinul cuprinsese stăpânirile asiatice. Soliman stăpânea părțile europene, și între ambii Isa răscolea colburile. Un răsuflet de ușurare au scos neamurile înrobite; și se eliberau țările Asiei; și se mișcau cele europene; încât Serbia își dobândește neatârnarea, iar Bulgaria ridicase cornurile de alarmă și suna apropierea ceasului celui mare!

Între atâtea trăsnete căzute pe turnurile puterii turcești de odinioară, Mircea trebuia să-și amestece spada, să folosească prielnicia timpului și să redea Țării Românești teritoriile strămoșești până la Marea!

Și-a strâns mânerul spadei în pumn, când a simțit în pieptul său geamătul rostogolindu-se! Găinușa, urmându-și crugul, l-a vestit prin strălucirea puilor de lumină că venise clipa semnului decisiv. Mircea voivod a aprins facla, și așa a dat porunca aceea supremă, de la cealaltă fereastră a turnului, dinspre tabere. Și nu s-au auzit nici măcar șoapte, nici porunci, nici sforăiturile cailor, nici pași, deși oastea mică și mare erau fără număr, adăugite cu mercenari.

Bunul gospodar a coborât liniștit, îndată ce a dat semnul, să fie față la urcarea în bărci și corăbii. Sta la schelă, la marginea podețului de bârne, tăcut și cu brațele cruciș, în linii ordonate treceau și urcau în bărci și corăbii, rând pe rând, întâi oastea curtenilor, pe urmă oastea mare, tăcând și grăbind cu socoteală, numai cât trebuia. Nu s-a lovit lance de lance, nici scut de scut, în tot lungul acelor ceasuri. Când Mircea voivod a văzut bine că disciplina e păstrată întocmai, a sărit liniștit în barcă, spre malul dimpotrivă.

Mai apoi sta dincolo liniștit și cu brațele cruciș, supraveghind până și trecerea cailor și harabalelor.

Încâlceala acelor timpuri a fost deplin favorabilă cutezării. Când prima coloană a ajuns la porțile Dârstorului, la început au avut de lucrat cu săbiile puțin, iar tunurile au dat spre cetate numai câteva huituri. Pe urmă, lucrurile s-au îndrăcit, când garnizoana vrăjmașului s-a oțărât să-și țină pozițiile, și i-au venit în ajutor duiumuri repezi! Bătălia a costat multe vieți, și sub ziduri și pe ulițele cetății. După ce au bătut iar pe turn, deasupra porților, pecetea cu vulturi, și după ce au pus pârcălab, oștile au pornit înainte, pe vechiul drum, bătut demult, pân' la arborii fremătători ai sudului. Peste tot locul au săvârșit ce se cuvenea, și au găsit Marea cea mare sunând din orcan.

Și urmând calea orcanului, s-au întors ca și-n anii cei de demult, spre nord; însă n-au zăbovit, ci au urmat calea; și străjile înainte mergătoare aduceau știri dese. Se vedeau, departe, departe, din gorgan în gorgan, străjeri călări, cu mâna streșină, amintind străjile Geților de odinioară. Și așa înaintau, din străji în străji, și s-au oprit când au dat de brațul sudic al Dunării și de nepătrunsa pustie a Deltei. La celălalt marș, în anii vechi, stăruiseră și asupra acestui cuprins și i-au cercetat bogățiile și frumusețile. Au cercetat și-acum bogăția de pești și stuful bun pentru adăpostul oilor la iernatic. Mai cu seamă oastea mare se mira, văzând cum urcă în văzduh mii de mii de păsări sălbatice, doar la un chiot dat pe furiș, așa!

Luptele de reluare a Dobrogei se isprăviseră, și viața de tabără intrase așa de adânc în firea oștenilor Țării Românești, încât au dat murmur de părere de rău când Mircea voivod a brăzdat văzduhul cu spada, spre Argeș.

Cum Domnului îi plăcea să vadă totul cu ochii lui și să facă totul cu mâna lui, îi părea rău acum că nu dăduse poruncă de pătrundere și străpungere a Deltei, cu securile și săbiile, să vadă măcar de departe cetatea Licostromo, aflată sus, pe al treilea braț al fluviului, la confluența cu Marea.

Auzise, prin iscoade și într-o vreme de liniște prin neguțători, despre îndrăzneți Genovezi și de durarea acelui fabulos Licostromo, însă târguri nu prea încheiase cu această așezare, legătură cu Orientul, cu Mediterana și cu brazda de apus a continentului.

