CONUL LEONIDA FAȚĂ CU REACȚIUNEA
Farsă într-un act
PERSOANELE
CONUL LEONIDA, pensionar – 60 de ani
COANA EFIMIȚA, consoarta lui de 56 de ani
SAFTA, slujnica lor
În București, la Leonida.
(O odaie modestă de mahala. În fund, la dreapta, o ușă; la stânga, o fereastră. De-o parte și de alta a scenei, câte un pat de culcare. În mijlocul odăii, o masă împrejurul căreia sunt așezate scaune de paie. Pe masă, o lampă cu gaz; pe globul lămpii un abat-jour cusut pe canava. În planul întâi, la stânga, o sobă cu ușa deschisă și cu câțiva tăciuni pâlpâind. Leonida e în halat, în papuci și cu scufia de noapte; Efimița în camizol, fustă de flanelă roșie și legată la cap cu tulpan alb. Amândoi șed de vorbă la masă.)
Scena I
LEONIDA: Așa, cum îți spusei, mă scol într-o dimineață, și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi pe „Aurora democratică”, să văz cum mai merge țara. O deschiz… și ce citesc? Uite, țin minte ca acuma „11/23 făurar. A căzut tirania! Vivat Republica!”.
EFIMIȚA: Auzi colo!
LEONIDA: Răposata dumneei – nevastă-mea a d-întâi – nu se sculase încă. Sar jos din pat și-i strig: „Scoală, cocoană, și te bucură, că ești și dumneata mumă din popor; scoală, c-a venit libertatea la putere!”
EFIMIȚA (afirmativ): Ei!
LEONIDA: Când aude de libertate, sare și dumneei răposata din pat… că era republicană! zic: „Gătește-te degrab’, Mițule, și… hai și noi pe la revoluție”. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, și o luăm repede pe jos pân’ la teatru. (Cu gravitate:) Ei, când am văzut… știi că eu nu intru la idee cu una cu două.
EFIMIȚA: Ți-ai găsit…! dumneata nu ești d-ăia. Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.
LEONIDA: Ori să zici nu știu ce și nu știu cum, că adicătele, „acu, unde ești tu republican, ții parte națiunii”.
EFIMIȚA: Aș!
LEONIDA: Dar, când am văzut, am zis și eu: să te ferească Dumnezeu de furia poporului! Ce să vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău… lucru mare, și lume, lume… de-ți venea amețeală, nu altceva.
EFIMIȚA: Bine că n-am fost în București pe vremea aia! cum sunt eu nevricoasă, Doamne ferește! pățeam alte alea.
LEONIDA: Ba nu zi asta: puteai trage un ce profit. (Schimbând tonul:) Ei, cât gândești c-a ținut toiul revoluției?
EFIMIȚA: Până seara.
LEONIDA (zâmbind de așa naivitate, apoi cu seriozitate): Trei săptămâni de zile, domnule.
EFIMIȚA (minunându-se): Nu mă-nnebuni, soro!
LEONIDA: Ce te gândești dumneata, că a fost așa un bagadel lucru? Fă-ți idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo de unde este el, a scris atunci o scrisoare către națiunea română.
EFIMIȚA (cu interes): Zău?
LEONIDA: Mai e vorbă?
EFIMIȚA: Adică cum?
LEONIDA: Vezi dumneata, i-a plăcut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire ca să dăm exemplu Evropii, și s-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească.
EFIMIȚA (curioasă): Da… ce spunea în scrisoare?
LEONIDA (cu importanță): Patru vorbe, numai patru, da vorbe, ce-i drept! Uite, țiu minte ca acuma: „Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiască Republica! Vivat Prințipatele Unite!” și jos a iscălit în original: „Galibardi”.
EFIMIȚA (satisfăcută): Apoi, atunci dacă-i așa, a vorbit destul de frumos omul!
LEONIDA: Hehei! unul e Galibardi; om, o dată și jumătate! (Cu mândrie și siguranță:) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gândești, pe toți împărații și pe Papa de la Roma?
EFIMIȚA (mirată): Și pe Papa de la Roma? Auzi, soro?
LEONIDA: Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut și lui. Ce-a zis Papa – iezuit, aminteri nu-i prost! – când a văzut că n-o scoate la capăt cu el? „Mă, nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca, de, cu fitecine; ia mai bine să mă iau cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru.” Și de colea până colea, tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.
