Zarvă

Mașenka Pavlețkaia, o fată foarte tânără, abia ieșită de pe băncile unui institut de fete, se întorcea de la plimbare în casa familiei Kușkin, unde locuia ca guvernantă, și găsi o zarvă nemaipomenită. Portarul Mihailo, care-i deschise, era tulburat și roșu ca racul.

De sus se auzea gălăgie.

„Pesemne că a apucat-o vreo criză pe stăpână…”, se gândi Mașenka. „Sau s-o fi certat cu bărbatul…”

În antreu și pe coridor dădu peste cameriste. Una dintre ele plângea. Apoi Mașenka îl văzu ieșind în fugă din camera ei chiar pe stăpânul casei, Nikolai Sergheici, un om mărunțel, care nu era încă bătrân, cu fața puhavă și cu o chelie mare. Era roșu la față. Tot trupul îi zvâcnea… Fără s-o observe pe guvernantă, trecu pe lângă ea și, ridicând brațele, exclamă:

— O, ce grozăvie! Ce lipsă de tact! Ce prostie, ce sălbăticie! Ce scârbă!

Mașenka intră în camera ei și acolo îi fu dat să simtă pentru întâia oară în viață, în toată ascuțimea ei, suferința atât de bine cunoscută celor ce depind de alții, n-au dreptul să crâcnească și trăiesc din pâinea celor bogați și de neam. În camera ei se făcea o percheziție.

Stăpâna, Fedosia Vasilievna, o cucoană grasă, lată în umeri, cu sprâncene negre și dese, cu capul descoperit și cu mișcări stângace, cu o mustăcioară abia zărită și cu mâinile roșii, semănând la chip și la purtări cu o femeie de rând, o bucătăreasă, stătea lângă masa ei și punea la loc în săculețul de lucru ghemuri de lână, petice, hârtiuțe… Venirea guvernantei o luase, pesemne, pe neașteptate, căci, întorcându-se și văzându-i chipul palid, uimit, se încurcă puțin și îngăimă:

— Pardon, eu… le-am împrăștiat fără să vreau… am agățat săculețul cu mâneca…

Și, mai spunând ceva, madam Kușkina ieși, foșnindu-și trena.

Mașenka își cuprinse camera cu o privire uimită și, neînțelegând nimic, neștiind ce să creadă, ridică din umeri, îngheță de frică… Ce căutase Fedosia Vasilievna în săculețul ei? Dacă într-adevăr, așa cum spunea, îl agățase fără să vrea cu mâneca și împrăștiase lucrurile, atunci de ce ieșise Nikolai Sergheici în goană din cameră, atât de roșu și de tulburat? De ce era puțin tras în afară unul dintre sertarele mesei? Pușculița în care guvernanta își păstra monedele de zece copeici și timbrele vechi era descuiată. O descuiaseră, dar n-o mai putuseră încuia, deși zgâriaseră toată încuietoarea. Etajera cu cărți, tăblia mesei, patul — toate purtau urmele proaspete ale percheziției. Și în coșul cu rufe, la fel. Rufele erau împăturite îngrijit, dar nu în ordinea în care le lăsase Mașenka atunci când plecase de acasă. Așadar, fusese o percheziție în toată regula, în toată regula; dar pentru ce, de ce? Ce se întâmplase? Mașenka își aminti de tulburarea portarului, de zarva care încă nu se potolise, de camerista cu ochii plânși; nu aveau oare toate acestea legătură cu percheziția care tocmai se făcuse la ea? Nu era cumva amestecată în vreo grozăvie? Mașenka păli și, rece toată, se lăsă pe coșul cu rufe.

În cameră intră o cameristă.

— Liza, nu știți de ce m-au… percheziționat? o întrebă guvernanta.

— I-a dispărut cucoanei o broșă de două mii… spuse Liza.

— Da, dar de ce să mă percheziționeze pe mine?

— Pe toți ne-au percheziționat, domnișoară. Și pe mine m-au căutat peste tot… Ne-au dezbrăcat pe toți la pielea goală și ne-au percheziționat… Dar eu, domnișoară, vă spun ca-n fața lui Dumnezeu… Nici de masa de toaletă nu m-am apropiat, darămite să mă ating de broșa dumneaei. Așa am să spun și la poliție.

— Dar… de ce să mă percheziționeze pe mine? stăruia guvernanta, nedumerită.

— Vă spun că s-a furat broșa… Cucoana a scotocit totul cu mâinile ei. Până și pe portarul Mihailo tot dumneaei l-a percheziționat. Rușine curată! Nikolai Sergheici doar se uită și cotcodăcește ca o găină. Dar dumneavoastră, domnișoară, degeaba tremurați așa. La dumneavoastră n-au găsit nimic! Dacă n-ați luat broșa, n-aveți de ce vă teme.