Dar o vorbă veche spunea că „nu aduce anul ce aduce ceasul” – și, cu toate că Mircea voivod nu se prea orienta după cuvintele din bătrâni, de data asta avea să le dea deplină crezare. Amarnic țipau miile de păsăreturi ale pustiei Deltei, când corabia cu voivodul la proră răzbătea pe sub bolți întunecate de sălcii, în contra fluviului! Și dintr-o dată, l-au ajuns, vâslind repede dinspre Marea, niște bărci, și l-au oprit pe voivod, să-i dea seama asupra unor grozave lucruri!

Străjile fixate pe brazda Pontului văzuseră corăbii izbindu-se piept în piept și auziseră în mijlocul vacarmului tunuri huind! Și după ce s-au berbecit navele, s-au aprins și ca nimicurile s-au scufundat!

— Cine îndrăznește să se bată sau să săvârșească nelegiuiri, la brazda de apă a Țării Românești? Tot acum să mi se dea seamă!

Dar pentru că iubea lucrul făcut cu mâna lui, Mircea a dat strașnică poruncă de întoarcere! Să se alinieze oștile pe brazda Mării, să fie gata! Iar brăzdarele Țării Românești să ia în piept valurile, până dincolo de linia zării apelor, să afle…

Apoi, în fruntea oștii mici și mari, a pornit cu spada în mână, și unde nu răzbăteau cu spadele, apucau securile, ca la arborii fremătători! Stârneau noian fumuriu de dropii, și pelicanii le urmau în urcușul spre soare în volburi albe. Stârneau lupoaice cu pui, și urcau înainte, în timp ce brăzdarele apelor, mergând paralel, și ele înaintau spre Licostromo necontenit.

Abia când au ajuns la al doilea braț al Dunării au chemat bărcile. Și sărind pe uscat, iar au apucat spadele și securile! Însă deodată s-au ivit pe linia orizontului Mării nave în flotă strânsă. Tunurile Țării Românești erau gata să huiască spre ele, dar înaintașii suiți în arbori au făcut semn tunarilor să mai rabde, pentru că la catargurile navelor flutură flamuri albe…

— Și asta poate fi prefăcătorie! și-a spus Mircea, și spre a o lua înaintea unui eventual vrăjmaș, a poruncit tunurilor să huiască!

Și când au huit, marea s-a cutremurat și Delta a stârnit gâlgâituri limpezi de ecouri, flota s-a desfăcut o clipă și iar s-a strâns.

Au coborât bărcile. S-a văzut curând un bărbat scurt și pietros, gătit cu găitane argintate la straiul scurt.

— Cine-i și ce poftește? s-a încruntat Mircea.

Mai apoi, străinul a sărit pe țărm, urmat de câțiva aleși. S-au plecat lui Mircea.

— Seniore! a glăsuit străinul. Mă cheamă Jacoppo Bontempo și sunt căpetenia neguțătorilor din Licostromo…

— Ce spune? s-a încruntat Mircea spre ai săi, și atunci a ieșit la față Filos-filozof:

— Spune că e căpetenia cetății Licostromo!

— Seniori! a reluat Jacoppo Bontempo. Cetatea noastră, prosperă până ieri, trece prin înspăimântătoare furtună! Dacă binevoiți să-mi dați ascultare, iată…

Messer Jacoppo a prins a vorbi cu stăpânire de sine, cu toată tulburarea sufletului său: Timur-Șchiopul robise neguțătorii Mării Negre. Pătrunsese prin zarafii cu caii, iar hoarda întunecimii sale își umpluse sacii cu mărfurile de pe tarabe. Aruncaseră registrele, scuipându-le și zvârlindu-le sub picioarele hoardei negre! Negoțul cu Mediterana era în primejdie de nimicire, din cauza războaielor. Și s-ar fi descurcat messer Jacoppo cum s-ar fi descurcat, dar s-au sculat asupra Genovezilor Venețienii, din gelozie și spre concurență, și le îneacă navele de negoț, oriunde le întâlnesc pe ariile Pontului… Bătălia cea mare de nimicire se dăduse la Tana, ieșind Venețienii biruitori și înecând corăbiile Genuei, cu tot cu oameni, arme și mărfuri…

— Seniori! a reluat messer Jacoppo, după ce a tăcut o clipă, să-și tragă sufletul. La noi la Licostromo era până acum fereastra prin care se priveau Evropa și Asia. Caravanele venite tocmai din China, pe Drumul Mătăsii, își descărcau mărfurile și le încărcau pe alte caravane; și după ce treceau fluvii și mări ajungeau în Egipt și Asia Minor; și la Licostromo la noi; și de la noi, prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, răzbăteau până în Flandra și Burgundia… Să nu mai vorbim de mărfurile cetăților Mediteranei!

