Harper’s, aprilie 1909
Ne scăldaserăm înainte de apus și, în timp ce ne găteam cina, razele piezișe făceau să strălucească orbitor nisipul alb din jur. Globul roșu, străveziu, s-a cufundat în spatele întinderilor brune de porumbiște tocmai când ne-am așezat să mâncăm, iar pătura de aer cald care odihnise peste apă și peste bancul nostru de nisip curat s-a răcorit, aducând mirosul de vernonii [1] și de floarea-soarelui ce creșteau din belșug pe malul mai neted. Râul era cafeniu și leneș, ca oricare dintre cele cinci-șase ape ce udă lanurile de porumb din Nebraska. Pe un mal se înșirau neregulat râpe golașe de lut, unde câțiva stejari piperniciți, cu trunchiuri groase și coroane turtite, răsucite, aruncau umbre ușoare peste iarba lungă. Malul apusean era jos și neted, cu lanuri de porumb întinse până la zare, iar de-a lungul apei se înșirau mici golfuri și plaje nisipoase, unde tremurau plopi zvelți și sălcii tinere.
Năvala apelor de primăvară nu îmbia pe nimeni să ridice mori, iar fermierii, prinși cu treburile lor, nu se îngrijeau de râu decât atât cât să țină în bună stare vechiul pod roșu; așa că noi, băieții din Sandtown, rămăseserăm stăpânii lui netulburați. Toamna vânam prepelițe prin miriștile și culturile de nutreț ce se întindeau cale de mile de-a lungul malului neted, iar după ce se încheia vremea patinatului și se duceau ghețurile, viiturile de primăvară și luncile inundate ne aduceau cea mai mare însuflețire din tot anul. Albia nu rămânea niciodată aceeași de la un an la altul. În fiecare primăvară, apele umflate surpau câte o râpă la răsărit ori mușcau din lanurile de porumb de la apus câțiva acri de pământ, pe care-l luau în vârtejuri și-l depuneau aiurea, în bancuri de mâl acoperite de spumă. Când apa scădea în toiul verii, ieșeau astfel la iveală bancuri noi de nisip, să se usuce și să se albească în soarele lui august. Uneori se închegau atât de trainic, încât furia viiturii următoare nu izbutea să le clintească; sălciile abia răsărite ieșeau biruitoare din spuma galbenă, înfrunzeau primăvara, creșteau năvalnic vara și, cu rețeaua rădăcinilor, legau nisipul umed de dedesubt, ca să țină piept loviturilor unui nou aprilie. Curând, pe ici, pe colo, câte un plop prindea să sclipească printre ele, fremătând în adierea joasă care tremura pe fața apei chiar și în zilele fără suflare de vânt, când praful atârna ca fumul deasupra drumului de care.
Pe o asemenea insulă, în cea de-a treia vară a verdeții ei gălbui, ne-am făcut focul de veghe; nu în desișul mlădițelor de salcie ce se legănau, ci pe terasa netedă de nisip fin, adăugată în primăvara aceea: o bucățică nouă de lume, frumos brăzdată de urmele undelor și presărată cu schelete mărunte de țestoase și de pești, toate atât de albe și de uscate, de parcă le-ar fi pregătit o mână pricepută. Avuseserăm grijă să nu știrbim prospețimea locului, deși ajungeam adesea acolo înot, în serile de vară, și ne întindeam pe nisip să ne odihnim.
Era ultimul nostru foc de veghe din anul acela și aveam motive să mi-l amintesc mai bine decât pe toate celelalte. Săptămâna următoare, băieții aveau să se înșire iar în vechile lor locuri la liceul din Sandtown, dar eu urma să plec sus, în Divide [2], și să-mi încep viața de învățător la o școală sătească din ținutul norvegienilor. Mă și cuprinsese dorul de casă la gândul că mă despărțeam de băieții cu care mă jucasem dintotdeauna; că lăsam râul și mă duceam pe o câmpie bătută de vânt, numai mori de vânt, lanuri de porumb și pășuni întinse, unde nimic din peisaj nu era îndărătnic ori de nestăpânit, unde nu apăreau insule noi și n-aveai nicio șansă să întâlnești păsări necunoscute, dintr-acelea care urmau adesea cursul apelor.