EFIMIȚA (cu ironie): Și-a cunoscut omul nașul!
LEONIDA: Vezi bine! Acu ia spune, cam câți oameni te bate gândul că să aibă Galibardi?
EFIMIȚA: Sumedenie!
LEONIDA: O mie, domnule, numa o mie.
EFIMIȚA: Ei, fugi că mor! și adică numa cu o mie să.
LEONIDA (întrerupând-o): Da, da’ întreabă-mă să-ți spun ce fel de oameni sunt.
EFIMIȚA: Ceva tot unul și unul.
LEONIDA: Ăi mai prima, domnule, aleși pe sprânceană, care mai de care, dă cu pușca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut!
EFIMIȚA: Ei! așa da.
LEONIDA: Și toți se-nchină la el ca la Christos; de hatârul lui, sunt în stare, trei zile d-a rândul, să nu mănânce și să nu bea, dacă n-or avea ce.
EFIMIȚA: Ce spui, soro?
LEONIDA: Ce-ți spun eu, și câte și mai câte altele și mai și.
EFIMIȚA: Bravos!
(O mică pauză și căscături de amândouă părțile.)
LEONIDA: Trebuie să fie târziu, Mițule; ne culcăm?
EFIMIȚA (se scoală și se uită la ceas): Douăspce trecute, bobocule.
LEONIDA (sculându-se și el și mergând spre patul din stânga): Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba.
EFIMIȚA (dregându-și patul): Ei! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.
LEONIDA (la pat și intrând sub plapumă): Mițo, ai zis matale fetii să vie mâine mai de dimineață ca să facă focul?
EFIMIȚA (stingând lampa): Da. (Se-nchină și se așază în pat la dreapta.)
(Odaia rămâne luminată numai de flacăra tăciunilor din sobă.)
LEONIDA (după ce s-a învârtit în pat până să-și facă culcușul, cu satisfacție): A! aașa!
(Un moment pauză, în timp ce fiecare se așază bine în așternutul său.)
EFIMIȚA (din așternut): Și zi așa cu Galibardi, ’ai?
LEONIDA (asemenea): Așa zău! Ei! mai dă-mi încă unul ca el, și până mâine seara – nu-mi trebuie mai mult – să-ți fac republică. (Cu regret:) Da nu e! Da o să-mi zici că cu încetul se face oțetul ori că mai rabdă, că n-a intrat zilele-n sac. (Cu tărie:) D-apoi bine, frate, până când tot rabdă azi, rabdă mâine? că nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică!
EFIMIȚA: Adică, zău, bobocule, de! eu, cu mintea ca de femeie, pardon să te-ntreb și eu un lucru: ce procopseală ar fi și cu republica?
LEONIDA (minunat de-așa întrebare): Ei, bravos! ș-asta-i bună! Cum ce procopseală? Vezi, asta-i vorba: cap ai, minte ce-ți mai trebuie? Apoi, închipuiește-ți dumneata numai un condei, nu mai plătește niminea bir.
EFIMIȚA: Zău?
LEONIDA: Zău. Ai doilea, că fieștecare cetățean ia câte o leafă bună, toți într-o egalitate.
EFIMIȚA: Parol?
LEONIDA: Parol. Par egzamplu, eu.
EFIMIȚA: Pe lângă pensie?
LEONIDA: Vezi bine: pensia e bașca, o am după legea a veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanțiunea tuturor drepturilor.
EFIMIȚA (cu toată aprobarea): Așa da.
LEONIDA: Și al treilea, că se face și lege de murături.
EFIMIȚA: Cum lege de murături?
LEONIDA: Adicătelea că nimini să nu mai aibă drept să-și plătească datoriile.
EFIMIȚA (crucindu-se de mirare): Maică Precistă, Doamne! apoi dacă-i așa, de ce nu se face mai curând republică, soro?
LEONIDA: Hei! te lasă reacționarii, domnule? Firește, nu le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir! e aproape de mintea omului: de unde ar mai mânca ei lefurile cu lingura?
EFIMIȚA: Așa e… da. (reflectând mai adânc)… un lucru nu-nțeleg eu.
LEONIDA: Ce lucru?