— Prea bine… a rostit Mircea voivod, după tălmăcirea lui Filos.

— Seniori! a reluat messer Jacoppo. Toată Europa de sudest e cuprinsă de vântul nebuniei, și noi, neguțătorii din Licostromo, avem nevoie de pavăză. Binevoiește să ne fie pavăză Țara Românească?

— Bun cuvânt! a răspuns Mircea voivod, și închipuirea sa străbătea apele și schelele lor, și vedea flota Țării Românești înmulțindu-se la Licostromo și brăzdând mările lumii…

— Atunci ne închinăm Țării Românești! a reluat messer Jacoppo, tulburat strașnic. Binevoiți a ne urma spre Licostromo…

Oastea mică și mare au zărit curând turnurile de pază și flota la schelă. Toți se mirau când au văzut la spatele cetății o pădure mare de stejari: cum asta, pădure de stejari, în nisipurile mării?

— Iată că se poate! au răspuns însoțitorii din Licostromo.

— Pădurea am sădit-o noi, să avem lemn de trebuință, când furtunile ne sparg fundurile corăbiilor!

— Strașnic lucru și gospodari strașnici! au răspuns oștenii, dar numai dintr-o minunăție în alta avea să treacă…

Oastea Țării Românești s-a oprit la poarta Apusului, însă gata de luptă, căci ce temei se putea pune pe făgăduielile lui messer Jacoppo? Gurile tunurilor s-au îndreptat spre porți și metereze, și flamurile albe fluturau mai dese, în cetate, stârnindu-se spaima. S-a înfățișat din nou messer Jacoppo, cu cheia mare, pusă pe-o periniță de pluș roșu. Îl urmau marii neguțători în alai și-n fală de veșminte, și doamne, și calicime destulă se îndesa în urma lăncierilor.

Când a îngenuncheat messer Jacoppo înaintea Domnului, în cetate au prins să bată clopotele. Navele s-au mișcat repede, și, slobozind în jos flamurile genoveze de la catarguri, au repezit în sus vulturii Țării Românești!

Domnul a preluat cheia și, dând-o vistiernicului său, a poruncit pătrunderea oștilor în cetate.

Drumul străbătea așezarea și la capăt se vedeau navele în legănarea ușoară a talazurilor. Urale și cântece însoțeau oastea Țării Românești. Doamnele din Licostromo aruncau flori de la ferestre. Ochii Domnului Mircea umblau iute ca fulgerul în toate părțile și simțea la inimă un junghi, căci ici-colo zărea și zâmbete de fală, și poate și de dispreț, într-adevăr, Genovezii din Licostromo îi predaseră cetatea având nevoie de pavăză, însă disprețuiau oastea Țării Românești, găsind-o poate prea simplă față de armurile Mediteranei și Apusului… „Trăind și nemurind, vom vedea! își spunea Mircea voivod. Numai să am ceasuri de pace, și poporul meu va ajunge, mai repede decât credeți, la treapta civilizației voastre…”

Dar îl copleșea bucuria, căci i se deschisese încă o poartă spre lumea largă!

După ce s-au urcat în turnurile de strajă oșteni pietroși, săvârșind „schimbul” cu Genovezii, și după ce a pus rânduială până în amănunt și-n această cetate, Mircea voivod s-a grăbit spre Argeș.

Iscoade îl ajunseseră și la Licostromo, venind din Bulgaria și Serbia și vestindu-l despre succesiunea neașteptată a altor evenimente.

— Bună și asta!

— Și asta! își spuse Mircea, ascultând veștile, îl așteptau întâmplări de necrezut.

În vremea aceea, sfâșierea dintre fiii Fulgerului părea a se alina, fiecare bucurându-se cu vânarea de vânt și cu dobânda de până atunci. Dar când le era lumea mai dragă, o veste i-a înghețat din turbane până-n papuci! Și unul și altul aproape că uitaseră că mai au un frățior, pus bine la păstrare în Asia, în depărtata Caramania! Îl chema Celebi Musa, și-l păzea ca pe ochii din cap emirul caraman, ca nu cumva să se facă nevăzut de pe stânca surgunului, și să intre în bocluc și el!