Alți băieți veneau și plecau, pescuiau ori patinau pe râu, dar noi șase îi juraserăm credință duhului apei și mai ales râul ne făcuse prieteni. Erau cei doi frați Hassler, Fritz și Otto, fiii mărunțelului croitor german. Ei erau cei mai mici dintre noi: doi băieți zdrențăroși, de zece și doisprezece ani, cu părul decolorat de soare, fețele arse de vânt și ochii de un albastru palid. Otto, cel mare, era cel mai bun din școală la matematică și avea minte pentru carte, dar primăvara se lăsa de fiecare dată de învățat, de parcă râul nu s-ar fi putut descurca fără el. El și Fritz prindeau somni grași, cu țepi, și-i vindeau prin oraș; trăiau atât de mult în apă, încât erau cafenii și plini de nisip, întocmai ca râul.
Mai era Percy Pound, un băiat gras și pistruiat, cu obrajii bucălați, abonat la vreo șase gazete cu povestiri pentru băieți, pe care-l opreau mereu la școală după ore fiindcă citea pe ascuns în bancă povestiri polițiste. Era și Tip Smith, sortit de pistrui și de părul roșu să fie caraghiosul tuturor jocurilor noastre, deși mergea ca un bătrânel sfios și avea un râs ciudat, dogit. Tip muncea din greu în băcănia tatălui său în fiecare după-amiază, iar dimineața o mătura înainte de a pleca la școală. Până și distracțiile îi cereau trudă. Colecționa neobosit cartonașe din pachetele de țigări și etichete de tablă de la tutun și stătea ceasuri întregi încovoiat deasupra unui mic ferăstrău de traforaj, care mârâia în podul casei. Cele mai dragi comori ale lui erau câteva sticluțe de doctorii în care se spunea că ar fi boabe de grâu din Țara Sfântă, apă din Iordan și din Marea Moartă și pământ de pe Muntele Măslinilor. Tatăl lui cumpărase lucrurile acestea anoste de la un misionar baptist care umbla cu ele de vânzare, iar Tip părea să găsească o mare mulțumire în obârșia lor îndepărtată.
Băiatul cel înalt era Arthur Adams. Avea ochi frumoși, căprui-verzui, aproape prea cugetători și prea înțelegători pentru un băiat, și un glas atât de plăcut, încât tuturor ne era drag să-l auzim citind cu voce tare. Nici măcar când trebuia să citească poezii în clasă nu-i trecea nimănui prin minte să râdă. E drept că nu prea dădea pe la școală. Avea șaptesprezece ani și ar fi trebuit să termine liceul cu un an înainte, dar mereu era plecat pe undeva cu pușca. Mama lui Arthur murise, iar tatăl lui, prins cu înfrigurare în felurite proiecte de afaceri, voia să-l trimită la o școală în altă parte și să scape de grija lui; Arthur însă îl ruga de fiecare dată să-l mai lase un an și-i făgăduia că avea să învețe. Mi-l amintesc înalt și ars de soare, cu o față inteligentă, mereu tolănit în mijlocul unei cete de prichindei ca noi, râzând mai des de noi decât împreună cu noi, dar cu un râs atât de blând și de mulțumit, încât ne simțeam mai degrabă măguliți când i-l stârneam. Mai târziu, lumea spunea că Arthur avusese apucături rele încă de băietan și e adevărat că-l vedeam adesea cu fiii cartoforului și cu băiatul bătrânei Fanny Spanioloaica; dar dacă învățase ceva urât în tovărășia lor, nouă nu ne arătase niciodată. L-am fi urmat pe Arthur oriunde și trebuie să spun că nu ne-a dus în locuri mai rele decât bălțile cu papură și câmpurile de miriște. Aceștia erau, așadar, băieții care au înnoptat cu mine pe bancul de nisip în seara aceea de vară.
