Micuța doamnă Sommers se pomeni într-o zi, pe neașteptate, stăpână pe cincisprezece dolari. I se părea o sumă foarte mare, iar felul în care banii îi umpleau și-i umflau portmoneul vechi și ros o făcea să se simtă importantă, cum nu se mai simțise de ani întregi.
Felul în care avea să întrebuințeze banii o preocupa nespus. Vreo două zile umblă de colo-colo cu un aer visător, deși, în realitate, era cufundată în chibzuieli și socoteli. Nu voia să se pripească, să facă ceva ce-ar fi putut regreta mai târziu. Dar abia în ceasurile liniștite ale nopții, când stătea trează și întorcea pe toate fețele planurile din minte, i se păru că vede limpede cum să folosească banii cu rost și cu înțelepciune.
La prețul pe care-l plătea de obicei pentru pantofii lui Janie avea să mai adauge un dolar sau doi; așa, pantofii ar fi ținut cu mult mai mult decât de obicei. Avea să cumpere câțiva iarzi de percal pentru cămășuțe noi, pentru băieți și pentru Janie și Mag. Până atunci se gândise să le mai cârpească iscusit pe cele vechi, ca să-i mai țină. Lui Mag îi trebuia încă o rochie. Văzuse în vitrine câteva modele frumoase, adevărate chilipiruri. Și tot aveau să mai rămână destui bani pentru ciorapi noi — câte două perechi de fiecare —, iar asta ar fi scutit-o o vreme de atâta cârpit! Băieților avea să le ia șepci, iar fetelor, pălării marinărești. Gândul că-și va vedea puii îngrijiți, drăgălași și îmbrăcați din cap până-n picioare în lucruri noi, măcar o dată în viața lor, o însuflețea și o ținea trează, neastâmpărată de nerăbdare.
Vecinii mai vorbeau uneori despre niște „vremuri mai bune” pe care micuța doamnă Sommers le cunoscuse înainte de a se fi gândit măcar să devină doamna Sommers. Ea însă nu se lăsa în voia unor asemenea întoarceri bolnăvicioase în trecut. Nu avea timp — nici măcar o clipă pe care s-o închine trecutului. Nevoile prezentului îi puneau la lucru toate puterile. Câteodată, viitorul i se înfățișa ca un monstru descărnat, cu contururi nelămurite, și o îngrozea; dar, din fericire, ziua de mâine nu vine niciodată.
Doamna Sommers știa să prețuiască un chilipir; era în stare să stea ore întregi în picioare, înaintând puțin câte puțin spre lucrul râvnit, care se vindea sub prețul de cost. La nevoie își făcea loc cu coatele; învățase să înșface o bucată de marfă și s-o țină strâns, să nu-i mai dea drumul, cu îndârjire și hotărâre, până-i venea rândul să fie servită, oricât ar fi avut de așteptat.
Dar în ziua aceea se simțea cam vlăguită și obosită. Mâncase ceva ușor la prânz — nu! Acum, dacă se gândea bine, între hrănitul copiilor, pusul casei în ordine și pregătirile pentru înfruntarea de la cumpărături, uitase de fapt să mai mănânce!
Se așeză pe un scăunel rotitor, în fața unei tejghele ceva mai puțin aglomerate, încercând să-și adune puterile și curajul pentru a da asaltul prin mulțimea înfrigurată care împresura meterezele de pânză pentru cămăși și batist cu desene. O cuprinsese o moleșeală de parcă i se scurseseră toate puterile și-și lăsă mâna la întâmplare pe tejghea. Nu purta mănuși. Treptat, își dădu seama că mâna ei întâlnise ceva foarte alinător, foarte plăcut la atingere. Coborî privirea și văzu că-și ținea mâna pe o grămadă de ciorapi de mătase. Un carton alăturat anunța că prețul lor fusese redus de la doi dolari și cincizeci de cenți la un dolar și nouăzeci și opt de cenți; iar o fată tânără, aflată în spatele tejghelei, o întrebă dacă dorea să vadă sortimentul de ciorapi de mătase. Doamna Sommers zâmbi, de parcă ar fi fost poftită să cerceteze o diademă cu diamante în vederea unei eventuale cumpărări. Dar continuă să pipăie lucrurile acelea moi, lucioase, de mare lux — acum cu amândouă mâinile —, ridicându-le ca să le vadă sclipind și să le simtă lunecându-i șerpește printre degete.