Însă, despre starea lui pe stânca din Caramania, a aflat prin iscoadele sale Domnul Țării Românești, și mintea lui de diplomat destoinic a făurit un plan nemaipomenit: îl va pune în jilțul Fulgerului, pe acest Celebi Musa, ajutându-l cum se cuvine, cu oști și bani sunători!

Înainte însă de a încerca mersul evenimentelor cu degetul, s-a sfătuit și cu Ștefan Lazarevici, despotul Sârbilor, și cu împăratul Bizanțului, și cu alții.

Apoi, cum s-a încredințat că sprijinul unora va fi deplin, a poruncit în mare taină unei corăbii de la Licostromo să se repeadă numaidecât pe ape, la Caramania! La proră, bine pregătit și muștruluit de Domn, se afla un sol. Și corabia s-a repezit de la schela din Licostromo și, brăzdând întunericul și apele, s-a zărit după timp lung Caramania cu piatra surgunului.

Auzind cuvântul trimisului, Celebi Musa a crezut întâi că visează, ori că a coborât din cer Mahomed-prooroc, să-l mântuie. După ce s-a încredințat deplin de adevărul cuvântului, s-a furișat de sub ochii de pază și a sărit drept în corabia românească…

Iar a fulgerat apele corabia, până la Licostromo, și de-acolo Celebi Musa a fost primit la Argeș, cu cinste și fală, ca un viitor sultan… Și adunându-se în Țara Românească oștile Sârbilor și pâlcuri puternice românești, în frunte cu Dan, fiul Domnului, îndată au și purces, dar după toate regulile tacticei și strategiei. Mircea voivod le-a petrecut până departe, și Celebi Musa a trecut Dunărea în fruntea lor.

Cu inima la gură a așteptat Mircea dobânda acestei încercări nemaipomenite! Soli pe cai iuți îl țineau cu știrile din scurt.

Oastea românească și a Sârbilor a străbătut Bulgaria.

Au ajuns la Bizanț, pe la Adrianopol.

Bătălia s-a dat pe Cornul de Aur, în locul ce-i zice Cosmedion. Nu se lăuda oastea românească defel, că a sângerat tocmai pe la Cosmedion, însă totdeauna pentru adevăr sângele trebuie dat fără cruțare! Fost-a însă ca Musa Celebi să nu aibă noroc numaidecât. Biruit la Cornul de Aur, s-a furișat împreună cu Dan, fiul Domnului, până în Țara Românească, la Argeș, așteptând să se coacă altă clipă.

Asta era prin anii de speranțe 1403-1404. Mahomed, biruitor vremelnic la Cornul de Aur, avea să fie bătut crunt de alți vrăjmași ai săi, și nu mult după aceea, Musa, protejatul Domnului Țării Românești, urca pe jilțul lui Ilderim! Planul lui Mircea voivod putea să pară aiureală și nebunie curată, însă adevărul a fost de partea lui: cel ce prevede bine și totul, pân' la un fir de ață, nu se încurcă în smârcurile lumii, ci le biruie, aruncând puntea de scăpare deasupra!

Acum, cu sultan pus de ea, Țara Românească putea trăi și zidi în liniște! Oastea mică și mare s-au descălărat, lăsând hergheliile domnești în seama comisului și cele ohabnicești la câmpii ohabnice. Iar au început a curge carele cu pești de la bălțile Dunării, Ialomiței și Oltului, către mănăstiri ale căror danii erau, ori pe la târguri, dând cuvenită vamă. Cămările domniei, secătuite ani și ani de neliniște, arse și prădate de oști străine, aveau să se umplă iar de putini și butoaie cu vin și brânză, de slănini afumate și de tot lucrul din care se lua dijmă sau dicesima. Gropanele cu peceți uriașe de piatră aveau să se umplă iar de pâine albă, iar în tezaurul Domnului aveau să se strângă monezile sunătoare ale birului.

Însă nu e mai puțin adevărat că Filos a tot avut ce scrie, teancuri de hrisoave pentru șerbi ridicați la starea moșnenilor, pentru moșneni ridicați la boierie, pentru boieri ridicați la ohabnicie… Mâna Domnului nu s-a mai închis și n-a slobozit daruri numai printre degete, nici când a obosit. Se părea că așezarea lui Musa pe jâlțul Fulgerului avea să țină îndelung și că n-o să mai aibă sfârșit binecuvântarea păcii! Însă totul a durat nespus de puțin, dar deajuns ca oamenii să se amăgească cu liniștea.