După cină, am scotocit desișul de sălcii după lemne aduse de apă. Când am strâns destule, se înnoptase, iar mirosul înțepător de buruieni de pe mal se întețea odată cu răcoarea. Ne-am trântit în jurul focului și am mai făcut o încercare zadarnică de a-i arăta lui Percy Pound Carul Mic. Mai încercaserăm adesea, dar nu-l puteam scoate din Carul Mare.
— Vezi cele trei stele mari de sub oiște, cu cea strălucitoare la mijloc? a zis Otto Hassler. Aia-i centura lui Orion, iar steaua strălucitoare e paftaua.
M-am târât în spatele umărului lui Otto și am privit de-a lungul brațului său spre steaua care părea așezată chiar pe vârful arătătorului neclintit. Frații Hassler pescuiau noaptea cu năvodul și cunoșteau destule stele.
Percy a renunțat la Carul Mic și s-a lăsat pe spate în nisip, cu mâinile împreunate sub cap.
— Eu văd Steaua Polară, a vestit el mulțumit, arătând-o cu degetul mare de la picior. Oricine se poate rătăci și atunci trebuie s-o știe.
Ne-am uitat cu toții la ea.
— Cum credeți că s-a simțit Columb când busola lui n-a mai arătat nordul? a întrebat Tip.
Otto a clătinat din cap.
— Tata zice că pe vremuri a mai fost o altă Stea Polară și că poate nici asta n-o să țină o veșnicie. Mă întreb ce s-ar întâmpla cu noi aici, jos, dacă ar păți ea ceva.
Arthur a râs încetișor.
— Eu nu mi-aș face griji, Ott. Slabe nădejdi să pățească ceva cât trăiești tu. Uitați-vă la Calea Lactee! Pesemne c-au murit o mulțime de indieni buni.
Ne-am lăsat pe spate și am privit, cuprinși de gânduri, învelitoarea întunecată a lumii. Gâlgâitul apei se făcuse mai adânc. Îi auziserăm adesea noaptea un glas răzvrătit, tânguitor, cu totul deosebit de râsul vesel din timpul zilei, de parcă ar fi fost vocea unui râu mult mai adânc și mai puternic. Apa noastră avea mereu aceste două stări: una de bunăvoință însorită, cealaltă de regret pătimaș, nemângâiat.
— Ciudat cum stelele alcătuiesc tot felul de figuri, a spus Otto. Ai putea să faci cu ele mai orice demonstrație de geometrie. Mereu par să însemne ceva. Unii zic că soarta fiecăruia e scrisă toată în stele, nu?
— În țara veche așa se crede, a întărit Fritz.
Dar Arthur doar a râs de el.
— Tu te gândești la Napoleon, Fritzică. El avea o stea care s-a stins când a început să piardă bătălii. Nu prea cred că stelele țin socoteala oamenilor din Sandtown.
Ne întrebam de câte ori am putea număra până la o sută înainte ca Luceafărul de seară să apună în spatele lanurilor de porumb, când cineva a strigat:
— Uite luna! E cât o roată de car!
Am sărit cu toții în picioare s-o întâmpinăm, în timp ce plutea deasupra râpelor din spatele nostru. Se înălța ca un galion cu toate pânzele sus: o arătare uriașă, barbară, roșie ca un zeu păgân mânios.
— Când răsărea luna așa de roșie, aztecii își jertfeau prizonierii în vârful templului, a declarat Percy.
— Hai, Perce, lasă! Asta ai citit-o în revista Golden Days. Tu crezi așa ceva, Arthur? m-am întors eu spre el.
Arthur a răspuns cât se poate de serios:
— Se prea poate. Luna era unul dintre zeii lor. Când a fost tata în orașul Mexico, a văzut piatra pe care-și jertfeau prizonierii.
În timp ce ne așezam iar lângă foc, cineva a întrebat dacă ziditorii de movile [3] erau mai vechi decât aztecii. Odată ajunși la ziditorii de movile, nu ne mai înduram să-i lăsăm și încă ne dădeam cu părerea când am auzit un pleoscăit puternic în apă.