— Dar e josnic, Liza… e jignitor! spuse Mașenka, înăbușindu-se de indignare. E o ticăloșie, o josnicie! Ce drept avea să mă bănuiască și să-mi scotocească prin lucruri?

— Trăiți printre străini, domnișoară, oftă Liza. Chiar dacă sunteți domnișoară, tot… un fel de slugă sunteți… Nu-i ca la mămica și la tăticul…

Mașenka se prăbuși pe pat și izbucni într-un plâns amar. Niciodată nu fusese supusă unei asemenea silnicii, niciodată nu fusese jignită atât de adânc… Pe ea, o fată bine-crescută, simțitoare, fiică de învățător, o bănuiseră de furt, o percheziționaseră ca pe o femeie de stradă! O jignire mai mare nici nu se putea închipui. Iar la durerea jignirii se adăugă o spaimă apăsătoare: ce avea să se întâmple acum?! Îi năvăliră în minte tot felul de gânduri fără noimă. Dacă o putuseră bănui de furt, atunci puteau s-o și aresteze, s-o dezbrace la pielea goală și s-o percheziționeze, apoi s-o ducă sub escortă pe stradă, s-o închidă într-o celulă întunecoasă și rece, cu șoareci și cu porcușori-de-pământ, întocmai ca aceea în care stătuse cneaghina Tarakanova. Cine avea să-i ia apărarea? Părinții ei trăiau departe, în provincie; n-aveau bani ca să vină la ea. În capitală era singură ca în câmp pustiu, fără rude și fără cunoscuți. Puteau să facă din ea ce voiau.

„Am să alerg la toți judecătorii și avocații…”, se gândea Mașenka, tremurând. „Am să le explic, am să jur… Au să mă creadă că nu pot fi o hoață!”

Mașenka își aminti că în coș, sub cearșafuri, avea dulciuri pe care, după vechiul obicei de la institut, le ascundea în buzunar la masă și le ducea la ea în cameră. La gândul că mica ei taină le era acum cunoscută stăpânilor, o trecură fierbințelile, o cuprinse rușinea și, din toate acestea — din frică, din rușine, din jignire — inima începu să-i bată cu putere, iar bătăile i se simțeau în tâmple, în mâini, adânc în pântece.

— Poftiți la masă! fu chemată Mașenka.

„Să mă duc sau nu?”

Mașenka își potrivi părul, își șterse fața cu un prosop ud și se duse în sufragerie. Prânzul începuse… La un capăt al mesei ședea Fedosia Vasilievna, plină de importanță, cu fața tâmpă și gravă; la celălalt, Nikolai Sergheici. Pe laturi ședeau musafirii și copiii. Doi lachei în frac și cu mănuși albe serveau masa.

Toți știau că în casă era zarvă, că stăpâna avea o mare supărare, și tăceau. Nu se auzeau decât mestecatul și clinchetul lingurilor pe farfurii.

Stăpâna însăși deschise vorba.

— Ce avem la felul al treilea? îl întrebă ea pe lacheu, cu un glas stins, suferind.

— Esturgeon à la russe! [1] răspunse lacheul.

— Eu l-am comandat, Fenia… se grăbi să spună Nikolai Sergheici. Mi s-a făcut poftă de pește. Dacă nu-ți place, ma chère [2], să nu-l mai aducă. Eu, așa… într-o doară…

Fedosiei Vasilievna nu-i plăceau mâncărurile pe care nu le comandase ea însăși, iar acum ochii i se umplură de lacrimi.

— Ei, să nu ne mai tulburăm, spuse cu un glas mieros Mamikov, doctorul ei de casă, atingându-i ușor mâna și zâmbind la fel de mieros. Și-așa suntem destul de nervoși. Să uităm de broșă! Sănătatea prețuiește mai mult decât două mii!

— Nu-mi pare rău de cele două mii! răspunse stăpâna și o lacrimă mare îi alunecă pe obraz. Fapta în sine mă revoltă! N-am să îngădui hoți în casa mea. Nu-mi pare rău, nu-mi pare rău de nimic, dar să furi de la mine — ce nerecunoștință! Așa mi se răsplătește bunătatea…

Toți se uitau în farfurii, dar Mașenkăi i se păru că, după vorbele stăpânei, toți își întorseseră privirile spre ea. Deodată i se puse un nod în gât, izbucni în plâns și-și apăsă batista pe față.

— Pardon, îngăimă ea. Nu pot. Mă doare capul. Mă duc.

Se ridică de la masă, târșâind stângaci scaunul și încurcându-se și mai rău, apoi ieși în grabă.

— Asta-i bună! rosti Nikolai Sergheici, strâmbându-se. Îți trebuia să faci percheziție la ea! Zău, ce… nepotrivit.

— Nu spun că ea a luat broșa, zise Fedosia Vasilievna, dar poți tu să pui mâna în foc pentru ea? Eu, drept să-ți spun, n-am prea multă încredere în sărăntoacele astea cu carte.

