În fața judecătorului de instrucție stă un țărănuș sfrijit peste măsură, îmbrăcat într-o cămașă de cânepă în dungi și în izmene peticite. Chipul lui năpădit de păr și ciupit de vărsat, ochii abia zăriți sub sprâncenele dese, lăsate în jos, au o expresie de posomorâre ursuză. Pe cap îi stă un adevărat hățiș de păr încâlcit, nepieptănat, care-l face să semene și mai mult cu un păianjen posomorât. E desculț.
— Denis Grigoriev! începe judecătorul. Apropie-te și răspunde la întrebări. La șapte iulie anul acesta, cantonierul Ivan Semionovici Akinfov, făcându-și dimineața rondul pe linie, te-a găsit la mila o sută patruzeci și unu deșurubând o piuliță dintre cele cu care sunt prinse șinele de traverse. Uite-o, piulița!… Te-a reținut având asupra ta piulița sus-numită. Așa a fost?
— Cee?
— S-au petrecut lucrurile întocmai cum declară Akinfov?
— Păi cum altfel?
— Bine. Dar pentru ce deșurubai piulița?
— Cee?
— Lasă-l pe „cee” și răspunde la întrebare: pentru ce deșurubai piulița?
— Dacă nu-mi trebuia, n-o deșurubam, croncăne Denis, uitându-se în tavan.
— La ce-ți trebuia piulița aceea?
— Piulița? Noi facem din piulițe greutăți pentru undiță.
— Care „noi”?
— Noi, oamenii… Țăranii din Klimovo, adică.
— Ascultă, omule, nu face pe prostul cu mine, vorbește cu rost. Degeaba îmi îndrugi aici minciuni cu greutățile tale!
— De mic copil n-am fost mincinos, și-acu mint… mormăie Denis, clipind. Da’ se poate fără greutate, domnule judecător? Dacă pui în cârlig un peștișor viu ori viermuși, se duce la fund fără greutate?… Auzi, mint!… rânjește Denis. Ce naiba să faci cu râma dacă plutește pe deasupra? Bibanul, știuca și mihalțul tot pe la fund umblă, iar la momeala de deasupra numai avatul se dă, și ăla rar; da’ în râul nostru nici nu sunt avați… Peștelui ăstuia îi trebuie loc mult.
— De ce-mi vorbești mie despre avați?
— Cee? Păi chiar dumneavoastră m-ați întrebat! Și boierii de pe la noi tot așa prind pește. Nici cel mai tont puști nu s-ar apuca să pescuiască fără greutate. Sigur, unul care nu se pricepe s-ar duce și fără greutate. Prostul face cum îl taie capul.
— Așadar, spui că ai deșurubat piulița asta ca să faci din ea o greutate pentru undiță?
— D-apoi pentru ce? Doar nu ca să joc arșice cu ea!
— Dar puteai să iei plumb, un glonț… vreun cui…
— Plumbul nu-l aduni de pe drum, trebuie să-l cumperi, iar cuiul nu-i bun de nimic. Mai bună decât piulița nu găsești… E grea și are și gaură.
— Tot pe prostul o face! Parcă s-ar fi născut ieri ori ar fi picat din cer! Nu pricepi, cap sec, la ce duce deșurubarea piulițelor? Dacă nu băga de seamă cantonierul, trenul putea să sară de pe șine, ar fi murit oameni — ai fi omorât oameni!
— Ferească Dumnezeu, domnule judecător! Da’ de ce să-i omor? Ce, suntem păgâni ori oameni răi? Slavă Domnului, boieri dumneavoastră, o viață întreagă am trăit și nici prin gând nu ne-a trecut una ca asta… Mântuiește-ne și miluiește-ne, Împărăteasa Cerurilor!… Da’ ce vorbe-s astea?
— Dar tu de unde crezi că se trag accidentele de cale ferată? Deșurubezi două-trei piulițe și gata accidentul.
Denis rânjește și, mijind un ochi, se uită neîncrezător la judecător.
— Ei, na! De câți ani tot deșurubăm piulițe, tot satul, și ne-a ferit Dumnezeu, iar dumneavoastră veniți cu accidente, cu omorât oameni. Să fi luat o șină ori să fi pus, să zicem, o bârnă de-a curmezișul liniei, atunci poate că se răsturna trenul, da’ așa… ptiu! O piuliță!
— Dar trebuie să înțelegi că piulița ține șina prinsă de traverse!
— Înțelegem noi… Doar nu le deșurubăm pe toate… Mai și lăsăm… Nu lucrăm așa, fără cap… Înțelegem…
Denis cască și își face cruce peste gură.