În anii 1413, iulie 4, Celebi Musa a fost biruit, prins și omorât de către Mahomed-mezinul, și orcanul veacului a început să clocotească iar asupra neamurilor! Însă lovitura diplomatică a Țării Românești a folosit lumii întregi, căci popoarele au avut un pic de răgaz să se pregătească mai bine pentru alte izbituri ale valurilor istoriei. Și dacă încercarea cu Celebi Musa a prins, dacă oștile Țării Românești au ajuns să lupte tocmai la Cornul de Aur, de ce n-ar încerca Mircea voivod să sape și altfel jilțul fiului Fulgerului? Însă Domnul a gândit adânc și în taină, căci știa că unde stă puterea, trădarea are ochi și urechi și pâra ascultă necontenit la ușă…

Noul plan de doborâre a fiului Fulgerului avea să se petreacă după trei ani, la 1416. Voivodul era acum cărunt bine și umerii săi drepți odinioară se plecau spre pământ adesea. Tot mai des căuta cu ochii spre poiana însorită de peste Olt, unde meșterii arhitecți Sârbi îi ridicaseră mănăstire și lăcaș de somn fără sfârșit, când va fi să ajungă la capătul brazdei pământești.

Obosise Mircea voivod, stând atâta timp cu spada între fulgere? Nicidecum, căci gospodarul cel bun nu lasă unealta de lucru din mâna sa, până-l cuprinde și înserarea și noaptea. Și dovada că n-a obosit, vom avea-o repede, când vom spune că iar și-a repezit hârlețul nevăzut spre surparea jilțului sultanilor…

S-a folosit de un vestit filosof și medic, Bedr ed Din, reformator al islamismului și cu mare trecere în lumea închinătoare a lui Mahomed-prooroc! Deci, l-a adus Mircea voivod pe Bedr ed Din în țară și, dându-i sălaș în pădurile fremătătoare ale sudului, i-a trimis tain nemăsurat de orez, să tot înghită pilaf și să-și adune învățăcei. Și și-a adunat Bedr ed Din învățăcei, ca la trei mii, și la timp copt bine, Mircea voivod i-a spus să lepede cărțile de știință și i-a pus spada în mână!

Bedr ed Din a trecut în Bulgaria, urmat de învățăcei și oști, gata să răstoarne jilțul Fulgerului, dacă sorții îi vor ține parte! Mare număr de credincioși i s-au adunat sub flamură!

Însă și Bedr ed Din a fost înfrânt de Mahomed-mezinul și aninat în funie.

Mircea voivod va fi oftat ori se va fi aprins de mânie, aflând prăbușirea înțeleptului în pulbere.

Înainte de a-și închina flamura, în fața soliei celei definitive, avea să se mai înfrunte o dată, cu Mahomed-mezinul, la 1417.

Din nou s-a încălărat Țara Românească și din nou chimvalele au sunat peste Deliorman și Vlăsia, de la Olt până la Buzău. Războiul a fost înspăimântător, amintind Rovinele de odinioară.

Curând, Mircea trecea în ogorul cel de dedesubt, cu o rană grea din luptă, dovadă și hrisovul dat de poporul său că s-a purtat bine și i se cuvine să se întindă de veci sub flamurile bătrânilor eroi.

Fulguia domol peste Argeș și bătea într-o dungă clopotul cel vestitor de furtuni. Băteau clopotele țării la unison. Gospodarul aspru a fost pus în sicriu într-un car cu boi, și dus așa, descoperit, în bătaia gerului aspru, până la Cozia, pe drumul cel vechi și mare al Câmpulungului. Plopii bătrâni, cu rădăcinile înfipte tocmai în vremea viforârii popoarelor, clătinau din ramuri când trecea pe sub ei, culcat în car, gospodarul cel bine chibzuit!

Se gătiseră șirurile de plopi cu flori albe de promoroacă, părând două șiruri de coloși ieșiți din adâncul puterilor pământului, și aliniați pe două rânduri, să dea ultim salut celui ce umblase treizeci și doi de ani cu vijelia în vârful spadei, cu chibzuință păstrată în chimir ca un ban, și cu simțul diplomatic ascuțit și fin ca o rază de luceafăr.

L-au culcat oamenii pământului la Cozia, după ce sfârșise de tras brazda pământului; însă Domnul Mircea avea să deschidă în neuitarea poporului său brazdă lungă cât somnul lui și cât lungul timpurilor.