EFIMIȚA: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetățenii leafă?
LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme.
EFIMIȚA (lămurită): Așa de… vezi, mie nu-mi dădea-n gând. (După o pauză de reflecție:) Ce bine ar fi! unde dă Dumnezeu odată să o mai vedem ș-asta, republica! (Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro? (Leonida sforăie-nainte.) A adormit.
Scena II
(Coana Efimița se așază pe o ureche și adoarme și ea. Unul după miezul nopții sună rar în vecinătate: patru bătăi de sferturi, apoi o bătaie mai gravă pentru ceas. În orchestră melodramă „misterioso”. Câteva momente pauză, după care s-aud în depărtare două-trei detunături de pușcă și chiote surde; apoi, altele mai multe și strigăte mai distincte, și încă o dată.)
EFIMIȚA (se deșteaptă și se ridică-n pat, privind cu nedumerire către ușă și întrebând cu neastâmpăr): Cine e? (Pauză.) Cine e? (Pauză; sare din pat, aleargă repede la ușă și o încearcă dacă e bine încuiată, asemenea, la fereastră, și se-ntoarce mai puțin intrigată să se așeze iar la loc, făcându-și o cruce.) Cine știe ce-oi fi visat! (Se culcă și ațipește iar; în orchestră melodramă; pauză; o salvă de detunături și strigăte înmulțite, cocoana sare din pat cât colo.) Cine e? (O pauză; merge tremurând la masă, caută p-întunerec chibriturile și aprinde lampa; foarte emoționată, încearcă încă o dată ușa, merge în vârful degetelor la dulapul de haine, îl încuie repede, ca și cum ar fi prins pe cineva în el; și ascultă cu palpitație ce se petrece înăuntru; se uită apoi pe sub paturi și prin toate colțurile, stinge lampa, se-nchină și se urcă iar în pat.) Ce-o fi și asta? (Deodată, s-aud o nouă salvă și chiote prelungite: coana Efimița sare jos și rămâne înmărmurită în picioare ascultând: o altă salvă și strigăte.) Leonido! (Zgomotul se repetă.) Leonido! (Pauză; zgomotul se repetă cu putere; cocoana se repede peste un scaun cu exasperare, se împiedică și cade peste patul lui Leonida.) Leonido!
Scena III
LEONIDA (sculându-se din somn spăimântat): ’Ai! ce e?
EFIMIȚA: Leonido! scoal’ că-i foc, Leonido!
LEONIDA (speriat): Unde-i foc?
EFIMIȚA: Scoal’ că-i revuluție, bătălie mare afară!
LEONIDA: Aș! vorbă să fie! Ce te pomenești vorbind, domnule?
EFIMIȚA: Bătălie la poartă, soro: pistoale, puști, tunuri, Leonido; țipete, chiote, lucru mare, de am sărit din somn!
LEONIDA (luând-o cu binișorul): Mițule, nu-i nimica; știi cum ești dumneata nevricoasă, unde am vorbit toată seara de politică, te-i fi culcat și cu fața-n sus și ai visat cine știe ce.
EFIMIȚA (impacientată): Leonido, deșteaptă sunt eu acuma?
LEONIDA: Apoi de! Mițule, asta dumneata știi.
EFIMIȚA (atinsă): Bravos, bobocule! nu m-așteptam ca tocmai dumneata să te pronunți cu așa iluzii în contra mea; te credeam mai altfel… îmi pare rău! Cocoane Leonido, sunt deșteaptă; am auzit cum te-auz și m-auzi… revuluție, bătălie mare!
LEONIDA: Bine, Mițule, stăi, nu te importa degeaba. De când m-ai deșteptat pe mine, ai mai auzit ceva?
EFIMIȚA: Nu.
LEONIDA: Apoi de! cum vine treaba asta? spune matale.
EFIMIȚA (cam în nedumerire): De, soro, știu eu?
LEONIDA: Apoi, vezi? Dar… s-o mai luăm și pe partea ailaltă, să vedem ce-ai să mai zici. Bine, chiar revuluție să fi fost, să zicem… nu știi dumneata că n-are nimeni voie să descarce focuri în oraș? e ordin de la poliție.