— O fi sărit vreun somn mare, a zis Fritz. Mai sar câteodată. Pesemne văd gângăniile pe întuneric. Uitați ce dâră lasă luna!
Pe apă se întindea o dungă lungă, argintie, iar acolo unde curentul se frământa peste un buștean mare, apa clocotea ca un puhoi de galbeni.
— Credeți c-o fi fost vreodată aur ascuns în râul ăsta al nostru? a întrebat Fritz.
Stătea întins lângă foc ca un mic indian oacheș, cu bărbia în palmă și tălpile goale în aer. Fratele lui a râs de el, dar Arthur i-a luat întrebarea în serios.
— Unii spanioli credeau că pe-aici, pe undeva, era aur. Șapte cetăți doldora de aur, așa ziceau, și Coronado a venit cu oamenii lui să-l caute. Spaniolii au umblat cândva prin toate ținuturile astea.
Percy a ciulit urechile.
— Înainte să treacă mormonii pe-aici?
Am izbucnit cu toții în râs.
— Cu mult înainte. Înainte de Părinții Pelerini, Perce. [4] Poate că au mers chiar de-a lungul râului ăstuia. Ei urmau întotdeauna cursul apelor.
— Oare de unde-o izvorî, de fapt, râul ăsta? s-a întrebat Tip, îngândurat.
Era o taină veche și dragă nouă, pe care harta nu prea o lămurea. Pe hartă, linioara neagră se oprea undeva în vestul Kansasului; dar, cum râurile izvorau de obicei din munți, era cât se poate de firesc să presupunem că al nostru venea din Munții Stâncoși. Știam că se vărsa în Missouri, iar frații Hassler susțineau mereu că, dacă ne-am fi suit într-o barcă la Sandtown în vremea viiturilor și ne-am fi dus tot înainte, am fi ajuns până la urmă la New Orleans. Acum au venit iar cu vechiul lor argument:
— Dacă am avea noi destulă inimă să încercăm, am ajunge cât ai zice pește la Kansas City și la St. Joe.
Am început să vorbim despre locurile unde am fi vrut să mergem. Frații Hassler voiau să vadă țarcurile de vite din Kansas City, iar Percy, un magazin mare din Chicago. Arthur îi iscodea pe toți, fără să se dea pe sine de gol.
— Acum e rândul tău, Tip.
Tip s-a întors pe o parte, sprijinindu-se în cot, și a scormonit focul; din fața lui ciudată, mică și strânsă, ochii priveau sfios.
— Locul meu e tare departe. Mi-a povestit despre el unchiul Bill.
Unchiul Bill al lui Tip era un hoinar molipsit de febra minelor, care poposise în Sandtown cu un braț rupt și, după ce i se vindecase, o luase iar din loc.
— Unde e?
— Ei, undeva jos, în New Mexico. Nu sunt căi ferate, nimic. Trebuie să mergi pe catâri și, până s-ajungi, ți se termină apa și bei zeama din conservele de roșii.
— Ei, zi-i înainte, puștiule. Cum e acolo când ajungi?
Tip s-a ridicat în capul oaselor și a început să povestească însuflețit.
— E acolo o stâncă mare, roșie, care se ridică drept din nisip, până la vreo nouă sute de picioare. [5] De jur împrejur locul e șes, iar stânca asta se înalță singură, ca un monument. Pe-acolo îi zic Stânca fermecată, fiindcă niciun alb n-a ajuns vreodată în vârful ei. Pereții sunt de piatră netedă și urcă drept în sus, ca un zid. Indienii spun că acum sute de ani, înainte să vină spaniolii, era un sat acolo sus, în văzduh. Tribul care locuia în el avea un fel de scară din lemn și scoarță, atârnată pe fața stâncii; bărbații coborau la vânătoare și aduceau apă sus, în vase mari agățate în spate. Țineau acolo rezerve mari de apă și de carne uscată și nu coborau decât ca să vâneze. Era un trib pașnic, care țesea pânză și făcea oale, și se mutaseră acolo sus ca să scape de războaie. Vedeți voi, puteau să-i ia la țintă, unul câte unul, pe toți războinicii care ar fi încercat să urce pe scărița lor. Indienii zic că erau oameni frumoși și aveau un fel de religie ciudată. Unchiul Bill crede că erau dintre locuitorii stâncilor [6], că dăduseră de necaz și plecaseră de-acasă. Oricum, nu erau războinici.