Două pete de un roșu febril îi înfloriră deodată pe obrajii palizi. Ridică ochii spre fată.
— Credeți că aveți printre ei și numărul opt și jumătate?
Erau o mulțime de perechi cu numărul opt și jumătate. De fapt, din numărul acesta aveau mai multe decât din oricare altul. Iată o pereche bleu; mai erau unele liliachii, altele negre de tot și altele în felurite nuanțe de cafeniu-deschis și de cenușiu. Doamna Sommers alese o pereche neagră și o cercetă îndelung, cu luare-aminte. Se prefăcea că examinează țesătura, despre care vânzătoarea o încredința că era de cea mai bună calitate.
— Un dolar și nouăzeci și opt de cenți, rosti ea, ca pentru sine. Bine, o iau pe aceasta.
Îi întinse fetei o bancnotă de cinci dolari și așteptă restul și pachețelul. Ce mic era pachețelul! Părea pierdut în adâncul sacoșei ei vechi și ponosite.
După aceea, doamna Sommers nu se îndreptă spre tejgheaua cu mărfuri ieftinite. Luă ascensorul, care o duse la un etaj de sus, unde se aflau saloanele de odihnă pentru doamne. Aici, într-un colț retras, își scoase ciorapii de bumbac și-i puse pe cei de mătase, abia cumpărați. Nu-și frământa mintea, nu cântărea argumente și nici nu se străduia să-și lămurească, spre propria mulțumire, pricina gestului ei. Nu se gândea la nimic. Părea să-și fi luat, pentru moment, un răgaz de la această îndeletnicire anevoioasă și istovitoare și să se fi lăsat în voia unui impuls mecanic, care-i călăuzea mișcările și o scutea de răspundere.
Ce plăcut îi atingea pielea mătasea crudă! Îi venea să se lase pe spate în fotoliul capitonat și să se desfete o vreme cu luxul acesta. Și, pentru câteva clipe, așa și făcu. Apoi își puse la loc pantofii, făcu sul ciorapii de bumbac și-i vârî în sacoșă. După aceea se duse drept la raionul de încălțăminte și se așeză ca să probeze.
Era pretențioasă. Vânzătorul nu știa ce să creadă despre ea; nu putea împăca în mintea lui pantofii pe care-i purta cu ciorapii, iar ea nu se lăsa mulțumită cu una, cu două. Își ținea poalele ridicate și-și întorcea picioarele într-o parte, capul în alta, uitându-se în jos la botinele lustruite, cu vârfuri ascuțite. Piciorul și glezna îi păreau foarte frumoase. Aproape nu-i venea să creadă că erau ale ei, că făceau parte din ea însăși. Voia ceva care să-i vină fără cusur și să fie elegant, îi spuse tânărului care o servea, și nu se uita la un dolar sau doi în plus, câtă vreme căpăta ce-și dorea.
Trecuse multă vreme de când doamnei Sommers nu i se mai probaseră mănuși pe mână. În rarele dăți când își cumpărase câte o pereche, fuseseră întotdeauna „chilipiruri”, atât de ieftine, încât ar fi fost absurd și nesăbuit să se aștepte să i le și probeze cineva.
Acum își sprijinea cotul pe pernița tejghelei cu mănuși, iar o făptură tânără, frumoasă și plăcută, cu mișcări delicate și îndemânatice, îi trăgea pe mână o mănușă din piele de ied, lungă peste încheietură. Fata i-o netezi pe încheietură și-i încheie cu grijă nasturii, iar amândouă rămaseră o clipă sau două pierdute în contemplarea admirativă a mâinii mici, frumos proporționate, îmbrăcate în mănușă. Dar mai erau și alte locuri unde se puteau cheltui bani.