EFIMIȚA (aproape răsconvinsă): De! bobocule, să zic și eu cum zici, că după cum le spui dumneata, una și cu una fac două, n-are de unde să te mai apuce omul. (Stând pe gânduri și iar îndoindu-se:) Dar bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? ce-am auzit dacă nu era nimica?
LEONIDA: Ei! domnule, câte d-astea n-am citit eu; n-am păr în cap! Glumești cu omul! Se-ntâmplă! (cu tonul unei teorii sigure) că fiindcă de ce? o să mă-ntrebi. Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.
EFIMIȚA: Comèdie, soro! (Minunându-se:) Așa o fi!
LEONIDA: Bunioară și la dumneata acuma, o ipohondrie trecătoare; nu-i nimica. Hai să ne culcăm: noapte bună, Mițule.
EFIMIȚA: Noapte bună. (Încă nedumerită oarecum, stinge lampa și se vâră în pat.)
LEONIDA (după o pauză): Nu te mai culca cu fața-n sus, Mițule, că iar visezi.
(Cocoana s-așază p-o ureche; în odaie întunerec, în orchestră melodramă; o pauză, după care d-odată se aud în depărtare chiote, strigăte și detunături.)
EFIMIȚA: Ai auzit?
LEONIDA: Ai auzit?
(Amândoi, d-odată, se ridică înfiorați. Zgomotul s-apropie.)
EFIMIȚA (sărind din pat): E idee, Leonido?
LEONIDA (cu spaimă): Aprinde lampa. (Sare și el din pat.)
(Zgomotul se apropie.)
EFIMIȚA (aprinzând lampa): E fandacsie, bobocule?
LEONIDA (tremurând): Nu-i lucru curat, Mițule!
(Zgomotul tot mai tare.)
EFIMIȚA: E ipohondrie, soro?
(Zgomotul crește mereu.)
LEONIDA: E primejdie mare, domnule! Ce să fie?
EFIMIȚA: Ce să fie? dumneata nu vezi ce să fie? Revuluție, bătălie mare, Leonido!
Scena IV
(Zgomotul crește înainte.)
LEONIDA (ciudindu-se): Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș.
EFIMIȚA (tremurând): Voie, ne-voie, auzi?
LEONIDA (asemenea): Auz; da nu e, nu se poate să fie revuluție. Câtă vreme sunt ai noștri la putere, cine să stea să facă revuluție?
EFIMIȚA: De! Întreabă-mă să te-ntreb. (Zgomot mare.) Auzi?
LEONIDA: Unde mi-este gazeta? (nervos) că dacă o fi să fie revuluție, trebuie să spuie la „Ultimele știri”. Unde mi-e gazeta? (Merge la masă, ia gazeta, își aruncă ochii pe pagina a treia și dă un țipăt.) A!
EFIMIȚA: Ei!
LEONIDA (pierdut): Nu e revuluție, domnule, e reacțiune; ascultă! (Citește tremurând:) „Reacțiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuțindu-și ghearele și așteptând momentul oportun pentru poftele ei antinaționale. Națiune, fii deșteaptă!” (Cu dezolare:) Și noi dormim, domnule!
EFIMIȚA (asemenea): Cine strică, soro, dacă nu mi-ai citit gazeta de cu seara!
(Zgomot tare.)
LEONIDA (prăpădit): Și pe mine mă știu toți reacționarii că sunt republican, că sunt pentru națiune.
EFIMIȚA (tremurând și începând să plângă): Ce-i de făcut, soro?
LEONIDA (stăpânindu-se, ca să-i facă curaj): Nu te speria, Mițule, nu te speria.
(Salve și chiote foarte apropiate.)
EFIMIȚA: Iute, soro pune mâna.
(Amândoi trag cearșafurile din paturi în mijlocul casei, golesc dulapul, scrinul, și fac două legături mari; apoi baricadează ușa cu paturile și mobilele.)
LEONIDA (lucrând): Mergem la gară pân dosul Cișmigiului și plecăm până-n ziuă cu trenul la Ploiești. Acolo nu mai mi-e frică: sunt între ai mei! republicani toți, săracii!
(Zgomot și mai aproape.)
EFIMIȚA (îngrozită, oprindu-se din lucru și ascultând): Soro! soro! auzi dumneata? Zavragiii vin încoace!