— Zău, Fenia, nu se cuvenea… Iartă-mă, Fenia, dar după lege n-ai niciun drept să faci percheziții.

— Nu cunosc eu legile voastre. Știu doar că mi-a dispărut broșa, atâta tot. Și am s-o găsesc!

Izbi cu furculița în farfurie, iar ochii îi scăpărară de mânie.

— Iar dumneata mănâncă și nu te amesteca în treburile mele!

Nikolai Sergheici își plecă ochii cu blândețe și oftă. Între timp, Mașenka ajunsese în camera ei și se aruncase pe pat. Nu-i mai era nici frică, nici rușine; o chinuia însă dorința năvalnică de a se duce și a o pălmui pe femeia aceea împietrită la suflet, înfumurată, proastă, fericită.

Întinsă pe pat, răsufla în pernă și visa cât de bine ar fi să se ducă acum să cumpere cea mai scumpă broșă și s-o azvârle în obrazul acelei tirane. De-ar da Dumnezeu ca Fedosia Vasilievna să sărăcească, să ajungă la cerșit și să înțeleagă toată grozăvia sărăciei și a traiului la cheremul altora, iar Mașenka, pe care o jignise, să-i dea de pomană! O, dacă ar primi o moștenire mare, și-ar cumpăra o trăsură și ar trece cu vuiet pe sub ferestrele ei, ca s-o facă să crape de ciudă!

Dar toate acestea erau numai închipuiri; în realitate nu-i rămânea decât un singur lucru: să plece cât mai repede, să nu mai stea aici nici măcar un ceas. E drept, era înspăimântător să-și piardă slujba, să se întoarcă la părinți, care nu aveau nimic, dar ce putea face? Mașenka nu mai putea suferi nici s-o vadă pe stăpână, nici să-și vadă cămăruța; aici se înăbușea, o cuprindea groaza. Fedosia Vasilievna, obsedată de boli și de închipuita ei noblețe, îi devenise atât de nesuferită, încât parcă totul pe lume se făcuse grosolan și urât numai fiindcă trăia femeia aceasta.

Mașenka sări din pat și începu să-și strângă lucrurile.

— Se poate? întrebă de după ușă Nikolai Sergheici; se apropiase fără zgomot și vorbea încet, cu un glas blând. Se poate?

— Intrați.

Intră și se opri lângă ușă. Avea privirea tulbure, iar nasul lui mic și roșu lucea. După masă băuse bere, și asta se vedea în mersul lui, în mâinile fără vlagă, moi.

— Ce-i asta? întrebă el, arătând spre coș.

— Îmi strâng lucrurile. Iertați-mă, Nikolai Sergheici, dar nu mai pot rămâne în casa dumneavoastră. Percheziția aceasta m-a jignit adânc!

— Înțeleg… Numai că degeaba faceți asta… De ce? V-au percheziționat, dar dumneavoastră, asta… ce vă pasă? Doar n-ați pățit nimic.

Mașenka tăcea și continua să-și strângă lucrurile. Nikolai Sergheici își ciupi mustața, parcă gândindu-se ce să mai spună, și urmă cu un glas lingușitor:

— Înțeleg, firește, dar trebuie să fiți îngăduitoare. Știți, soția mea e nervoasă, e sucită, nu trebuie judecată prea aspru…

Mașenka tăcea.

— Dacă vă simțiți chiar atât de jignită, continuă Nikolai Sergheici, atunci, poftim, sunt gata să vă cer iertare. Iertați-mă.

Mașenka nu răspunse nimic, ci doar se aplecă și mai mult deasupra geamantanului. Omul acesta cu fața suptă, nehotărât, nu însemna nimic în casă. Până și în ochii slugilor era un biet om de pripas, un om de prisos; nici scuzele lui nu însemnau nimic.

— Hm… Tăceți? Nu vă ajunge? Atunci vă cer iertare pentru soția mea. În numele soției… S-a purtat fără tact, o recunosc, ca nobil ce sunt…

Nikolai Sergheici făcu câțiva pași, oftă și urmă:

— Așadar, mai vreți și să mă râcâie aici, sub inimă… Vreți să mă chinuie conștiința…

— Știu, Nikolai Sergheici, că nu sunteți vinovat, spuse Mașenka, privindu-l drept în față cu ochii ei mari, înlăcrimați. De ce să vă chinuiți?

— Firește… Dar dumneavoastră totuși, asta… nu plecați… Vă rog.

Mașenka clătină din cap. Nikolai Sergheici se opri la fereastră și începu să bată darabana în geam.