La câțiva pași mai încolo, pe stradă, se îngrămădeau cărți și reviste în vitrina unui chioșc. Doamna Sommers cumpără două reviste scumpe, dintre cele pe care obișnuia să le citească pe vremea când era obișnuită și cu alte lucruri plăcute. Le luă fără să le împacheteze. La răspântii își ridica poalele cum putea mai bine. Ciorapii, botinele și mănușile care-i veneau atât de bine făcuseră minuni cu ținuta ei — îi dăduseră siguranță de sine și sentimentul că făcea și ea parte din mulțimea aceea bine îmbrăcată.
Îi era foarte foame. Altădată și-ar fi înfrânat foamea până acasă, unde și-ar fi făcut o ceașcă de ceai și ar fi îmbucat câte ceva din ce s-ar fi găsit. Dar impulsul care o călăuzea nu-i îngăduia nici măcar să se gândească la așa ceva.
La colț era un restaurant. Nu-i trecuse niciodată pragul; de afară zărise uneori fețe de masă din damasc fără pată, cristaluri sclipitoare și chelneri cu pasul ușor, care serveau oameni din lumea bună.
Când intră, înfățișarea ei nu stârni nici mirare, nici consternare, cum se cam temuse. Se așeză singură la o măsuță, iar un chelner atent se apropie îndată să-i ia comanda. Nu voia belșug; tânjea după ceva bun și gustos — o jumătate de duzină de stridii Blue Point, un cotlet gros cu creson, ceva dulce — o crème frappée, de pildă; un pahar de vin de Rin și, la urmă de tot, o ceșcuță de cafea neagră.
În așteptarea mâncării, își scoase mănușile fără nicio grabă și le așeză alături. Apoi luă una dintre reviste și începu s-o răsfoiască, tăindu-i filele cu muchia neascuțită a cuțitului. Totul era foarte plăcut. Damascul era și mai imaculat decât îi păruse prin geam, iar cristalurile, și mai strălucitoare. Doamne și domni liniștiți, care nu-i dădeau nicio atenție, prânzeau la măsuțe asemenea celei la care ședea ea. Se auzea o muzică discretă, plăcută, iar prin fereastră adia o boare blândă. Gusta câte o îmbucătură, citea un cuvânt sau două, sorbea din vinul de culoarea chihlimbarului și-și mișca degetele de la picioare în ciorapii de mătase. Cât avea să coste, nu conta. Îi numără chelnerului banii și-i mai lăsă o monedă pe tavă, iar el se înclină în fața ei ca în fața unei prințese de sânge regal.
Mai avea bani în portmoneu, iar următoarea ispită i se înfățișă sub chipul unui afiș care anunța un spectacol de după-amiază.
Ceva mai târziu intră în teatru. Piesa începuse, iar sala i se păru ticsită. Totuși, ici-colo mai erau locuri libere și fu condusă la unul dintre ele, între femei îmbrăcate strălucitor, venite să-și omoare timpul, să mănânce bomboane și să-și etaleze gătelile bătătoare la ochi. Mai erau și mulți alții care veniseră numai pentru piesă și pentru jocul actorilor. Se poate spune fără greș că nimeni de acolo nu privea cele din jur întocmai ca doamna Sommers. Ea cuprindea totul — scena, actorii, publicul — într-o singură impresie largă, pe care o sorbea și o savura. Râdea la scenele comice și plângea — ea și femeia gătită țipător de alături plângeau la cele tragice. Și mai schimbau câte o vorbă despre ele. Iar femeia gătită țipător își ștergea ochii și-și trăgea nasul într-un pătrățel de dantelă străvezie, parfumată, apoi îi întinse micuței doamne Sommers cutia ei cu bomboane.
Piesa se sfârși, muzica încetă, mulțimea ieși șiruri-șiruri. Era ca la sfârșitul unui vis. Oamenii se risipiră în toate părțile. Doamna Sommers se duse la colț și așteptă tramvaiul cu cablu.
Un bărbat cu privirea pătrunzătoare, așezat în fața ei, părea să găsească plăcere în a-i studia chipul mic și palid. Încerca nedumerit să descifreze ceea ce vedea acolo. De fapt, nu vedea nimic — doar dacă n-ar fi fost îndeajuns de vrăjitor ca să ghicească o dorință sfâșietoare, o năzuință puternică: tramvaiul să nu se mai oprească nicăieri, ci s-o poarte mereu, tot înainte, la nesfârșit.