— Anul trecut a deraiat un tren pe aici, spune judecătorul. Acum văd de ce!
— Ce spuneți, domnule judecător?
— Îți spun că acum văd de ce a deraiat trenul anul trecut… Acum înțeleg!
— Păi de-aia sunteți oameni învățați, boieri dumneavoastră, ca să înțelegeți. Știe Dumnezeu cui să-i dea pricepere… Uite, dumneavoastră ați judecat ce și cum, da’ cantonierul, țăran ca și noi, fără pic de minte, te înșfacă de guler și te târăște după el… Întâi să judeci, și pe urmă să mă înhăți. Vorba aia: minte de țăran… Mai scrieți acolo, domnule judecător, că mi-a și dat de două ori: una în falcă și una în piept.
— La percheziția făcută în casa ta s-a găsit încă o piuliță… Pe aceea de unde ai deșurubat-o și când?
— Ziceți de piulița de sub lădița roșie?
— Nu știu unde era, știu numai că s-a găsit. Când ai deșurubat-o?
— N-am deșurubat-o eu; mi-a dat-o Ignașka, băiatul lui Semion Chiorul. De aia de sub lădiță zic; pe cea din sania din ogradă am deșurubat-o împreună cu Mitrofan.
— Care Mitrofan?
— Mitrofan Petrov… N-ați auzit de el? Face plase în sat la noi și le vinde boierilor. Lui îi trebuie o mulțime de piulițe dintr-astea. Socotiți și dumneavoastră cam zece la fiecare plasă.
— Ascultă. Articolul 1081 din Codul penal prevede că orice deteriorare intenționată a liniei ferate, săvârșită în împrejurări în care poate pune în primejdie circulația pe acea linie, făptuitorul știind că prin aceasta se va provoca un accident… (Înțelegi? Știind! Iar tu nu puteai să nu știi la ce va duce deșurubarea aceasta…) se pedepsește cu munca silnică.
— De bună seamă, dumneavoastră știți mai bine… Noi suntem oameni neștiutori… Ce pricepem noi?
— Pricepi foarte bine! Minți, te prefaci!
— Da’ de ce să mint? Întrebați în sat, dacă nu mă credeți. Fără greutate prinzi doar obleți; și pește mai prăpădit decât porcușorul nu-i, da’ nici ăla nu trage fără greutate.
— Acum mai povestește-mi și despre avat, spune judecătorul, zâmbind.
— Pe la noi nu sunt avați… Aruncăm undița pe deasupra apei, fără greutate, cu un fluture în cârlig; așa mai prinzi câte-un chefal, da’ rar.
— Hai, taci din gură.
Se lasă tăcerea. Denis se mută de pe un picior pe altul, privește masa acoperită cu postav verde și clipește de zor, de parcă în fața lui n-ar fi postavul, ci soarele. Judecătorul scrie repede.
— Pot să plec? întreabă Denis după o tăcere lungă.
— Nu. Trebuie să te arestez și să te trimit sub pază la închisoare.
Denis nu mai clipește și, ridicându-și sprâncenele stufoase, îl privește întrebător pe judecător.
— Cum adică, la închisoare? Domnule judecător! N-am vreme de pierdut, trebuie să mă duc la târg; am de luat trei ruble de la Egor pentru niște seu!…
— Taci din gură, nu mă întrerupe.
— La închisoare… De-aș avea pentru ce, m-aș duce; da’ așa, degeaba! Pentru ce? De furat, parcă n-am furat nimic, de bătut nu m-am bătut… Dacă-i vorba de birurile rămase neplătite, domnule judecător, nu-l credeți pe staroste… Întrebați-l pe vechil… E un păgân fără pereche starostele, să știți.
— Taci din gură.
— Păi tac, mormăie Denis, da’ că starostele a mințit la socoteli, asta pot s-o jur… Noi suntem trei frați: Kuzma Grigoriev, pe urmă Egor Grigoriev și eu, Denis Grigoriev.
— Mă împiedici să lucrez… Ei, Semion! strigă judecătorul. Ia-l de-aici!
— Suntem trei frați, mormăie Denis, în timp ce doi soldați zdraveni îl înșfacă și-l scot din odaie. Un frate nu răspunde pentru altul. Kuzma nu plătește, și tu, Denis, să dai socoteală… Halal judecători! A murit boierul nostru, domnul general — să-i dea Dumnezeu împărăția cerurilor —, că v-ar fi arătat el vouă, judecătorilor… Cu judecată trebuie să judeci, nu la nimereală… Bateți, dacă vreți, da’ bateți pe cine merită, bateți cu cugetul curat.