— Pentru mine asemenea neînțelegeri sunt un adevărat chin, rosti el. Ce să fac, să cad în genunchi în fața dumneavoastră? V-a fost jignită mândria și iată, ați plâns, vă pregătiți de plecare, dar și eu am mândria mea, iar dumneavoastră nu mi-o cruțați. Sau vreți să vă spun ce n-aș spune nici la spovedanie? Vreți? Ascultați, vreți să vă mărturisesc ceea ce nici pe patul de moarte nu i-aș mărturisi duhovnicului?

Mașenka tăcea.

— Eu i-am luat broșa nevestei! spuse repede Nikolai Sergheici. Sunteți mulțumită acum? Satisfăcută? Da, eu… am luat-o… Numai că, firește, mă bizui pe discreția dumneavoastră… Pentru numele lui Dumnezeu, nimănui nicio vorbă, nici măcar o jumătate de aluzie!

Mașenka, uimită și speriată, continua să-și strângă lucrurile; le înșfăca, le mototolea și le îndesa de-a valma în geamantan și în coș. Acum, după mărturisirea deschisă a lui Nikolai Sergheici, nu mai putea rămâne niciun minut și nici nu mai înțelegea cum de putuse trăi până atunci în casa aceasta.

— Și nu-i nimic de mirare… urmă Nikolai Sergheici, după ce tăcu puțin. O poveste obișnuită! Am nevoie de bani, iar ea… nu-mi dă. Doar casa asta și toate câte sunt aici le-a agonisit tatăl meu, Maria Andreevna! Toate sunt ale mele, broșa a fost a mamei mele și… toate sunt ale mele! Dar ea a pus mâna pe ele, s-a făcut stăpână pe tot… Doar n-o să mă judec cu ea, recunoașteți și dumneavoastră… Vă rog din suflet, iertați-mă și… și rămâneți. Tout comprendre, tout pardonner. [3] Rămâneți?

— Nu! spuse Mașenka hotărât, începând să tremure. Lăsați-mă în pace, vă implor.

— Ei, mergeți cu Dumnezeu, oftă Nikolai Sergheici, așezându-se pe scăunelul de lângă geamantan. Mie, drept să spun, îmi plac oamenii care mai sunt în stare să se simtă jigniți, să disprețuiască și așa mai departe. Aș sta o viață să vă privesc chipul indignat… Așadar, nu rămâneți? Înțeleg… Nici nu se poate altfel… Da, firește… Dumneavoastră vă e bine, dar mie — ho!… Niciun pas afară din pivnița asta. M-aș duce la vreuna din moșiile noastre, dar peste tot stau pungașii ăia ai nevestei… administratorii, agronomii, lua-i-ar dracu'. Pun moșiile zălog, apoi le pun iar… Să nu prinzi pește, să nu calci iarba, să nu rupi pomii.

— Nikolai Sergheici! se auzi din salon glasul Fedosiei Vasilievna. Agnia, cheamă-l pe boier!

— Așadar, nu rămâneți? întrebă Nikolai Sergheici, ridicându-se repede și îndreptându-se spre ușă. Mai bine ați rămâne, zău așa. Seara aș mai trece pe la dumneavoastră… am mai sta de vorbă. Ei? Rămâneți! Dacă plecați, în toată casa n-o să mai rămână niciun chip omenesc. E îngrozitor!

Fața palidă, suptă a lui Nikolai Sergheici o implora, dar Mașenka clătină din cap, iar el dădu din mână a lehamite și ieși.

Peste o jumătate de ceas, ea era deja pe drum.

NOTE

[1] „Esturgeon à la russe”: sturion în stil rusesc (franceză). În original, denumirea franțuzească este transcrisă fonetic cu litere chirilice.

[2] „Ma chère”: draga mea (franceză).

[3] „Tout comprendre, tout pardonner”: a înțelege totul, a ierta totul (franceză).

NOTĂ ASUPRA TRADUCERII

Traducere românească realizată prin confruntarea textului englezesc furnizat, „An Upheaval”, cu originalul rusesc „Переполох”, căruia i s-a acordat prioritate în diferențele de sens și de detaliu. Titlul „Zarvă” urmărește sensul titlului rusesc în contextul povestirii.

Au fost păstrate, după rusă, adresarea „Maria Andreevna”, omisă în versiunea engleză, referirea explicită la statutul nobiliar al lui Nikolai Sergheici și termenul „agronomi”. În descrierea palpitațiilor Mașenkăi, originalul enumeră tâmplele, mâinile și pântecele; engleza înlocuiește mâinile cu inima. Pentru nume s-a urmat transcrierea românească a formelor rusești.

Original rusesc consultat: https://ru.wikisource.org/wiki/Переполох_(Чехов) Pagina indică drept sursă ediția: A. P. Cehov, Opere complete și scrisori în 30 de volume, seria Opere, vol. 4, Moscova, Nauka, 1976, pp. 331–337.

Confruntare suplimentară: https://ilibrary.ru/text/1373/p.1/index.html