LEONIDA (asemenea): Auz. (Tremură.) Și cum sunt eu deocheat, drept aicea vin, să ne dărâme casa.
EFIMIȚA (îndoindu-se de genunchi și înecându-se): Nu-mi mai spune, soro, că mor!
LEONIDA: Fă iute, iute!
(Zgomotul și mai aproape; Leonida cade-n genunchi.)
EFIMIȚA: Soro, mor! a intrat în ulița noastră.
LEONIDA: Stinge lampa!
(Cocoana suflă iute în lampă; zgomotul este sub ferestre. Amândoi sunt trăsniți. O pauză, zgomot și apoi câteva bătăi în ușa d-afară.)
EFIMIȚA (șoptind): Sunt la ușă.
LEONIDA (asemenea): Atât mi-a fost! Nu te mișca. (Bătăile se repetă mai tare; zgomotul s-a cam depărtat.) Să ne ascundem în dulap.
EFIMIȚA: Să lăsăm calabalâcul și să sărim pe fereastră.
(Bătăile în ușă se îndesesc cu nerăbdare; zgomotul se depărtează mereu.)
LEONIDA: Dar dacă or fi intrat în curte?
UN GLAS DE FEMEIE (d-afară): Dar asta comèdie!
EFIMIȚA (cu uimire plecându-se spre ușă s-asculte): ’Ai?
LEONIDA (oprind-o): St! nu te mișca!
(Pumni tari în ușă; zgomotul și mai departe.)
GLASUL (d-afară): Ei! Doamne! (Strigând:) Coniță!
EFIMIȚA (uimită): E slujnica, Leonido, Safta.
(Chiotele și împușcăturile d-abia se mai aud foarte departe.)
LEONIDA: St! parcă s-a mai depărtat zavera!
(Bătăi disperate în ușă.)
GLASUL (d-afară): Deschide, cocoană, să fac focul. (O pauză. Leonida și Efimița ascultă uimiți, neștiind ce să crează.) Vai de mine! nu-i bună asta! a pățit boierii ceva!
EFIMIȚA: E Safta. (Vrea să meargă la ușă.)
LEONIDA (oprind-o): St! nu deschide o dată cu capul!
EFIMIȚA (nemaiputând răbda și smucindu-se): Trebuie să deschiz, soro, că-ncepe dobitoaca să țipe și-i mai rău: ne dă de gol la zavragii!
(Bătăi din toate puterile în ușă.)
LEONIDA (comprimându-și inima și cu un ton de supremă resignare): Deschide!
EFIMIȚA (mergând în vârful degetelor la ușă, întreabă cu gura jumătate): Cine e?
GLASUL (d-afară): Eu, cocoană; am venit să fac focul.
EFIMIȚA (stă un minut la îndoială, apoi se hotărăște și, dând în lături baricada, deschide, și cu glasul alterat): Haide, intră.
(În odaie e întuneric. Coana Efimița ține piept Saftei la ușă.)
Scena V
EFIMIȚA (mișcată, cu tonul misterios): Ce-i afară, Safto?
SAFTA (care a intrat cu un braț de lemne): Bine, cocoană, ce să fie! Da pân-acum n-am putut închide ochii; toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colț; acu d-abia s-a spart cheful. Adineaori a trecut p-aici vreo câțiva, se duceau acasă pe două cărări; era și Nae Ipingescu, ipistatul, beat frânt; chiuia și trăgea la pistoale… obicei mitocănesc.
LEONIDA (nedumerit): Ce obicei?
SAFTA: Știi, a făcut oamenii chef, c-aseară a fost lăsata-secului.
EFIMIȚA (înseninându-se și prinzând limbă, către Leonida cu umor): A fost lăsata, secule!
LEONIDA (îmbărbătat): Ei vezi? (Plin de triumful teoriei:) Tot vorba mea, domnule! Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. (Către cocoana:) Văzuși?
EFIMIȚA (cu chef): Ei! soro! parcă ziceai că nu e voie de la poliție să se dea cu pistoale în oraș?
LEONIDA (sigur): Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a fost chiar poliția în persoană.
EFIMIȚA: Ei, bobocule, apăi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva! (Aprinde lampa.)
(Amândoi sunt foarte veseli. Safta rămâne încremenită văzând răsturnarea odăii.)
(Cortina)