Într-o zi, bărbații erau jos, la vânătoare, când s-a pornit o furtună cumplită, un fel de rupere de nori; când s-au întors la stânca lor, au găsit scărița făcută bucăți și numai câteva trepte mai atârnau sus de tot, în aer. Pe când stăteau la poalele stâncii și se întrebau ce să facă, a venit dinspre miazănoapte o ceată de războinici și i-a măcelărit până la unul, sub ochii bătrânilor și ai femeilor care priveau de sus. Pe urmă războinicii au plecat mai departe, spre miazăzi, lăsându-i pe cei din sat să coboare cum i-o duce capul. Bineînțeles că n-au mai coborât. Au murit de foame acolo sus și, când s-au întors războinicii, în drumul lor spre miazănoapte, auzeau copiii plângând pe marginea stâncii, până unde se târâseră; dar de oameni mari nu se mai vedea nici urmă și de atunci n-a mai urcat nimeni acolo.
La auzul acestei legende triste, ne-am ridicat în capul oaselor, cu strigăte de uimire.
— Nu puteau să fie prea mulți oameni acolo sus, a obiectat Percy. Cât de mare e vârful, Tip?
— O, destul de mare. Așa de mare, că stânca nici nu pare atât de înaltă cât e. Sus e mai lată decât la temelie. De jos în sus, pe câteva sute de picioare, piatra e cam roasă. Și de-aia e așa de greu de urcat.
Eu am întrebat cum ajunseseră indienii sus de la bun început.
— Nimeni nu știe nici cum au urcat, nici când. Odată a trecut pe-acolo o ceată de vânători și au văzut că sus era o așezare. Asta-i tot.
Otto și-a frecat bărbia, îngândurat.
— Sigur trebuie să fie o cale să ajungi acolo. N-ar putea oamenii să arunce cumva o frânghie peste stâncă și să tragă sus o scară?
Ochii mici ai lui Tip străluceau de însuflețire.
— Eu știu cum. Am vorbit pe îndelete cu unchiul Bill. E un fel de rachetă care poate duce o frânghie peste stâncă; o folosesc cei care salvează naufragiați. Pe urmă poți să tragi o scară de frânghie, s-o prinzi jos în țăruși și s-o întinzi bine cu frânghii de sprijin pe partea cealaltă. Eu am să urc pe stânca aia și mi-am făcut tot planul.
Fritz l-a întrebat ce credea că avea să găsească sus.
— Poate oase, sau ruinele așezării, sau oale, sau niște idoli de-ai lor. Ar putea fi mai orice acolo. Oricum, vreau să văd.
— Ești sigur că n-a mai urcat nimeni, Tip? a întrebat Arthur.
— Sigur de tot. Mai nimeni nu se duce pe-acolo. Niște vânători au încercat odată să sape trepte în piatră, dar n-au ajuns mai sus de cât poate un om să-și întindă brațul. Stânca e toată de granit roșu și unchiul Bill crede că-i un bolovan lăsat de ghețari. Oricum, e un loc ciudat. Sute de mile, numai cactuși și pustiu, dar chiar sub stâncă e apă bună și iarbă din belșug. De-aia veneau bizonii pe-acolo.
Deodată am auzit un țipăt deasupra focului și am sărit în picioare. Sus de tot, o pasăre întunecată și subțire plutea spre miazăzi: era un cocor american, îl cunoșteam după strigăt și după gâtul lung. Am alergat la marginea insulei, în nădejdea că aveam să-l vedem așezându-se, dar el a plutit șovăitor spre miazăzi, de-a lungul râului, până l-am pierdut din ochi. Frații Hassler au spus că, după înfățișarea cerului, trebuia să fi trecut de miezul nopții, așa că am mai pus lemne pe foc, ne-am îmbrăcat jachetele și ne-am ghemuit în nisipul cald. Câțiva ne prefăceam că moțăim, dar cred că de fapt ne gândeam la Stânca lui Tip și la oamenii pieriți de acolo. Dincolo, în pădure, turturelele se chemau tânguitor și o dată am auzit, departe, lătratul unui câine.
— O fi intrat cineva în pepenii bătrânului Tommy, a murmurat Fritz, somnoros, dar nu i-a răspuns nimeni.
După un timp s-a auzit glasul lui Percy din întuneric:
— Ascultă, Tip, când te duci acolo, mă iei și pe mine?
— Poate.
— Și dacă unul dintre noi ajunge înaintea ta, Tip?
— Cine ajunge primul la Stâncă trebuie să promită că ne spune și nouă întocmai ce găsește, a zis unul dintre frații Hassler, și cu toții ne-am învoit fără șovăire.
Oarecum liniștit, am adormit. Pesemne visasem o întrecere până la Stâncă, fiindcă m-am trezit cu un soi de teamă că alții mi-o luau înainte și eu îmi pierdeam șansa. M-am ridicat în capul oaselor, în hainele umede, și m-am uitat la ceilalți băieți, care zăceau împrăștiați în jurul focului stins, în poziții chinuite. Era încă întuneric, dar cerul era albastru, de ultimul azur minunat al nopții. Stelele sclipeau ca niște globuri de cristal și tremurau de parcă ar fi strălucit printr-un adânc de apă limpede. Chiar în timp ce le priveam, au început să pălească și cerul s-a luminat. Ziua a venit dintr-odată, aproape într-o clipă. M-am întors să mai privesc o dată noaptea albastră, dar dispăruse. Pretutindeni au început să strige păsările, iar prin sălcii, tot soiul de gâze s-au pornit să țârâie și să sară. Dinspre apus s-a stârnit o adiere, aducând mirosul greu de porumb copt. Băieții s-au răsucit și s-au scuturat. Ne-am dezbrăcat și ne-am aruncat în râu tocmai când soarele răsărea peste râpele bătute de vânt.
Când m-am întors acasă, la Sandtown, de Crăciun, am mers pe patine până la insula noastră și am vorbit iar despre întregul plan al Stâncii fermecate, înnoindu-ne hotărârea de a o găsi.
Deși de atunci au trecut douăzeci de ani, niciunul dintre noi n-a urcat vreodată pe Stânca fermecată. Percy Pound e agent de bursă la Kansas City și nu merge nicăieri unde nu-l poate duce automobilul lui roșu de turism. Otto Hassler s-a angajat la calea ferată și și-a pierdut laba piciorului în timp ce manevra frânele; după aceea, el și Fritz i-au luat locul tatălui lor și au rămas croitorii orașului.
Arthur și-a petrecut toată viața trândăvind prin orășelul somnoros; a murit înainte să împlinească douăzeci și cinci de ani. Ultima oară când l-am văzut, venisem acasă într-una din vacanțele mele de student; stătea într-un șezlong, sub un plop din curtea mică aflată în spatele unuia dintre cele două saloonuri din Sandtown. Era foarte neîngrijit și mâna îi tremura, dar când s-a ridicat să mă întâmpine, fără nicio stinghereală, ochii îi erau la fel de limpezi și de calzi ca întotdeauna. După ce am stat un ceas de vorbă cu el și i-am auzit iar râsul, m-am întrebat cum de Natura, care-și dăduse atâta osteneală cu un om, de la mâini până la bolta piciorului său prelung, îl putuse rătăci în Sandtown. Glumea pe seama Stâncii lui Tip Smith și spunea că avea să se ducă acolo îndată ce se mai răcorea vremea; credea că și Marele Canion ar fi meritat văzut.
Când l-am lăsat, eram pe deplin încredințat că nu avea să treacă niciodată dincolo de gardul înalt de scânduri și de umbra tihnită a plopului. Și, într-adevăr, chiar sub acel copac a murit, într-o dimineață de vară.
Tip Smith încă mai vorbește despre plecarea în New Mexico. S-a însurat cu o fată de la țară neîngrijită și risipitoare, a fost mai tot timpul legat de un cărucior de copil și s-a încovoiat și a încărunțit de mese luate pe apucate și de somn întrerupt. Dar greutățile cele mai mari au trecut, iar acum, cum spune el, a ieșit în ape liniștite. Ultima oară când am fost în Sandtown, am pornit cu el spre casă târziu, într-o noapte cu lună, după ce-și socotise încasările și-și închisese prăvălia. Am luat-o pe drumul ocolit și ne-am așezat pe treptele școlii; din vorbă în vorbă, am însuflețit iar întreaga poveste fermecătoare a stâncii roșii singuratice și a oamenilor pieriți de acolo. Tip stăruie că tot are de gând să se ducă, dar acum crede că va aștepta până când băiatul lui, Bert, va fi destul de mare ca să-l ia cu el. Bert știe și el povestea și nu se mai gândește decât la Stânca fermecată.
NOTE
[1] Vernonii: plante erbacee din genul Vernonia, cu flori de obicei purpurii, întâlnite în preria nord-americană. În original, „ironweed”.
[2] Divide: numele unui podiș din Nebraska, între bazinele râurilor Republican și Little Blue; denumirea trimite la cumpăna apelor. „Ținutul norvegienilor” este o zonă locuită de imigranți norvegieni.
[3] „Ziditorii de movile” („Mound-Builders”): denumire colectivă pentru populații indigene nord-americane din epoci și culturi diferite, care au ridicat mari construcții de pământ cu funcții funerare, ceremoniale ori comunitare.
[4] Băieții vorbesc despre epoci foarte îndepărtate una de alta: expediția lui Francisco Vásquez de Coronado în căutarea legendarelor Șapte Cetăți de Aur a avut loc în 1540–1542; Părinții Pelerini au întemeiat colonia Plymouth în 1620; migrația mormonilor către vestul american aparține secolului al XIX-lea.
[5] Un picior are aproximativ 30,5 cm; nouă sute de picioare înseamnă aproximativ 274 m. S-au păstrat unitățile din original: o milă ≈ 1,61 km, iar un acru ≈ 0,405 ha.
[6] „Locuitorii stâncilor” („Cliff-Dwellers”): denumire folosită pentru vechile populații din sud-vestul Americii de Nord care construiau locuințe în adăposturile naturale ale pereților de stâncă; între ele, strămoșii populațiilor Pueblo.
NOTĂ ASUPRA TEXTULUI
Traducerea urmează fișierul furnizat, confruntat cu textul publicat de Library of America în „Willa Cather: Stories, Poems, and Other Writings” (1992), pp. 64–73, care reproduce povestirea apărută în Harper’s în aprilie 1909. S-au păstrat observațiile și presupunerile personajelor despre stele, istorie și originea Stâncii, fără a le transforma în explicații științifice ori a corecta relatarea lor. Titlul „Stânca fermecată” redă denumirea formațiunii izolate cu pereți abrupți; în descrierea malurilor râului, același cuvânt englezesc, „bluff”, este redat prin „râpă”.
Surse consultate: Willa Cather, „The Enchanted Bluff”, Library of America: https://loa-shared.s3.amazonaws.com/static/pdf/Cather_Bluff.pdf
National Willa Cather Center, „The Divide”: https://www.willacather.org/location/divide
University of Nebraska–Lincoln, „Western Ironweed: Research on Anatomy, Physiology, Life History and Control”: https://digitalcommons.unl.edu/ardhistrb/171/
National Park Service, „Archeology”, Effigy Mounds National Monument: https://www.nps.gov/efmo/learn/historyculture/archeology.htm
National Park Service, „Coronado’s Seven Cities”: https://www.nps.gov/coro/learn/historyculture/coronados-seven-cities-continued.htm
National Park Service, „Cliff Dwellings”, Mesa Verde National Park: https://www.nps.gov/meve/learn/historyculture/cliff_dwellings_home.htm